Pe aceeași temă
În 1992, atunci când s-a făcut propunerea ca Emil Constantinescu (şi nu Nicolae Manolescu) să candideze la preşedinție, am fost categoric contra, deşi la vremea aceea imaginea lui Emil Constantinescu era mult mai bună decât cea de azi. La congresul Alianţei Civice din vara lui 1991 jucase rolul de moderator şi făcuse impresia unui om blajin, cu scaun la cap. Mai înainte se evidenţiase prin prezenţa semnăturii sale, la loc de frunte, în comunicatele şi luările publice de poziţie ale universitarilor în favoarea democraţiei ameninţate încă de pe atunci de restauraţie.
Ulterior, dintr-un motiv sau altul, a început să-mi displacă şi în 1992 n-am susţinut candidatura sa şi am părăsit Alianţa Civică. Dar, în anii următori, acelaşi Emil Constantinescu a reuşit să capteze o susţinere tot mai largă. Când a fost ales preşedinte, în 1996, am crezut că ţara va avea, în sfârşit, preşedintele democrat de care avea nevoie, care să îndrepte relele făcute în cei şase ani anteriori. Dar când, la scurtă vreme, a declarat nonşalant că Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, pe care îl invocase şi el mai înainte, nu mai este de actualitate (într-un moment când, dimpotrivă, actualitatea sa era mai acută decât oricând), mi-am dat seama că ceva era în neregulă cu omul acesta. Neîncrederea pe care mi-o inspirase în 1992 s-a accentuat în anii săi de mandat prezidenţial, când a făcut o serie de lucruri în contradicţie cu angajamentele sale electorale. Multă lume care îl votase cu bună-credinţă în 1996 era dezamăgită, fiindcă el, în loc să conducă ţara pentru toţi românii (aşa cum era de aşteptat), o conducea în continuare tot pentru acea parte care susţinuse FSN, mineriadele şi pe Ion Iliescu. Dosarele Revoluţiei şi ale Mineriadei din iunie 1990 au mucezit prin sertarele instituţiilor şi persoanelor care ar fi putut să le soluţioneze, cu consecinţele de rigoare în plan penal şi moral.
În mandatul său prezidenţial de patru ani, speranţa, în loc să fie transpusă în fapte, s-a prăbuşit în deriziune. Preşedintele Emil Constantinescu a făcut, din greşeală sau nu, din slăbiciune în faţa „sistemului“ sau dimpotrivă, tot ce i-a stat în putinţă pentru ca să îşi consolideze imaginea de simplu succesor al lui Ion Iliescu. Restul a fost doar prestaţie artistică. Pe fondul scăderii popularităţii sale, au apărut grupuri de persoane, care, pe un ton agresiv şi intolerant, îi luau apărarea în public şi îi puneau la colţ pe cei care își permiteau să nu mai aibă încredere în el. Constantinescu trebuia să îşi ducă până la capăt mandatul, iar guvernarea CDR să se uzeze. În paralel, în acest intermezzo binevenit, FSN trebuia să îşi refacă credibilitatea şi să revină la guvernare, ceea ce s-a şi întâmplat. După patru ani de guvernare CDR, cu trei prim-miniştri schimbaţi succesiv şi cu multe curbe de sacrificiu impuse oamenilor în numele „luminii de la capătul tunelului“, principalul partid al coaliţiei, PNŢ-CD, care în 1990 apărea ca o alternativă din afara „sistemului“, a fost practic redus la o formă fără fond şi aşa a rămas până azi.
Nu a fost deloc de mirare că, în vara turmentată a anului 2012, când s-a încercat decuplarea ţării de Occident şi când a apărut USL, Emil Constantinescu, fostul preşedinte al „speranţei celor fără speranţă“, a reapărut în spaţiul public, dar nu ca să apere instituţiile statului de drept, ci ca să vorbească la unison cu PSD, cu PNL-Antonescu, cu USL în curs de constituire. Atunci, în ochii cetăţenilor care voiau mai multă democraţie, imaginea arborată de fostul preşedinte a avut mult de suferit şi în loc a apărut un alt om. De atunci, el a continuat să se manifesate public alături de unii foşti lideri ai CDR, dar şi de adversarii sau de urmaşii adversarilor săi şi ai CDR din anii ’90. O reconfirmă în mod simptomatic şi controversele produse de înfiinţarea unui Institut al Levantului, un proiect promovat de Emil Constantinescu în tandem cu Călin Popescu Tăriceanu, alt actor politic lansat din nebuloasa produsă în urma abolirii precipitate a regimului Ceauşescu şi devenit de mulţi ani un aliat de încredere al PSD, deşi, la fel ca Emil Constantinescu, şi el a fost iniţial propulsat la putere cu votul susţinătorilor Convenţiei Democrate, iar în 2004 de votanţii Alianţei D.A., care s-a terminat în coadă de peşte, la fel ca CDR.
Emil Constantinescu n-a fost, ca Băsescu, un „preşedinte jucător“. El a dorit, poate, să reprezinte „schimbarea“ într-o manieră necombativă. Dar iată că azi îl vedem cam în aceeaşi barcă cu reprezentanţii „sistemului“, de care, la sfârşitul mandatului său lipsit de glorie, ştergându-şi faţa împroşcată cu cerneală de un cetăţean supărat, se plângea că a fost „învins“.
Daniel Dragomirescu
Martie 2017
