Credo quia absurdum

În vorbe, România vrea să ajungă cât mai aproape de „nucleul dur“ al Uniunii Europene. În fapte, în­să, face taman pe dos: nu numai că nu reușește să mărească considerabil rata de absorbție a fon­du­rilor europene, dar pare că renunță și la ceea ce, din punct de vedere economic, o ancora sigur în rândul „elevilor conștiincioși“, până anul tre­cut: printr-o nouă politică bugetară, se îndreaptă, după cum recunosc toți experții, fie de la Comisia Europeană, de la FMI, dar și de la Banca Na­țio­nală, spre depășirea, și nu mică, a plafonului de de­ficit de 3%. Investițiile sunt reduse, deficitul co­mercial se accentuează, dobânzile la care se îm­prumută statul cresc, leul e slab: sunt prezente toa­te ingredientele unei crize iminente, dar ne­ga­te de guvern și coaliție. Iar când ministrul de Fi­nanțe afirmă, foarte prudent de altminteri, că une­le cheltuieli ar putea fi tăiate, în caz de nevoie, d-l Dragnea îl ceartă. Planul de guvernare e perfect, așa­dar, iar pronunțarea cuvântului fatidic „chel­tuieli“ a ajuns anatema.

În schimb, cuvântul „grațiere“ poate fi pronunțat și e și pronunțat în diferite proiecte care țâșnesc ca lăcustele din servietele unor parlamentari PSD și UDMR, cel mai cunoscut (nu și singurul) fiind pro­iectul senatorului Șerban Nicolae, care nu-i ori­șicine, ci șeful Comisiei Juridice a Senatului. Drag­nea joacă rolul moderatului (ori al „polițistului bun“): îi mustră părintește pe hiperactivii par­la­mentari, zice că el personal nu-i de acord cu amen­damentele lui Nicolae etc. Dar e reală aceas­tă moderație? Mă îndoiesc.

Dovada cea mai bună e prestația noului ministru al Justiției, d-l Tudorel Toader, la Bruxelles, în dezbaterea din Comisia LIBE (Libertăți Civile, Jus­ti­ție și Afaceri Interne) din cadrul Parlamentului Eu­ropean. Domnul Toader nu vede care a fost pro­blema cu OUG 13. Cu o încăpățânare soră bună cu nesimțirea (fiindcă despre prostie nu poate fi vorba) și care seamănă bine cu slugărnicia po­li­tică, ministrul continuă să susțină teza „clasică“ a PSD: „Ordonanţa de urgenţă în sine nu a fost o problemă. Problema a fost poate de procedură: când şi cum a fost adoptată. Societatea a reac­ţionat la faptul că ordonanţa a fost adoptată la 10-11 seara, ceea ce-i foarte adevărat şi foarte ne­firesc“, a zis el. Cu alte cuvinte: n-a fost o pro­blemă dezincriminarea parțială a abuzului în ser­viciu, în așa fel încât Liviu Dragnea însuși, plus mulți alți politicieni să scape de procesele în curs. N-a existat „dedicație“, nici acțiune anticorupție. În general, fondul ordonanței a fost și este în re­gulă, zice domnul ministru. Lumea s-a speriat că totul se petrecea la fapt de seară, dar fără motiv. Ca urmare, zecile, apoi sutele de mii de oameni care au manifestat zi de zi și săptămâni în șir în București și în alte 40 de orașe mari și mici sunt numai niște deplorabili speriați de o „procedură“. Guvernul a fost, chipurile, rău înțeles nu numai de acești demonstranți, dar și de Par­chete, de CSM, de Înalta Curte, ba chiar și Avocatul Poporului, care a con­testat pe fond OUG 13 la CCR, spre a nu mai aminti de ambasadele câtorva puteri occidentale, cât și de un mare număr de jurnaliști români și străini. Toți au înțeles eronat, toți s-au speriat nemotivat. Până și Gu­ver­nul Grindeanu s-a cam speriat ne­motivat. Căci d-l ministru n-a reușit să explice de ce, dacă „în sine“ OUG 13 nu a fost o problemă, totuși în câ­teva zile Guvernul Grindeanu a anu­lat-o prin OUG 14 și de ce, ulterior, OUG 13 a fost îngropată de par­la­ment. Noi știm însă de ce: presiunile interne și externe deveniseră prea mari, iar guvernul și coaliția au făcut o retragere tactică, fără însă să asu­me principalul și fondul erorii. De aici și teama noastră și a societății ci­vile că atacul împotriva justiției va con­tinua în forme variate, atunci când se va ivi din nou oportunitatea: de­capitând Parchetele (mai ales DNA), schimbând legi ori obținând de­cizii discutabile la CCR (condusă de fostul pesedist Valer Dorneanu în­tr-o direcție tot mai partizană). Me­to­dele sunt variate, aliații – numeroși, iar printre ei mă tem că se numără și ministrul Toader.

Cazul d-lui Tudorel Toader e mult mai grav, într-un fel, decât cel al fos­tului ministru Iordache. Spre deo­se­bire de acesta, d-l Toader nu-i mem­bru PSD și e un jurist cu reputație aca­demică și profesională im­pre­sio­nantă: a fost mulți ani judecător cons­tituțional, e profesor de drept la Uni­versitatea „A.I. Cuza“ din Iași și, anul trecut, a fost ales rector al aces­tei universități prestigioase, după ce a fost decan al Facultății de Drept. Susținut de o asemenea poziție aca­demică solidă, ar fi avut libertatea și independența să spună adevărul îna­intea europarlamentarilor și să ofere niște explicații mai credibile, care să nu atragă în continuare suspiciuni asu­pra acțiunilor Guvernului Grin­dea­nu. Ar fi putut demonstra că, fie și mai târziu, acest guvern a înțeles me­sajul a cel puțin câtorva sute de mii de români. Dar, dacă ar fi făcut așa ceva, ar fi fost și el certat de d-l Drag­nea, precum ministrul de Finanțe. Sau poate ar fi pățit și mai rău. Ori – de ce să n-o credem și pe asta? – poa­te chiar asta-i e convingerea, că OUG 13 n-avea decât „procedura“ defectă, în rest fiind egală cu desăvârșirea. Atât. E ilogic? E inept? Desigur. Dar dacă omul crede cu putere, n-ai ce-i face! Credo quia absurdum. (Cred fi­indcă-i absurd.) Adevărat, spusele (atri­buite) lui Tertullian se refereau la Dumnezeul întrupat, și nu la d-l Drag­nea. Sau, în mintea unora, e aproa­pe totuna?