De ce moare Opoziția când ar trebui să renască

Cu greu poate fi găsit un personaj mai ne­să­rat prin prestație și translucid prin morală de­cât secretarul general interimar al PNL, Cris­ti­an Bușoi, veșnicul candidat ratat la orice func­ție este la un moment dat pu­să la bătaie. Bușoi nu se sim­te amenințat de atacurile cons­tante ale PSD împotriva sta­tu­lui de drept și încercările trans­parente ale grupării din jurul lui Dragnea de a altera or­di­nea democratică și caracterul deschis al societății, de pu­ti­nizarea accelerată a Ro­mâ­niei, nu consideră că revolta so­cietății împotriva acestor ata­curi susținute este importantă și că, în ge­neral, aceste evoluții politice merită atenția și eforturile PNL. Nu cu prioritate, cel puțin. Prio­ritatea lui Bușoi este ca PNL „să nu devină o anexă sau o prelungire a administrației pre­zi­dențiale“. Aceasta este marea amenințare pe care secretarul general al ceea ce ar trebui să fie cel mai mare partid de opoziție o percepe în acest moment în viața politică românească. Pericolul ca PNL să se vestejească la umbra lui Iohannis și să nu mai poată fi distins clar de președinte ca o entitate „de sine stă­tă­toa­re“. Cea mai mare nenorocire pentru Ro­mâ­nia ar fi dacă PSD ar obține, pe lângă tot ce are, și președinția României, se lamentează Bu­șoi. Îi reamintește astfel președintelui că nu poate câștiga alegerile fără sprijinul PNL și evocă subliminal posibilitatea ca acest sprijin să nu fie oferit, dacă PNL nu es­te tratat ca partener „de si­ne stătător“. Pe scurt, ceea ce a înțeles o parte a PNL din criza politică și constituțională actuală este că Iohannis se află într-o poziție vulnerabilă și, prin urmare, acum este mo­mentul potrivit pentru ri­dicarea de pretenții și șantaj.

Cine are timp să facă opoziție la sânge, când toate efor­tu­rile PNL sunt dedicate luptelor interne la bai­o­netă în pregătirea Convenției din iunie? La rit­mul în care apar știrile despre lovituri pe la spate, trădări și execuții sumare din tot mai multe filiale, până în iunie PNL va deveni sce­na unui carnagiu politic, iar Congresul ar pu­tea arăta ca noaptea Sfântului Bartolomeu. Cu astfel de abordări, PNL va rămâne o or­ga­ni­zație închisă în care războaiele interne ex­primă incapacitatea, dar și lipsa oricărei do­rin­țe de deschidere către problemele cetății. De aceea, PNL poate sfârși sfâșiat între diversele centre de putere, din ce în ce mai inadecvat și din ce în ce mai irelevant. Dacă opoziția rea­lă din România s-a manifestat în stradă în aceste luni, PNL a fost dezolant de departe de aceasta. Demonstranții au forțat coaliția la putere să retragă Ordonanța 13 fără niciun spri­jin din partea opoziției și fără nici cel mai mic aport politic din partea PNL. Ba, dacă e să ne luăm după unele informații din interior, au făcut-o împotriva dorințelor unora din PNL care erau foarte fericiți cu adoptarea ei.

Cealaltă speranță a opoziției, USR, nu se sim­te nici ea mai bine, pentru că nu este ca­pa­bi­lă să gestioneze nici măcar bruma de putere pe ca­re o exercită. Și pentru că, la rândul ei, ris­că să fie inadecvată. În principiu, pentru o Uniu­ne lipsită de identitate doctrinară proprie, care a dorit să coaguleze forțele care se opun unui apa­rat de guvernare sclerozat și corupt, coo­p­ta­rea lui Dacian Cioloș nu ar fi trebuit să fie o problemă, ci o oportunitate. USR nu abun­dă de personalități cu notorietate și charismă ca­re să facă din partid principala forță de opo­ziție și al­ternativa inevitabilă la PSD, așa că un om cu ex­periența politică și reputația lui Cioloș tre­bu­ia primit cu onoruri. Mai ales dacă ar fi pu­tut forma în jurul său o echipă al cărei scop să fie unul singur: să atace în per­ma­nență, cu argumente bazate pe fapte, de pe po­ziții, da­că nu foarte clar definite ideologic, cel puțin situate pe o platformă democratică și pro­oc­ci­dentală fermă, lipsită de ambiguități, politicile guvernării PSD/ALDE și gravele de­ra­pa­je an­ti­democratice ale actualului regim feu­dal-cli­en­telar. USR cu Cioloș în frunte ar fi fost cel mai în măsură să denunțe corupția penală și mo­ra­lă a liderilor coaliției și să se prezinte ca cea mai bună alternativă capabilă să re­fa­că or­di­nea democratică, să garanteze liber­tă­țile fun­da­mentale și să producă politici re­zo­na­bile, care să garanteze creștere și bu­nă­stare. Și să o facă tot timpul, de dimineața pâ­nă seara și la talk-show-rile de noapte. În loc de asta, am avut parte în ultima vreme de o dramoletă la­tino-americană generată în esență de faptul că Nicușor Dan își simțea ame­nințată poziția de lider necontestat. Pro­blema este că USR nu poa­te funcționa în sco­pu­rile pe care și le-a pro­pus, diferite acum de cele ale ONG-ului care s-a re­marcat în Bu­curești, sub autoritatea lui Ni­cu­șor Dan. USR riscă să cadă în păcatul par­ti­de­lor actuale, organizate toate după modelul PSD.

În esență, acesta este motivul pentru care avem o opoziție muribundă. Pentru că, în loc să urmărească o politică bazată pe me­ri­to­cra­ție, deschisă față de cetățeni, partidele „de opo­ziție“ urmăresc să exercite puterea în ace­lași mod nedemocratic ca PSD. Asta nu în­seam­nă că toate partidele sunt aceeași mi­ze­rie, dar nu pentru că opoziția oferă o alter­na­tivă curată, ci pentru că PSD excelează în mi­zerie ca nimeni altul. //