După cutremur (II) Ceauşescu a lăsat Bucureştiul să moară

(Fragment dintr-o „şedinţă cu cetăţenii“ organizată de Consiliul Popular al Sectorului 7, la sediul Întreprinderii de Salubritate Bucureşti, 12 iulie 1977)

„Ce a fost cu Ceauşescu e total dement, dar după toate probabilităţile demenţa va creşte, aşa e jocul, el se crede Dumnezeu.“

(Fragment din jurnalele confiscate de Securitate de la Gheorghe Ursu, intrare din 29 ianuarie 1983)¹

Inginerul Ursu ridică Masca

Duminică, 4 martie 1979, ascultătorii pos­tului de radio Europa Liberă l-au auzit pe Virgil Ierunca începând emisiunea Po­ves­tea vorbei, dedicată comemorării a doi ani de la cutremurul din 1977, în felul ur­mător: „Am primit din partea unui ar­hi­tect din România un text pe care credem că e bine să vi-l comunicăm şi dum­nea­voastră“. Ceea ce a urmat a ridicat pulsul lucrătorilor din Unitatea Specială „R“ (uni­tatea a DSS care era însărcinată, prin­tre altele, cu monitorizarea „posturilor de radio ostile“) şi a provocat un acces de panică şefilor Securităţii. „Să vezi când o citi Tovarăşul Buletinul Informativ E.L. (Europa Liberă, n.n.) a doua zi!“. Drept e că, dacă ascultai dezvăluirile „ar­hi­tec­tului“, aveai toate motivele să te apuce fri­ca. Fie că erai „mahăr“ în Securitate, fie un cetăţean obişnuit al RSR. Cam ce sus­ţinea el?

În primul rând că, în urma primelor ex­per­tize efectuate după cutremurul din 4 mar­tie 1977, respinse pentru că au fost considerate de autorităţi „panicarde“ şi „exa­gerate“, fuseseră identificate, doar în Bu­cureşti, 350 de clădiri care necesitau con­solidări urgente. Dintre acestea, pen­tru 120 se solicita deschiderea imediată de şantiere, urmând ca proiectele să fie în­tocmite în paralel cu lucrările (în tra­du­cere, stăteau să cadă oricând). Alte 2.000 (două mii!) necesitau consolidări serioase ale structurilor de rezistenţă, iar alte câ­te­va mii reparaţii minore. Se vorbea, cu oa­recare prudenţă, de un total de 6.000 de clădiri, care ar necesita operaţiuni de con­solidare. Practic, toate blocurile mai înalte de patru etaje, tot Centrul Vechi şi chiar (foarte deranjant pentru propaganda ofi­cială, care susţinea că doar clădirile cons­truite de „regimul burghezo-moşieresc“ erau afectate) unele dintre clădirile cons­truite recent, unde comisiile de exper­ti­za­re constataseră că se cam furase din ma­teriale. Stâlpii de susţinere, de exemplu, fuseseră „subţiaţi“ spre vârf, pentru a se fura fierul-beton din interiorul struc­tu­ri­lor de rezistenţă. Motivul real pentru care s-au prăbuşit la cutremur doar unele scări din blocurile mai mari. De exemplu scara „F“, ultima construită, a blocului OD16 din cartierul Militari.

Artificii arhitecturale pentru „economie la bugetul de stat“

Situaţia dezastruoasă în care se găseau cons­trucţiile din RSR în momentul producerii cutremurului nu se datora însă decât în mică măsură tradiţionalelor „învârteli cu materiale“ ale executanţilor de pe şan­tiere. Marele vinovat era regimul însuşi şi politica lui de „dezvoltare accelerată şi multilaterală“, care favoriza propaganda în detrimentul realităţii. Era motivul pen­tru care mulţi dintre specialiştii care lu­crau în domeniu erau deja bolnavi de nervi, sufereau de crize cardiace sau aveau noaptea coşmaruri. Asta pentru că absolut toate proiectele lor trebuiau să respecte principiul „economiei la bugetul de stat“. O fractură logică elementară care a dus la celebrul paradox al comunismului ro­mâ­nesc, ajuns subiect de banc, potrivit că­ruia, deşi se „depăşea planul“ de sute de ori, în acelaşi timp „se făceau importante economii de materii prime“. Cum se traducea asta în domeniul construcţiilor? Simplu. Dacă aveai de construit un bloc cu şase scări pentru care erau necesari, să zi­cem, 24 de stâlpi de susţinere, ţi se mai „băga pe gât“ o scară în plus, fără însă să ţi se aloce şi materialele suplimentare. Din contra, se făceau „reduceri“ (ciment, fier-beton etc.) atât în faza de proiect, cât şi pe parcursul lucrărilor şi, mai ales, la ba­nii alocaţi. Rămânea ca şeful de proiect să se descurce cum putea, cu ce-i rămânea, că doar de aia investise statul în formarea lui. Şi se descurca de obicei, inventând ar­tificii arhitecturale care i-ar face invidioşi şi pe marii constructori din zilele noastre şi rugându-se să nu se întâmple ceva cu imobilul pe care semna, ceva care să-l tri­mită direct la închisoare. Planul trebuia de­păşit oricum şi în orice condiţii. Mai ales, cu orice preţ. Dar faptul că specialiştii români în construcţii erau foarte inventivi nu ţinea în situaţii excepţionale. De exem­plu, în caz de cutremur.

Dacă din ce rămânea după „retuşuri şi eco­nomii“ se mai şi fura, rezultă deranjanta concluzie că reţeta dezastrului era deja scrisă la momentul producerii seismului. Desigur, acest aspect, extrem de im­por­tant pentru a înţelege ce s-a întâmplat cu ade­vărat la 4 martie 1977, a fost mereu ocolit şi a fost convenabil băgat sub preş. Şi atunci, şi acum. După producerea cu­tremurului, unii dintre constructorii care participaseră la „marile realizări ale epo­cii“ îşi făcuseră deja valizele şi aşteptau cu frică bătăile în uşă care anunţau arestarea. Aceasta re­zul­tă din discuţiile pe care le purtau în şoap­tă între ei, interceptate de­sigur de către Se­curitate. Însă regimul, ca­re altfel ar fi fost mai mult decât mulţumit să-i fo­lo­sească pe post de „ţapi ispăşitori“, avea al­te planuri în privinţa lor. Să re­ve­nim.

Chiar şi o a doua evaluare, făcută la sânge, a fost considerată „exagerată“, mai ales că „de sus“ se primise ordinul ca urmările cutremurului să fie îndepărtate până la 1 mai 1977. Evident, butaforia festivă de­di­ca­tă muncitorimii din RSR era mai imp­or­tantă pentru Nicolae Ceauşescu decât si­guranţa aceloraşi muncitori, care, după ce defilau frumos, urmau să se întoarcă şi să doarmă în respectivele blocuri. Pentru a îndeplini sarcina fixată, oamenii regimului au operat retuşuri „din pix“. În loc ca pro­iectele să fie concepute pentru a consolida imobilele şi a le întări rezistenţa în even­tualitatea repetării unui nou seism de mag­nitudine egală sau mai mare de 7,2 grade pe scara Richter, norma a fost „să se re­dea clădirilor capacitatea portantă dina­inte de cutremur“. Cu alte cuvinte, era su­ficient să se atingă nivelul de siguranţă în cazul producerii unui cutremur de o in­ten­sitate inferioară celui care tocmai avusese loc (!?!). Ca lucrurile să fie şi mai aiu­ritoare, era luată în calcul doar „sarcina sta­tică“ a imobilului şi în niciun caz în­cărcarea lui ulterioară (oameni, mobilă, tra­fic etc.).

Locatarii dintr-un astfel de bloc, situat în Şo­seaua Pantelimon, care prezenta o în­cli­na­re de 15 cm, avea stâlpii de susţinere de­plasaţi şi scările interioare dezlipite de pla­foane, fuseseră evacuaţi la recomandarea unei prime comisii. A doua comisie, „con­dusă de un profesor universitar“ (nu avem, din păcate, menţionat numele res­pectivului), trimisă special să mai taie din „atitudinea panicardă“, le-a sugerat că pot reveni liniştiţi să locuiască în imobil, doar „să meargă uşor pe scări şi în apar­tamente pentru a nu produce trepidaţii“². O soluţie „profesionistă“ care i-ar fi băgat în sperieţi şi pe locuitorii unei peşteri.

„Sindromul cetăţeanului ostatic“

Până pe 4 iulie 1977, inginerii şi arhitecţii implicaţi în activitatea de consolidare a clădirilor avariate au dus o luptă surdă, la baionetă, cu şefii direcţi şi cu Ion Dincă (pe atunci preşedintele Consiliului Po­pu­lar al Capitalei) pentru fiecare metru cub de ciment, pentru fiecare schelă şi, mai ales, pentru fiecare leu cheltuit pe „re­novări“. Mircea Georgescu, inspector ge­ne­ral în Inspectoratul de Stat în Cons­trucţii, anula pe bandă rulantă avizele da­te anterior, deşi în baza lor se deschiseseră deja şantiere, şi îi ameninţa în permanenţă pe şefii de proiect că vor fi făcuţi personal responsabili pentru „cheltuieli ne­jus­ti­fi­cate“. Nu a fost suficient. În amintita da­tă, sătul de permanentele „sâcâieli“ ale spe­cialiştilor şi enervat la culme că se depăşise termenul fixat, Nicolae Ceauşescu a decis că nu se mai poate baza pe in­terpuşi. Se formase şi un curent de opinie care afirma că „ordinele de sus“ invocate mereu nu erau reale, având în vedere că erau de-a dreptul criminale, motiv pentru care unii dintre specialiştii mai curajoşi refuzau să renunţe la soluţiile lor şi ame­nin­ţau că vor face memorii la „con­du­ce­rea superioară de partid şi de stat“.

Avea să li se dovedească că sufereau doar de „sindromul cetăţeanului ostatic“, ex­pe­rimentat de trăitorii în regimuri to­ta­li­tare, care îşi imaginează, poate şi ca reflex de autoapărare, că „Şeful e dezinformat“ de cei din jurul lui sau de birocraţi care vor să-şi păstreze poziţiile şi „nu ştie el ce se întâmplă, că dacă ar şti...“. Nu se poate totuşi să fie „chiar aşa“ şi să fii ce­tă­ţean al unui „stat criminal“. Ce ţi-ar mai rămâne de făcut? Mai bine să nu ştii, iar dacă intuieşti, să nu o asumi explicit. Ar fi multe de spus şi mai ales de cercetat pe tema relaţiei dintre „cetăţeanul ostatic“ şi „statul criminal“, din perioada comunistă, dar cei care mai credeau atunci în astfel de posibilităţi (spre deosebire de cei care cred şi astăzi acelaşi lucru, ei chiar aveau o scuză valabilă) urmau să primească un şoc direct. Nicolae Ceauşescu nu avea timp pen­tru eufemisme atunci când ceva se pu­nea de-a curmezişul ideilor lui „geniale“.

I-a strâns pe toţi în sala de şedinţe a CC al PCR, ca să nu fie nevoit să se repete.

Gheorghe Ursu a încercat să prevină un dezastru naţional

Mulți ani de zile după difuzarea emisiunii de la Europa Liberă din 4 martie 1979, Se­curitatea a căutat sursa dezvăluirilor. Vir­gil Ierunca l-a protejat cât a putut de bine pe inginerul Gheorghe Ursu, citind ma­terialul la câteva luni după ce-l primise (oc­tombrie 1978) şi prezentându-l au­di­to­riului drept „arhitect“, dar nu era foarte greu de dedus că informaţii atât de precise nu puteau proveni decât de la un spe­cialist în consolidări şi, în plus, de la unul care participase direct la şedinţa din 4 iulie. Cu toate măsurile luate, cu toate că au intensificat urmărirea informativă în mediu şi cu toate că îl plasaseră pe lista suspecţilor, securiştii nu au găsit suficiente dovezi contra lui, cât să construiască un caz solid. Au trebuit să aştepte mulţi ani până când o colegă frustrată (din motive personale, şi nu politice) i-a scotocit prin sertarul de la birou şi din răzbunare (pen­tru că însemnările nu o prezentau într-o lumină tocmai măgulitoare) l-a informat pe rezidentul Institutului de Proiectări în Construcţii (ISLGC) ce descoperise. Fai­moa­sele agende cu însemnări „duşmănoase“.

Derularea a ceea ce cunoaştem astăzi ca fi­ind „cazul Ursu“ este îndeobşte cu­nos­cută. Ar trebui totuşi subliniată surpriza anchetatorilor Pârvulescu şi Hodiş atunci când inginerul le-a mărturisit, printre al­tele, că el este mult căutatul autor al „scri­sorilor duşmănoase“ trimise către Europa Liberă referitoare la urmările cutre­mu­ru­lui din martie 1977. Le-a spus-o direct, fă­ră să nege şi fără să încerce să se ascundă, ca argument pentru intenţiile lui bune, acelea de a preveni un dezastru naţional. Redau un fragment din respectiva de­cla­raţie pentru a se înţelege exact cât de im­portantă a fost în economia cazului: „În va­ra lui 1977 a avut loc la cel mai înalt ni­vel o consfătuire pe tema consolidării blo­­curilor în urma seismului din 4 mar­tie 1977 la care am participat şi eu în ca­li­ta­te de şef de proiect la consolidarea blo­cu­lui Patria din Bucureşti. Con­si­de­rând că la acea dată s-au luat hotărâri care nu co­res­pundeau realităţii eu m-am gândit că trebuie să fac ceva ca să se re­ia unele con­solidări, fapt pentru care am crezut că la prezentarea punctului meu de ve­de­re la Europa Liberă, unele organe din ţa­ra noastră vor intra în alertă şi vor lua măsuri (...) Am redactat ma­te­ria­lul a că­rui concluzie era că în Bucureşti nu s-au efectuat consolidări care să asi­gure sta­bi­litatea construcţiilor de­te­rio­ra­te, în even­tualitatea unui nou cu­tre­mur“. „Unele au­torităţi“ intraseră într-a­devăr în alertă. Dar nu pentru a remedia situa­ţia, ci pentru a-l găsi şi pedepsi pe cel ca­re o expusese. Cu atât mai mult, cu cât mi­za era chiar mai mare decât ches­tiunea cu­tremurului.

Cei doi anchetatori nu puteau crede no­ro­cul care dăduse peste ei. Au raportat ime­diat descoperirea, iar Iulian Vlad nu avea cum să scape ocazia de a remedia ima­ginea şifonată a Securităţii, care nu putuse preveni ca „afirmaţiile calomnioase“ să fie făcute publice. Acum, în sfârşit, putea să-l ser­vească pe tavă pe „trădătorul“ care îl de­­mascase pe Nicolae Ceauşescu în 1979 ca autor al acţiunilor criminale de după cu­tre­mur. Din acest moment, ancheta s-a con­centrat exclusiv pe găsirea „com­pli­ci­lor“, pe conturarea „anturajului“ şi a „ca­na­le­lor de legătură“ folosite pentru a scoa­te in­formaţii către „posturile de radio os­tile“.

Teoria conspiratorilor intelectuali

Bineînţeles că şeful Securităţii nu putea, în logica sistemului, să-i raporteze lui Ni­colae Ceauşescu că toată „tevatura“ fusese opera unui singur om, ci trebuia să fie găsită şi demascată întreaga „organizaţie reacţionară“. De unde celebra rezoluţie a lui Iulian Vlad, care le-a indicat celor doi anchetatori exact ce anume trebuie „să scoa­tă“ de la caz, şi nu, aşa cum susţine el, închiderea lui prin „declinarea către Mi­liţie“. De fapt, Vlad le comunica subal­ter­nilor metoda prin care inginerul Ursu tre­buia „rezolvat“: în cea mai dep­li­nă tăcere şi mai ales sub aparenţa „le­ga­lităţii so­cia­liste“. Având în vedere con­textul, nu do­rea să amplifice scandalul şi nici să rişte o expunere făţişă a implicării Securităţii, ca­re, aşa cum s-a dovedit, nu-şi modificase nici un centimetru metodele şi obiectivele după 1968. Din contra. După cum se ştie, inginerul Ursu a fost torturat în arestul Mi­liţiei (care, chipurile, ancheta cazul „de­ţi­ne­rii ilegale de valută“, o glu­mă sinistră pen­tru cei care mai un dram de cunoştinţe despre realităţile comuniste şi suficient bun-simţ încât să şi le aducă aminte) de către anchetatorii de la Di­recţia Anchete Penale a Securităţii. Care, poate a scăpat detaliul, intrau când doreau în arestul Mi­liţiei şi scoteau de acolo pe cine doreau ei prin simpla deschidere a unei uşi. De altfel, rămâne pentru mine un mister cum de îşi mai imaginează ci­neva astăzi că Mi­li­ţia era un fel de or­ga­nism in­d­ependent, ca­re coopera aşa, când şi când, cu Se­cu­ri­ta­tea, când de fapt nu era decât bâta pe ca­re o ţinea „braţul înar­mat al par­ti­du­lui“. Am întâlnit în do­cumente situaţii când ofi­ţerii de Securitate se îmbrăcau în uni­for­mă de miliţian pen­tru a se conspira, dar niciodată situaţia inversă. Ceea ce vor­beş­te totuşi puţin despre ierarhia sistemului.

Ceea ce îl interesa în cel mai înalt grad pe şeful DSS era să ştie în ce mod reuşise Gheorghe Ursu să treacă pe sub nasul lor ase­menea materiale explozive şi să le pre­zin­te la Europa Liberă. Ideea că exista pe undeva, nedetectat, un grup organizat de cons­piratori proveniţi din mediul in­telectual (şi al foştilor ilegalişti) şi care, în plus, aveau se pare posibilităţi nelimitate de a-şi face publice, „în afară“, actele con­testatare era un pericol mortal pentru re­gim. Nici nu era nevoie de un impuls su­plimentar pentru expertul în „infrac­ţiu­nea de propagandă împotriva orânduirii socialiste“, Marin Pârvulescu, ca să-l mo­tiveze³. Faptul că nu a vrut să se plieze pe sce­nariul „complotului de grup“ şi că a refuzat să furnizeze numele pe care Iulian Vlad le aştepta pentru a da contur teoriei sale l-a costat pe inginerul Ursu viaţa. Dar adevăratul motiv pentru care a fost ucis (sau, dacă vreţi, sursa „problemei“) este că a participat la şedinţa din 4 iulie 1977. Dar, până la urmă, ce se întâmplase aşa de grav atunci?

4 iulie 1977: ziua în care Bucureştiul a fost lăsat să moară

Aşa cum îi era obiceiul când era extrem de iritat şi pornit pe ceartă, Nicolae Ceau­şescu nu a aşteptat sfârşitul prezentărilor autorităţilor locale şi şi-a început atacul abrupt asupra „nevinovatului“ prim-se­cretar de sector Gherghişan: „Cum ai lă­sat tovarăşe sectorul dumitale pe mâna ce­lor care vor să distrugă?“. Blocaj. Mai de­par­te: „Pe dumneata te-a pus partidul, po­­porul să aperi fiecare casă, fiecare că­ră­midă. Dacă un expert e iresponsabil, tre­­buie să-i oprim pe iresponsabili“. Şi mai rău. Apoi, înainte ca Gherghişan să-şi re­vi­nă, lovitura directă: „Câte comisii din as­tea mai lucrează astăzi?“. Bâlbâieli. „De astăzi să nu mai existe nicio co­mi­sie. S-au primit plângeri de la cetăţeni că vin co­misiile şi intră în casă, nu sunt lăsaţi să-şi vadă de treabă. Cu ce drept co­mi­sii­le astea violează domiciliul ce­tă­ţe­ni­lor? De altfel, am dat ordin la Miliţie şi la Pro­cu­ratură ca de azi să fie băgate la în­chi­soa­re comisiile dacă mai apar“. Tăcere.

 „Am hotărât să punem capăt comisiilor. S-a creat o psihoză. Se interzice în­chi­de­rea oricărui magazin⁴. În sectoare s-au făcut acţiuni iresponsabile... Case care nu aveau nimic au fost cioplite, cică pen­tru a se vedea dacă stâlpul de beton nu are nimic. Case care acum 3 zile erau în­tregi, acum au schele, se demolează ten­cuiala. Zeci de imobile, fără nicio stri­că­ciune au fost scoase din funcţiune. In­ginerii şi proiectanţii au distrus cu mult mai mult decât ceea ce a fost distrus de cutremur. Nu există nicio justificare, ci pur şi simplu o concepţie greşită a pro­iec­tanţilor. Am examinat 5-6 imobile şi nu am văzut decât 2 stâlpi fisuraţi. S-au scos din funcţiune două cinematografe, spunându-se că n-au fundaţii. Nu ne apucăm să facem ceea ce nu s-a făcut cu 40 sau 50 de ani în urmă (subl. în textul original). S-au început lucrări de do­me­niul romanelor de aventuri (?!?) cu ex­per­tize, încercări cu aparate. V-a pus ci­ne­va să măsuraţi cum s-a construit acum 30 de ani? Numai nişte oameni ires­pon­sabili pot face ce am văzut eu pe Calea Vic­toriei... Ce-i aia că aşa au spus pro­fesorii? Ei răspund de Capitală, sau voi, secretarii de partid, care răspundeţi de fiecare zid distrus? Trebuie să-i tragem la răspundere şi pe proiectanţi, întreaga gândire trebuie revizuită... S-au apucat să ciocănească spunând ia să vedem fi­su­rile ascunse... Am fost de acord, dar voi aţi pus Capitala la pământ. În imobilele mari se vor face reparaţii locale, numai acolo unde se vede (subl. în textul ori­gi­nal) o ruptură. Nu cum am văzut că face (sic!) unii iresponsabili, care sparg cu cio­ca­nul pneumatic stâlpii, ca după aia să-i con­solideze! Trebuie să terminăm până la 23 August, în afara câtorva ca­zuri de clădiri ce le vom examina se­pa­rat. Ni s-au arătat, am văzut şi la tele­vi­zor, soluţii moderne... cu ciment... şi so­lu­ţii chi­mi­ce... Nu le-am văzut nicăieri pe şantiere. Am să interzic emisiuni din astea la televizor care nu se aplică în prac­tică. Sunteţi în stare să puneţi ora­şul jos la pă­mânt... (...) Nu se mai admite nicio re­pa­ra­ţie capitală... Se consideră din această cli­pă mobilizat tot institutul de cons­truc­ţii, împreună cu profesorii şi şcolile de construcţii. Tot ceea ce am spus nu este o indicaţie, ci un ordin obligatoriu.“

Nu sunt, în opinia mea, prea multe de adău­gat la textul de mai sus. Doar că lu­crurile nu s-au oprit aici...

(Va urma)

Prima parte a acestui text poate fi citită aici.

Note

1. Documentele care privesc conexiunile între cazul Ursu şi deciziile luate de Nicolae Ceauşescu în urma cutremurului din 4 martie 1977 mi-au fost indicate de Andrei Ursu, căruia îi mulţumesc pe această cale. Ele pot fi accesate integral pe site-ul Fundaţiei „Gheorghe Ursu“.

2. ACNSAS, Dosar D 12639, vol. 15, f. 7-8

3. Conform dosarului de cadre al lui Marin Pârvulescu, el era considerat unul dintre experţii în materie ai Direcţiei Anchete Penale a Securităţii. Din acest motiv era însărcinat, printre altele, cu prelucrarea „aspectelor“ care rezultau din aplicarea art. 166 CP la nivelul inspectoratelor judeţene de Securitate. Alegerea sa ca anchetator pentru cazul Ursu nu a fost deci deloc întâmplătoare.

4. Magazinele alimentare au fost deschise imediat după producerea cutremurului, indiferent de gradul de siguranţă şi contrar avizelor specialiştilor, aprovizionarea lor fiind monitorizată de Securitate. Rapoartele din zilele următoare producerii seismului privind „starea de spirit a populaţiei“ arată că autorităţile se temeau de o revoltă pe fondul producerii cutremurului şi făceau eforturi colosale să aducă alimente din abundenţă, depăşind uneori nevoile imediate, mai ales în Bucureşti. Menţionarea situaţiei magazinelor de către Nicolae Ceauşescu nu este întâmplătoare şi dintr-un alt motiv. Foarte mulţi specialişti se opuseseră de la bun început ideii de a construi astfel de spaţii comerciale la parterul imobilelor de locuit şi arătaseră riscurile care existau pentru gradul de rezistenţă al respectivelor clădiri. Cutremurul din 7 martie 1977 le-a dat dreptate, dar şi acest aspect a stârnit furia „Marelui Constructor“.