O Uniune Europeană cu geometrie variabilă

În ciuda opoziției inițiale a Poloniei și Gre­ciei, abandonată abia în ultimul moment, liderii europeni au reușit să salveze ca­rac­terul festiv al reuniunii care marca ani­ver­sarea a 60 de ani de la cre­a­rea unei uniuni vamale, precursoarea Uniunii Eu­ropene de astăzi, punându-și semnătura pe un do­cu­ment comun de 800 de cu­vinte, intitulat Declarația de la Roma. Reuniunea a avut loc în somptuoasa sală de marmură a Palatului Cam­pidoglio din capitala Italiei, aceeași unde Belgia, Luxemburgul, Olanda, Franța, Germania și Italia parafaseră, pe 25 martie 1957, Tra­tatul de la Roma. Motivul tensiunilor care au precedat evenimentul era intenția de a stipula în documentul cu pricina ideea unei așa-numite „Europe cu două viteze“ care să separe membrii UE în două cercuri concentrice: un nucleu dur, format din membrii fondatori și din cei care s-au ală­turat proiectului comunitar în faza ime­diat următoare, și o periferie.

Ceea ce s-a și întâmplat, chiar dacă for­mu­larea în cauză este cosmetizată pentru a proteja sensibilitățile și a da iluzia păs­trării unității: „Vom acționa împreună, într-un ritm diferit și cu intensități di­ferite acolo unde este necesar, dar miș­cân­du-ne în aceeași direcție“. Acest tip de limbaj edulcorat a permis unor țări care în mod clar nu au cum să prindă „nu­cleul dur“ să pedaleze în reacțiile lor ofi­ciale pe mesajul liniștitor de unitate. Așa a făcut la București și Ana Birchall, mi­nistrul delegat pentru Afaceri Europene, ca­re într-un comunicat de presă vorbește despre „unitatea continentului european“ și despre „acțiunile co­mu­ne“ la nivelul UE. În rea­li­tate, țările care vor fi foar­te probabil afectate de acest nou curs al pro­iec­tului european, în principal cele din Est, nu au avut de ales. Decizia în această pri­vință fusese deja luată. Ce­le cinci scenarii avansate de Jean-Claude Juncker și perspectiva unor dezbateri aprinse pe această temă nu au fost decât niște simple exerciții de relații publice. Se știa foarte clar de la început care va fi op­țiunea aleasă. Și, ca să nu existe niciun du­biu, cu doar câteva zile înainte de reuniu­nea de la Roma, a avut loc o întâlnire se­pa­rată, la Versailles, cu participarea primelor patru puteri de pe continent, Germania, Franța, Spania și Italia, care și-au declarat spri­jinul pentru o Europă cu două viteze.

În fapt, ideea unei Uniuni cu două viteze este departe de a fi una nouă. A fost ve­hi­cu^­lată în repetate rânduri în ultimii zeci de ani ca o formulă de a împăca două vi­ziuni majore contradictorii în privința evo­luției UE: o structură federală integrată, un fel de Statele Unite ale Europei, versus un spațiu european de cooperare pe di­fe­ri­te domenii, în principal economic, în esen­ță o platformă interguvernamentală. Ace­eași discuție a avut loc și în perioada în care se dezbătea cum se va raporta UE la ță­rile din Estul continentului. O opțiune era adâncirea integrării celor 15 state exis­tente. Cealaltă era extinderea cu încă 12 membri, inclusiv România. A avut câștig de cauză a doua soluție.

Destul de repede, partea occidentală din Uni­une a regretat alegerea făcută. Men­ți­nerea MCV pentru România și Bulgaria, ca și excluderea unor state din Spațiul Schen­gen, nu a avut la bază doar considerente ba­zate pe valori și dragostea pentru „sta­tul de drept“, ci și ideea de a crea o anu­mită diferențiere de statut în interiorul Uni­unii. Cu două săptămâni în urmă, François Hollande, care nu mai are niciun fel de mize politice personale, a exprimat, într-un interviu pentru Le Monde, ceea ce alți vest-europeni se feresc să spună des­chis din rațiuni diplomatice: „primirea țărilor din Europa de Est în rândurile UE a fost o mare greșeală“. În opinia sa, era suficient un fel de statut de asociere, ceea ce le conferea acestora anumite facilități, fără a le acorda și statutul de membru de­plin cu drept de vot. Ei bine, suntem în si­tuația în care se încearcă îndreptarea, cel puțin în parte, a acestei „greșeli“.

Însă falia Est-Vest nu este singura la nivelul Uniunii. Există una și între Nordul mai pros­per și mai eficient și țările mai să­race din Sudul continentului. Pe 20 mar­tie, Jeroen Dijsselbloem, ministrul olandez de Finanțe și președintele Eurogroup, spu­nea, într-un interviu pentru cotidianul Frank­­furter All­gemeine Zeitung, legat de sprijinul acor­dat celor din Sud: „Nu poți să-ți chel­tu­iești banii pe șnapsuri și fe­mei și să vii după aceea să ceri sprijin fi­nanciar“. Declarația a provocat imediat va­luri enor­me, însă ea exprimă destul de plas­tic per­cepția dominantă existentă în zo­na pros­peră a UE față de Sudul mai sărac.

Cum va fi afectată România de această schimbare semnificativă de direcție? Dacă până acum eram undeva la coada cla­sa­men­tului, dar jucam totuși în prima di­vizie, vom fi în situația de a retrograda în liga a doua. Impactul nu va fi dramatic la început, dar se va simți pe parcurs, pe mă­sură ce vor fi tot mai vizibile diferențierile. De la maniera în care vor fi repartizate re­sursele (de exemplu, se poate merge pe ideea de a face alocarea acestora separat pen­tru cele două nuclee) până la accesul di­ferențiat la mecanismele de luare a de­ci­zii­lor. Dar, în principal, va fi important im­pactul simbolic și tendințele care, între altele, la limită, prin decuplarea pre­vi­zi­bi­lă a Europei de America, ne pot crea probleme serioase în sfera securității într-o regiune, Balcanii, în care influența Ru­siei este în creștere semnificativă.