„Însuși faptul“

Problema pe care a avut-o CCR de rezolvat în cazul „Ordonanța 13“ poate fi formulată simplu în felul următor: dacă și sub ce raport poate investiga Parchetul activitatea Guvernului de a emite acte normative cu putere de lege. Răs­pun­sul – dacă eliminăm balastul tehnico-juridic – a fost: guvernul „nu poate intra sub incidența legii penale sub însuși faptul adoptării sau par­ticipării la actul decizional al adoptării actului normativ“, deoarece astfel se va încălca se­pa­ra­ția puterilor din stat. Formula cheie mi se pare aici „sub însuși faptul“. În alte vorbe: niciun mem­bru al guvernului nu poate fi judecat pur și simplu pentru că a emis o anumită ordonanță, indiferent de conținutul acesteia și de temeiul pretenției respective de urgență. Ea poate fi ti­că­loasă, poate favoriza infractori, poate trăda in­te­resul național sau poate avea oricâte alte de­fecte; faptul însuși că a fost adoptată și că a avut un anume conținut intră în răspunderea po­li­ti­că, și nu în cea penală a membrilor guvernului. Răs­punderea politică e însă verificată și cen­zu­rată de parlament, de CCR, de votanți și, nu în ul­­timul rând, de protestele de stradă, și nu de tri­bunale. Or, prin sentința dată, CCR (cu opinia separată a judecătoarei Livia Stanciu) a con­si­de­rat că DNA și Parchetul General au cercetat „fap­tul însuși“ și că astfel și-ar fi depășit rolul cons­­tituțional. De aici bucuria în tabăra anti-DNA, cererea de demisie sau de demitere a d-nei Kövesi și a d-lui Augustin Lazăr. Politicienii care au făcut asta (precum Tăriceanu sau Bă­ses­cu) se pare că au uitat că niciun parlamentar și niciun ministru nu a demisionat până acum fi­ind­că a propus sau votat legi declarate ulterior ne­constituționale de CCR. Există CCR, deoarece se presupune că nicio altă instituție în afara ei (gu­vern, parlament, justiție) nu are capacitatea și competența de a fi sigură în avans, în mod for­mal, dacă un act sau o acțiune e sau nu cons­ti­tu­țională și, prin urmare, nu poate fi „pedepsită“, dacă se înșală.

Dar oare mai poate exista și altceva în afară de „fap­tul însuși“? Da, au spus DNA și apoi Par­che­tul General. Da, a spus sotto voce și noul mi­nis­tru al Justiției. Și anume, dacă mai sunt și alte fapte: posibile infracțiuni, așa cum se pare că a descoperit DNA – fals și uz de fals, distrugere de documente oficiale etc. Acestea intră sub inci­den­ța legii penale și pot fi urmărite. Ele nu sunt im­plicate în „faptul însuși“ și ar fi putut și tre­buit să lipsească. Sunt accidente, dar care pot și trebuie să fie investigate, dacă încalcă le­gea penală. Ancheta Parchetului General va continua, prin urmare. Și s-ar putea ca unii să fie trimiși în judecată, spre su­pă­rarea aceleiași tabere anti-DNA și anti-justiție care și-ar dori o imunitate ab­solută pentru cei de la putere, indiferent ce ar face.

Până una-alta, această tabără, cu ajutorul CCR, a obținut o victorie împotriva DNA, prezentat în comunicat ca o instituție abu­zivă și antidemocratică, care cu înver­șu­nare îi urmărește pe sărmanii miniștri, împiedicându-i să muncească în folosul po­porului. Asta, deși de nicăieri nu a re­zultat nici măcar că „faptul însuși“ a fost ceea ce a investigat DNA, ci numai anu­mite fapte asociate, pedepsite de legea penală. Dar CCR a amestecat lucrurile în mod abuziv și fără temei, după părerea mea. Concluzia pe care propaganda pu­terii se străduiește să o impună acum este: dacă DNA a procedat acum, chipurile, abuziv, de ce n-ar fi procedat abuziv și mai înainte (cu sprijinul neprecupețit al Liviei Stanciu, fostă președintă a Înaltei Curți)? Așadar, marii corupți sunt săr­mani nevinovați, fiind condamnați politic (probabil că la ordinul unei Oculte inter­naționale, care a scos și manifestanții în stradă). Deja ministrul Justiției, Tudorel Toader, a cerut, nici măcar prea voalat, de­misia celor doi procurori generali, deși deciziile CCR nu pot fi obligatorii decât pentru viitor. Până una-alta, curg în par­lament propunerile pentru o grațiere lăr­gită a faptelor de corupție și conexe. Liviu Dragnea pretinde că se opune, dar cât o s-o mai poată face, bietul om? Că doar se confruntă cu „faptul însuși“ al voinței partidului său și a unei mari părți a oa­menilor politici – acela de a se putea îm­bogăți nestingherit și cu impunitate.

Decizia CCR lasă fără răspuns o întrebare, poate mai importantă chiar decât disputa asupra OUG 13: dacă guvernul și miniștrii săi emit, să spunem, în exercițiul func­țiunii acte abuzive, condamnate de legile internaționale semnate de România, și da­că aceste acte nu sunt cenzurate nici de parlament (dominat de o majoritate care susține guvernul), nici de CCR (care fie nu e sesizată, fie, numită fiind politic, e par­tizană, ca acum), ce recurs mai au ce­tă­țenii, dacă li se refuză chiar și accesul la justiție, deoarece „faptul însuși“ al acelor acte a fost declarat inatacabil? Iar dacă nu au, atunci e larg deschis drumul spre do­minația unei oligarhii corupte, care prin populism smulge votul majorității.