Capcanele istoriei scrise pe bază de documente oficiale

O tradiție venerabilă creditează istoria scrisă pe baza documentelor de arhivă, în­țelegându-se prin aceasta documente ofi­ciale, ale instituțiilor statului, depozitate în arhive naționale. Standardul de alcă­tui­re a bibliografiilor în lucrările academice rezervă acestora poziția privilegiată de „surse primare“, în timp ce, de exemplu, memoriile scrise de participanți la eve­ni­mente sau interviurile de istorie orală pri­mesc, cu condescendență, poziția „sur­se­lor secundare“. De ce? Pentru că ar fi su­biective. Dar cele ale statului nu sunt su­biective? De la genul acesta de întrebare subversivă a început revoluția surselor, pro­­dusă în mai multe valuri după al Doi­lea Război Mondial, dar cu precădere din anii ’70-’80, odată cu Analele și postmo­der­nismul.

Complicații și mai mari a născut în­tre­barea: ce ne facem cu documentele pro­duse de state totalitare sau genocidare? În cazul acestora, statul a declanșat război împotriva propriilor cetățeni, iar min­ciu­na, deformarea ideologică încep de la nu­cleul puterii și sunt parte din programe de falsificare sistematică. Istoricii știu din facultate că există un antidot care se nu­mește critica documentelor. Da, această metodă bătrânească funcționează. Între timp, s-au scris multe cărți de teoria is­toriei și metodologie pe această temă și știm, în mare, ce putem și ce nu putem fa­ce. Dar, până la urmă, în practică, nu există rețetă universală, infailibilă și ni­meni nu este ferit de pericolul de a cădea în capcane, mai ales dacă nu există alter­nativă la sursele oficiale.

Lupta cu adevărul

Este plină breasla de istorici care scriu is­toria României moderne cu limbajul na­țio­naliștilor de la 1859 și 1918, istoria celui de-al Doilea Război Mondial cu limbajul lui Ion Antonescu și al celorlalți antisemiți tutelari și istoria comunismului cu lim­ba­jul propagandiștilor și securiștilor. Ca­te­go­rii, concepte, modele cauzale produse de diferite ideologii politice sunt luate de bu­ne, ca și cum sunt expresia științelor so­ciale și reflexia fidelă a realității.

Pe de altă parte, exercițiul critic în fața do­cumentelor emise de dictaturi nu este în­totdeauna serios și sofisticat.

O metodă facilă, practicată chiar de isto­rici cu experiență, este de a citi do­cu­mentele emise de dictaturi exact pe dos, por­nind de la premisa că ele sunt struc­tural mincinoase. Dacă documentul zice ceva, adevărul trebuie să fi fost, automat, fix invers. Dar istoria nu este așa simplă pentru a fi scrisă pe baza dicționarelor de antonime. Nicio dictatură nu se bazează ex­clusiv pe minciună. Perversitatea vine din modul în care combină adevăruri mici și disparate cu minciuna teroristă. Vine din efectul de real pe care îl au min­ciu­nile, falsurile oficializate, manipularea ste­reotipurilor și instrumentarea resen­ti­men­telor. Până la urmă, adevărul are un ver­sant fiduciar. O informație devine adevăr, dacă este creditată de o majoritate. Dacă o majoritate crede în dictatură și în min­ciunile ei, pentru istoric meseria se com­plică foarte tare.

O altă metodă cu probleme este de a se­lec­ta doar documentele sau informațiile care convin. Istoria înseamnă selecție a fap­te­lor și surselor, ni se spune. Corect, doar că trecerea sub tăcere a documentelor relevante este descalificantă. În perioada comunistă, istoricii oficiali scriau cărți pe baza documentelor selectate de Securitate. În istoriografia naționalistă, sunt alese doar faptele, sursele și interpretările care confirmă miturile naționale. Selecția fie pune umărul la construcții canonice, fie participă la carnavalul discursurilor în ca­re, în numele libertății de opinie și al de­mocratizării istoriei, orice poate fi spus despre trecut.

În fine, ultima metodă păguboasă pe care o amintesc aici este de a da tuturor drep­ta­te. Pe măsură ce ne apropiem de secolul XX, sursele sunt tot mai multe și mai con­tradictorii. Ele produc „efectul Ra­sho­mon“. Toate sursele par să aibă dreptate, în­tr-un fel sau altul. Or, așa ceva este im­po­sibil, pentru că adevărul nu este po­li­morf. Metoda aceasta face ravagii când es­te aplicată la situații în care există cri­mi­nali și victime, iar istoricul spune că vic­tima trebuie să fi avut vreo vină dacă s-a ajuns la crimă.

Patru perioade

Să luăm, ca exemplu pentru continuarea discuției, istoriografia Holocaustului din Ro­mânia și sursele pe care s-a bazat. Du­pă război, putem distinge patru perioade și moduri de a scrie pe tema Holo­caus­tu­lui. În scurtul interval 1944-1948, a fost o perioadă de relativă deschidere, în care au fost publicate, în presă sau sub formă de cărți, numeroase mărturii privind su­fe­rința evreilor, în România, în teritoriile in­trate sub administrație românească după 22 iunie 1941, în Transilvania luată de Ungaria și în marile lagăre de concentrare și exterminare naziste. Este adevărat că ser­viciile secrete urmăreau îndeaproape ac­tivitatea lui Matatias Carp și a grupului de lucru din jurul lui Wilhelm Filderman care strângea dovezi despre prigoană, dar Cartea neagră a putut să apară, în trei volume (au fost programate mai multe). A apărut în traducere și o variantă a Cărții negre sovietice, care nu a putut fi pu­bli­cată în Uniunea Sovietică. Autoritățile au deschis sute de anchete împotriva cri­mi­na­lilor de război români, colectând mărturii și documente. Unele s-au scurs și în presă sau au fost publicate în Cartea neagră. Ar­hivele civile ale statului și arhivele mi­li­ta­re au fost date peste cap și au fost scoase documente pentru probatorii, uneori în co­pie, alteori în original. Sovieticii au con­fiscat, de asemenea, documente (cele mai multe sunt astăzi la Chișinău, Cernăuți, Odessa, Moscova etc.).

După 1948, subiectul a devenit tabu ideo­lo­gic. Procesele împotriva criminalilor de război au continuat pentru o vreme, dar acuzațiile au fost resemantizate în formule în care fascismul era penalizat pentru per­secutarea clasei muncitoare și a co­mu­niș­tilor. O parte dintre autorii crimelor anti­se­mite au fost eliberați în 1955, restul în 1964. Arhivele războiului mondial au fost în­chise. Documentația proceselor crimi­na­li­lor de război a ajuns la Securitate. Fil­derman și Carp fuseseră nevoiți să plece din țară, dar partea bună este că au reușit să scoată mari cantități de documente, care aveau să fie, pentru mai multe dece­nii, materia primă pentru istoricii occi­dentali preocupați de România. În SUA, Israel, mai târziu în Germania și Franța au apărut istorici profesioniști care au scris despre cazul României. Au fost înființate Yad Vashem și United States Holocaust Me­morial Museum (USHMM), care au strâns colecții uriașe de documente, măr­turii și fotografii. În tot acest timp, în România, istoria evreilor lipsea din ca­no­nul istoriografic. Abia din anii ’70-’80 a fost acordat acces preferențial și extrem de limitat unor istorici de partid, pentru a scrie despre diferite atrocități. A fost în­cheiat și un acord între Institutul de Is­torie a Partidului (ISISP) și Yad Vashem, dar mai mult pentru a vedea cum gândesc istoricii israelieni (Jean Ancel a fost ur­mărit cu strictețe de Securitate) și pentru a atrage sprijinul politic al Israelului. În abordarea comunistă, accentul cădea pe suferința evreilor din Transilvania, pentru că regimul Ceaușescu se folosea polemic de acest subiect în războiul propagandistic naționalist cu Ungaria. Doar în acest caz era folosit termenul Holocaust. În cazul atrocităților din România și de pe te­ri­to­riul sovietic, responsabilitatea era atri­bui­tă, în mare parte, Germaniei. Față de Ion Antonescu a fost întreținut un discurs am­bivalent, vag critic, dar mai degrabă fla­tant și disculpant, care avea să fie sursa ne­gaționismului postdecembrist.

A treia perioadă a început după 1989, când s-au deschis, ușor-ușor, arhivele din România. USHMM și Yad Vashem au putut copia masiv documente și pe baza lor și-au scris cărțile Jean Ancel, Radu Ioanid și al­ții. Accentul a căzut, de data aceasta, asu­pra responsabilității statului român. Din România, în anii ’90, o contribuție mai con­sistentă a venit dinspre Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, de la Lya Benjamin și alți câțiva. În rest, dis­cur­sul istoriografic a rămas pe coor­do­na­te­le naționaliste și negaționiste din anii ’80. Oamenii Securității, Iosif Constantin Dră­gan, Mihai Pelin, Gheorghe Buzatu, Cris­ti­an Troncotă, Dinu Giurescu, Florin Cons­tan­tiniu și alții au fixat coordonatele de dis­curs, în cheie minimalizantă. Ho­locau­s­tul a rămas în afara discursului public și a programelor școlare și universitare.

În fine, ultima perioadă a început după 2004, când a funcționat și și-a publicat Ra­portul final Comisia Wiesel. Re­co­man­dările Comisiei, care au fost implementate des­tul de atent de statul român, au schim­bat multe. Negarea Holocaustului în pu­blic, mai ales de către oficiali, a devenit de neimaginat. Elevii și studenții au putut afla despre Holocaust. S-a înființat Insti­tu­tul Wiesel. Au apărut centre de istoria evreilor pe lângă universități. A fost ri­di­cat un memorial. Arhivele s-au deschis mai mult. Au apărut istorici tineri care s-au aplecat asupra delicatului subiect. A exis­tat și o anchetă a Parchetului Militar, în cazul gropii comune din comuna Po­pri­cani, care a fost clasat ca un caz de ge­nocid.

Selecția vicioasă a surselor

Totuși, continuă publicarea cărților și ar­ticolelor în care retorica antisemită este plasată ca explicație științifică. Și astfel ajungem la ideile enunțate la început. Iată două exemple.

Există nenumărate cărți și volume de do­cumente despre retragerea din Ba­sarabia și nordul Bucovinei, în vara anului 1940, și incidentele produse cu acea ocazie între militarii și autoritățile române, de pe o parte, și sovietici și localnici (basarabeni, ruși, evrei), pe de alta. Cu toate acestea, nu avem încă un studiu serios, laborios, care să ia în considerare tot materialul de arhivă și să facă o analiză echilibrată. În di­ferite arhive, sunt sute de rapoarte în­toc­mite la nivel de unități de armată și jan­darmerie, de către funcționari publici și ci­vili care au ales România în cele câteva zi­le lăsate răgaz de ultimatumul sovietic. Aces­te rapoarte relevă degringolada din tim­pul retragerii și tulburările izbucnite în diferite localități pe fondul dispariției autorității statului român. Armata Roșie a înaintat mai repede decât se stabilise și a sur­prins trupe române. Au fost cazuri când sovieticii i-au dezarmat pe militarii ro­mâni, i-au jefuit, le-au luat tresele și i-au umilit în diferite moduri. Cele mai grave incidente au izbucnit în locuri unde era pre­zentă și armata sovietică. Au fost asa­si­nați pe loc câțiva reprezentanți ai auto­ri­tăților române, iar alte câteva sute au fost arestați atunci sau în lunile care au urmat. Totuși, nu au fost cazuri de execuții în ma­să în zilele retragerii, care, date fiind cir­cumstanțele, putea să decurgă chiar mai prost. S-au înregistrat pe tot cuprinsul Ba­sarabiei, la scară mică, mai multe tipuri de violență fizică sau simbolică. Locul au­to­rităților române a fost luat de comitete de inițiativă procomuniste, formate din lo­calnici și funcționari sovietici. Fiecare a avut tot felul de inițiative retributive: arestări, bătăi, umiliri în public. Soldați s-au pornit împotriva ofițerilor. Militari ba­sa­ra­beni, care au dezertat în masă, s-au luat de foștii lor camarazi. Orășeni care cre­deau în comunism au socotit că a venit vremea revoluției. Unii țărani basarabeni s-au răzbunat pe militarii români care s-au înfruptat din proprietățile lor fără să plă­tească. Unii evrei au plătit și ei polițe pen­tru anii de persecuții. Rușii și ucrainenii, la fel. Au fost câteva zile de haos, revanșe, inițiative spontane, jafuri și revoluții de ca­fenea. În câteva zile, s-au instalat auto­ri­tă­țile sovietice, care au pus în aplicare rețeta de control politic și social exersată pe teritoriul sovietic.

Am amintit deja că situația din timpul retragerii este reflectată prin sute de ra­poarte cerute de autoritățile române, care se găsesc răspândite în diferite arhive (Arhivele Naționale, la București sau în diferite filiale locale, în fondurile multor unități, la Arhivele Militare de la Pitești, la CNSAS, în dosare documentare sau pe­nale, la Arhivele de la Chișinău). La mo­mentul elaborării celor mai multe dintre ele, narațiunea devenită dominantă la ni­velul autorităților și armatei îi blama cu precădere pe evrei pentru umilințe și atrocități. O parte dintre relatări nu sunt decât discursuri de conformare/con­fir­ma­re. Multe dintre informațiile raportate sunt din auzite, zvonuri sau veritabile le­gen­de construite în psihoza retragerii, ca­re nu se susțin documentar. Apoi, mulți din­tre raportori sunt vădit antisemiți, iar ochelarii prejudecății deformează serios realitatea. Ei văd peste tot, pe drumul re­tra­gerii, evrei, mai precis „jidani“, și în­tre­barea elementară este cum îi dife­ren­țiau de ceilalți prosovietici.

În volumele elaborate de istorici na­țio­na­liști, informația din aceste rapoarte este lua­tă de bună fără prea multe ezitări. Cri­ti­ca documentului nu mai este necesară, de vreme ce acesta confirmă un stereotip. Cele mai citate sunt rapoartele Secției a II-a a Marelui Stat Major, din care reiese că evreii ar fi participat în masă la umi­lirea militarilor români și la atrocități. Or, astăzi putem stabili ușor, confruntând sur­sele, că incidentele au fost exagerate și ge­ne­ralizate. Secția a II-a, organul infor­ma­tiv și contrainformativ al MStM, era uni­tatea cea mai antisemită din armata română, influențând covârșitor politica fa­ță de evrei, potențând discursul antisemit al propagandei militare și incitând spi­ritele pentru a obține „răzbunare pentru umilința din 1940“. Evreii in corpore au devenit țapi ispășitori.

Universul a pretins că, în iunie 1940, la Galaţi, 2.000 de refugiaţi ar fi deschis focul. La fel au scris rapoartele militare. În fapt, acesta a fost pretextul pentru masacrarea a 400 de oameni.

Când consultăm rapoartele de la unități mai mici, scad și relatările despre inci­dente cu evrei. Raportorii sunt mai puțin expuși propagandei și relatează simplu ce au văzut cu ochii lor. Iar dacă ne uităm la rapoartele poliției, din­tr-o dată iese la iveală o cu totul altă ima­gine. Polițiștii și Siguranța relatează nu­meroase incidente în care au fost im­plicați militari români violenți și beți: jafuri, devastări, bătăi, violuri, crime. Țin­ta principală: evreii. Pe drumul de re­tragere, militarii s-au răzbunat pe evrei mai peste tot unde i-au întâlnit fără apă­ra­re. Mulți (zeci) au fost aruncați din tre­nuri. Alții (sute), omorâți în casele lor, pe stradă sau în câmp. La Galați, refugiații evrei, basarabeni, ruși care doreau să se întoarcă sau să se refugieze în Basarabia, au fost închiși de către autorități într-un țarc improvizat, ținuți fără apă și mâncare și, la urmă, au fost mitraliați. 400 din cei 2.000 de refugiați închiși au fost ma­sa­crați. Am găsit în arhive poze îngrozitoare cu aceste crime. Rapoartele militare și pre­sa au scris după masacru că a fost înă­bușită o revoltă înarmată comunistă. Du­pă război au fost organizate mai multe pro­cese cu responsabilii pentru aceste cri­me. Din documentația rămasă se înțelege că a fost vorba de un masacru făptuit cu sânge rece, cu complicitatea MStM, de mi­litari care se întorceau din Basarabia. Tot atunci, în nordul țării, la Dorohoi, militari din unități de grăniceri și vânători de mun­te care se retrăgeau în debandadă au răspândit psihoza unei iminente invazii sovietice, iar rezultatul imediat a fost că evreii, văzuți stereotipal ca aliați naturali ai comuniștilor, au fost vânați prin tot orașul, iar locuințele și prăvăliile lor au fost devastate. Acesta a fost pogromul de la Dorohoi, în care au fost executați cel puțin 50 de evrei.

Pe scurt, istoria acelor zile din 1940 ră­mâ­ne să fie rescrisă. Multele cărți produse de istoriografia naționalistă pe tema inci­den­telor din 1940, care nu fac munca serioasă de reconstituire amănunțită a faptelor și critica documentelor, sunt, pur și simplu, maculatură.

Față în față cu minciuna brută

Un alt exemplu. Primele masacre din „anul răzbunării“, 1941, după începerea răz­bo­iu­lui cu Uniunea Sovietică alături de Ger­ma­nia nazistă, au fost comise în nordul Iaș­u­lui, în prima săptămână după 22 iunie și puțin înainte de pogromul de la Iași. Ur­me ale acestor masacre au fost găsite în 1945, sub forma a trei gropi comune. În 2010, am mai găsit una, în pădurea Vul­turi (comuna Popricani), cu ajutorul ar­heo­logului Neculai Bolohan și al echipei sa­le, într-un proiect pe care l-am coordonat cu suportul Institutului Wiesel (Alexandru Florian) și al USHMM (Radu Ioanid).

Am scotocit arhivele pentru a găsi in­for­ma­ții despre aceste masacre. La Arhivele Militare de la Pitești am identificat cinci rapoarte succesive pe această temă, care sunt vagi și contradictorii. La o privire atentă, se vede că de la un raport la altul faptele sunt exagerate, numărul victimelor este modificat, sunt adăugate tot mai mul­te justificări pentru execuție, sunt in­vo­ca­te ordine inexistente la momentul masa­crului, iar responsabilitatea este plasată în sea­ma Comandamentului German. Pe scurt, autorii raportului relatau că au eva­cuat populația târgului basarabean Sculeni pe teritoriul județului Iași, pe fondul unor lupte crâncene cu sovieticii pentru con­solidarea capului de pod. Pe islazul satului Stânca, au separat creștinii de evrei cu ajutorul unui militar localnic care se lăuda că a jucat rol de procuror. Creștinii au fost cazați în zonă, iar evreii, 23 în primele raportări, 40 apoi, au fost executați fie pentru că ar fi încercat să fugă de sub escortă, fie pentru că ar fi fost implicați în sabotaj, spionaj și terorism (adică au fost acuzați că au tăiat firele de telefon, că au dezvăluit artileriei inamice locația uni­tăților românești și că au deschis focul sau au aruncat grenade împotriva militarilor germani și români). Nu era dat niciun nume, nicio dovadă concretă. Se înțelegea doar că evreii împușcați erau bărbați de vârstă militară.

Când au fost deschise gropile comune de la Stânca, în 1945, s-a constatat că fu­se­seră uciși nu 40 de bărbați, ci 311 per­soane, bărbați, femei, copii și bătrâni. O treime dintre victime aveau sub 18 ani. Jumătate erau femei sau copile. Așadar, nu fuseseră uciși niște teroriști, ci familii întregi, toți evreii refugiați din Sculeni. În cazul gropii comune din pădurea Vulturi, la fel, o treime dintre cele 36 de cadavre descoperite erau minori, restul, probabil, părinții copiilor. În 1945-1948, aceste do­uă masacre au fost anchetate și au fost con­damnați, în capul listei, trei ofițeri din Divizia 14 Infanterie. Doi dintre ei, co­lo­nelul Ermil Mateiaș și căpitanul Ion Stihi, erau autorii rapoartelor pomenite mai sus, iar destinatarul era generalul Gheorghe Sta­vrescu, comandantul diviziei, al treilea condamnat în procesul din 1948. Așadar, criminalii scriau rapoartele despre crimele pe care le comiteau și le trimiteau co­man­dan­tului lor, care superviza toată ac­țiu­nea.

Colonelul Ermil Mateiaş şi locotenentul Ion Stihi, ofiţeri din Regimentul 6 Vânători care semnau rapoartele de executarea în masă a evreilor pe care chiar ei le comiseseră.

Prin combinarea surselor, am putut să re­con­stitui în detaliu ce s-a întâmplat atunci, în preajma Iașului. Au fost câțiva mar­tori oculari ai execuțiilor, unii iden­ti­ficați imediat după război de autorități, pe alții i-am găsit prin cercetări de teren, în­tre 2010-2016. Două femei, mamă și fiică, din grupul de evrei din Sculeni au fost rănite, dar au scăpat cu viață și au putut depune mărturie în ancheta postbelică. Am vorbit recent cu un nepot de-al lor care trăiește în Statele Unite. Istoria orală și arheologia contemporană au fost esen­ția­le. Cercetările judiciare la gropile co­mu­ne deschise în 1945 și 2010 (conduse de procurorul Irinel Rotariu) au scos la iveală date importante despre victime și făptași. Do­sarele personale de la Arhivele Mi­li­ta­re, coroborate cu datele rezultate din an­che­tele penale, profilează principalii res­pon­sabili. Dosarele de la CNSAS, AMR și ANR sunt esențiale pentru a înțelege func­ționarea statului antonescian și a insti­tu­ții­lor implicate în măsurile antievreiești. De asemenea, aceleași categorii de surse ne aju­tă să percepem în detaliu imaginea exac­tă o operațiunilor militare și at­mos­fera de pe front, care au influențat direct even­imentele.