Dublu Brexit: Vest și Est

Însemnătatea istorică a autoextracției bri­tanice din Uniunea Europeană ne scapă. Oficialii discută și vor discuta, în anii ce vin, parametrii tehnici ai rupturii: regim fiscal și de frontieră, drep­turile străinilor, datorii. Cu un rictus cinic. UE întreabă dacă britanicii vor să-și ia parmezanul din Canada sau Australia, britanicii în­trea­bă dacă UE vrea să obțină informație antiteroristă din Andorra sau San Marino. Nu e nimic de disprețuit în această târguială de pre­cu­peți pragmatici, dar miza cea mare e altundeva. Deasupra UE și, cu atât mai mult, deasupra Marii Britanii.

Miza e Europa - viitorul unei lumi care se apropie, iar, de centrul mesei de joc, locul nesigur care nu i-a făcut niciodată bine. În­grijorarea lipsă din discuțiile pe tema Brexit va fi mai clară îndată ce vom nota cea­laltă sursă de instabilitate europeană: Europa cu două viteze. Echivalentul unui al doilea Brexit, camuflat și impus, care transformă Europa de Est în compartiment detașabil al UE.

Cu alte cuvinte, Europa e în curs de frag­mentare și începe să se compună din Ma­rea Britanie (reatașată la ansamblul atlan­tic), UE (restrânsă la clubul de lux franco-ger­man, fidel ideologiei federaliste) și Eu­ropa de Est (parcată, cu o ipocrizie ne­în­fricată, între produsele de categoria a do­ua). Slăbiciunea noii Europe e deja cu­ce­rită. Stri­găturile optimiste ale UE nu pot nici mas­ca, nici bate o realitate strategică ele­mentară: cu un centru expus de slă­bi­ciu­nea flancurilor, Europa nu are de ce să aș­tep­te un viitor stabil. Cum s-a ajuns aici nu e chiar atât de greu de explicat. Mai ales că același răspuns acoperă ambele pro­­bleme.

Plecarea Marii Britanii a fost decisă de britanici de­ciși să decidă cu decizii bri­ta­ni­ce. Pare cacofonic și la­bi­rintic, dar e neo­biș­nuit de clar. Marea Bri­ta­nie s-a desprins pentru că e statul european cu cea mai vie tra­­diție de su­ve­ra­ni­tate. Pe măsură ce proiectul eu­ro­pean s-a redefinit ca șan­­ti­er al Statului European Unic, temerile britanice au cres­cut și au făcut criza ine­vi­tabilă. Problema nu e no­uă și nu semnalează o re­be­liune d­e ado­les­cen­ță. Con­tradicția fundamentală care separă Marea Britanie de continent stă pe o is­to­rie mul­tiseculară și are conținuturi reli­gi­oase, ju­ri­dice și economice. În 1973, la in­trare, bri­tanicii au cedat o parte a su­ve­ranității lor, după un referendum în care cetățenii au aprobat o formă intensă de colaborare cu o Comunitate Euro­pea­nă, și nu di­zol­varea într-o Uniune Euro­peană.

Retrogradarea Estului a avut loc simultan cu Brexit-ul, dar are o cauzalitate care pen­­dulează între ipocrizie și sordid. De­cla­rația comună ce a urmat summit-ului ani­versar UE 60 așază într-un haiku biro­cra­tic o tărășenie nedemnă. Brutal spus, Es­tul n-a fost niciodată iubit și do­rit. Men­talul Occidentului franco-german a alocat dintotdeauna Estul unei Europe marginale și, la drept vorbind, orientală. Supoziția orbitei ruse n-a părăsit niciodată con­vin­ge­rile de adâncime. Statele estice au fost ad­mise în UE, dar adezivul n-a prins. Nu­cleul franco-german a lucrat do­mi­nat de psihologia favorii: înfiem Estul cu o bu­nă­voință care îi depășește meritele. Treptat, politicienii occidentali au învățat să își transforme prejudecățile în pro­ba­toriul pe baza cărora au găsit că Estul e parte a Eu­ropei așa cum e parte a familiei vărul pe ca­re îl eviți cu excepția ani­ver­sărilor, nun­ților și a altor evenimente fes­tive, dar tre­cătoare. Refuzul estic de com­plicitate la im­portul de migranți și, deci, la au­to­mu­ti­larea civilizației europene a fost picătura ca­re a umplut paharul, a transformat cru­ciada anticorupție din intervenție tămă­duitoare în colector de culpe locale și a dis­trus ultimele aparențe de solidaritate. Presiunea rusă a făcut res­tul. Nu, nu am fost vânduți, dar avem preț și loc pe raft.

Cu două Brexit-uri simultane, Uniunea Eu­­ropeană curtează viitoarea criză struc­turală. Uniunea coagulată în jurul Ger­maniei repetă dezolant erorile pe care era chemată să le elimine. Nu e tocmai sur­prinzător. Dacă liderii europeni vor în­drăzni vreodată să afle așa ceva, atunci e de notat că UE e rezultatul unui proces is­toric la care n-a luat parte.

Europa a fost salvată de ea însăși în 1945, la capătul unui război câștigat de puteri din afara Europei Continentale: Statele Uni­te, URSS și Marea Britanie. Învingătorii atlantici, Statele Unite și Marea Britanie, au trecut la relansarea Europei, într-o edi­ție stabilă și definitiv pacificată. Rezultatul acestei investiții politice (Churchill), eco­no­mice (Planul Marshall) și militare (NATO) a fost Uniunea Europeană și 60 de ani pace prosperă. Experimentul e clă­tinat de propriul lui succes.

Centrul european a dezvoltat, din nou, o formă de hegemonism german, de data as­ta, economic și civic-utopic. Germania a prins obiceiul de a plasa cheltuieli și răs­punderi militare în sarcina Satelor Unite (în Balcani, unde americanii au trebuit să repare nechibzuințele germane și, mai nou, în Ucraina). Spiritul democratic a în­ceput să piardă teren (prin nesocotirea sau critica repetată a votului popular). Bi­rocrația luminată și socializantă a câștigat teren. UE a ajuns la concluzia că e per­fec­tă și întrupează idealul comunitar intan­gibil de la sfârșitul istoriei.

De pe aceste poziții, orice eroare devine po­sibilă și nicio criză imposibilă. Deo­cam­da­tă, cunoaștem numele primelor două mari erori: Brexit și Est. Curând, vom fa­ce cunoștință cu marea criză ce vine.