De același autor
Povestea e veche. Liiceanu vorbeşte, între altele, şi despre maestrul său, Constantin Noica, ieşit din puşcărie fără dantură, şi despre protestatarii de la Cotroceni, reprezentînd generaţia „ştirbă” a unei ţări lăsate de izbelişte. Pornind de la imagini concrete, textul evoluează, apoi, spre metaforă: trăim într-o ţară marcată de desfigurare (din vina conducătorilor ei), cu nota specifică, paradoxală, că, uneori, desfiguraţii pactizează, candid, cu desfiguratorii. E un „experiment Piteşti” reluat, evident, pe alte coordonate: victimele ajung să „fraternizeze” cu călăul. Diferenţa dintre protestatarii anti-guvernamentali din Piaţa Victoriei şi din alte pieţe ale ţării, pe de o parte, şi protestatarii pro-guvernamenali de la Piteşti, sau de la Palatul Cotroceni, pe de alta, nu e pur şi simplu diferenţa dintre guri îngrijite şi guri avariate. Asta e doar expresia simbolică, exterioară, a altor diferenţe: mai întîi, una de număr şi una de generaţie. Dar şi diferenţa dintre inşi aduşi „la luptă” cu autobuzul şi inşi ieşiţi în stradă spontan, dintre oameni care invocă principii şi oameni care vorbesc, preponderent, despre beneficiile materiale promise de guvern, dintre tineri care nu se lasă nici cumpăraţi, nici „mobilizaţi” de discursuri partinice, nici condamnaţi la un statut de obedienţă tristă sau de „încasatori” inerţi, şi o categorie de populaţie dispusă să-i susţină pe responsabilii mizeriei lor, în speranţa naivă, că, de-a doua zi, vor intra în paradis. Trec peste deosebirile de stil, despre umorul unora şi încrîncenarea altora, despre tonul şi substanţa discursurilor. E ca şi cum am compara-o pe Rovana Plumb cu Ana Blandiana…
Hermeneuţii de la televizor nu pierdeau, însă, vremea cu fineţuri. Analiza lor era simplă. Un „băsist” jigneşte milioane de români!. Care milioane? Cei de la Cotroceni sau de la Piteşti? Nu păreau chiar atît de mulţi. A, am înţeles: e vorba de cei care au votat PSD! Dar unde a zis Liiceanu că tot electoratul PSD e ştirb? Îl jigneşte Liiceanu, la grămadă cu „poporul” PSD, şi pe Constantin Noica, cel pe care îl preţuieşte ca pe nimeni altul? Îi jigneşte Liiceanu pe cei schingiuiţi în închisoarea de la Piteşti la începutul anilor `50? Cîtă rea-credinţă (sau inaptitudine de lectură) trebuie să te manevreze, ca să reduci totul la micile tale idiosincrasii? Un singur invitat din studioul unde avea loc execuţia, dl Cezar Preda, a găsit măsura unui comentariu cuviincios. Dovadă că nu trebuie să fii de meserie critic literar, ca să pricepi un text. Ceea ce ar fi cazul să înveţe (dacă nu e prea tîrziu) ceilalţi „combatanţi” este că un text nu se citeşte cu dinţii (decît dacă n-ai alt organ la îndemînă). Apoi, că metafora nu e o descriere literală a realităţii. Dacă eu spun, de pildă, despre cineva că „numai gura e de el”, asta nu înseamnă că personajul cu pricina nu are, în viziunea mea, ochi, nas, piept şi picioare. Înseamnă doar, cum se întîmplă cu unii dintre „analiştii” inconturnabili ai Antenei 3, că „gura” pare să fie singura lor resursă: cu ea gîndesc, cu ea se exprimă, din ea trăiesc.
