Cum a profitat Ceauşescu de compasiunea internaţională. După cutremur (IV)

La 7 octombrie 1978, locotenent-colonelul Alexandru-Gheorghe Stancu (nume cons­pirativ „Alexandrescu Gheorghe“) şi co­lo­ne­lul Mircea Cârlan (nume conspirative „Câm­pean Dumitru“ şi „Teodoru Nicu“), am­bii din cadrul Sectorului „OV“ (Ope­ra­ţiuni Valutare, n.n.) al DIE, „au pro­ce­dat“ la distrugerea a 1.169 de telegrame operative privind acţiunea „Solidaritatea“. Cele mai numeroase proveneau de la rezi­denţele din Statele Unite (New York şi Wa­shington, codificate „Năvodari“, respectiv „Vidra“) în număr de 158, 112 din Belgia (Bru­xelles, codificat „Borşa“), 105 din Aus­tria (Viena codificată „Viişoara“), 95 din RFG (Köln codificat „Kogălniceanu“) şi 93 din Japonia (Tokio codificat „Târ­go­viş­te“). Erau şi altele, din Anglia, Franţa, Olan­da, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Sue­dia etc. Cam din toată lumea, unde ştirile despre sei­s­mul din 4 martie 1977 generaseră un val de emoţie şi solidaritate cu poporul ro­mân.

Absolut toate aceste documente conţineau date despre donaţii în valută şi diverse bu­nuri sau credite preferenţiale obţinute din străinătate de către DIE, ca urmare a sar­ci­nilor trasate de „conducerea superioară de partid şi de stat“. O primă întrebare, pe care şi-o poate pune absolut oricine, fa­miliarizat sau nu cu practicile şi metodele de lucru ale Securităţii, este de ce a fost ne­voie ca aceste documente să fie dis­tru­se. De ce ai proceda în acest fel cu dovezi ale unor acţiuni patriotice şi legitime, me­ni­te să aducă sprijin sinistraţilor şi să re­me­dieze daunele produse de cutremur eco­nomiei naţionale? Nu mai avea DIE sufi­cient spaţiu în arhivă (care, apropo, era com­plet separată de arhiva Securităţii in­ter­ne)? Se defectaseră aparatele de mi­cro­filmare? Sau implicarea ofiţerilor spio­na­ju­lui românesc, acoperiţi ca diplomaţi, în aceste acţiuni trebuia păstrată în cel mai deplin secret? Dacă da, atunci se temea ci­neva că agenţii „imperialişti“ ar putea pă­trunde în clădirea conspirată a arhivei DIE şi ar putea fura aceste documente sen­si­bi­le? Cine s-o facă? Spionajul american? De­şi aceas­tă ultimă ipoteză poate oferi o ex­pli­ca­ţie pe deplin liniştitoare pentru cei me­reu grăbiţi să bage gunoiul sub pre­şul „interesului naţional“ şi să-l par­fu­me­ze cu aromă de „patriotism“ prost în­ţe­les, mă grăbesc să le stric din nou petre­cerea.

Metoda „Solidaritatea“

Nu, nu nevoia de conspirativitate a fost mo­bilul acestei acţiuni. Nu păstrarea se­cretă a identităţii „spionilor“ noştri era gri­ja şefilor din DIE. Nu. Mult mai simplu şi mai „tradiţional“. A fost vorba despre ştergerea urmelor unei operaţiuni de de­tur­nare de fonduri executată de „Spionaj“ la ordinul tovarăşului „Îndrumător Prin­ci­pal“ în numele victimelor cutremurului. Am folosit denumirea juridică actuală a faptei doar pentru ca acţiunea să fie în­ţe­leasă în deplinătatea ei. Evident, în 1977-1978 acest tip de metodă (existau şi altele, unele dintre ele, brevetate şi verificate în practică, au fost „vândute“ ulterior gru­pu­rilor de infracţionalitate organizată din zi­lele noastre) era absolut banală, utilizată în mod curent în orice circumstanţe în ca­re exista posibilitatea de a stoarce „ceva valută“ şi era privită ca fiind pe deplin le­gitimă. Nu era statul comunist cel care se îngrijea de toate aspectele vieţii (şi morţii) cetăţenilor lui? Nu el era cel care stabilea ce anume şi cât se poate face în numele lor? Păi, era firesc ca tot el să decidă cât şi ce anume pot primi sinistraţii care stâr­ni­seră mila Occidentului. A decis că nimic e suficient. Ce le trebuia? Nu avea „grijă“ sta­tul de ei? În fond, trebuia să se ţină cont de priorităţi. Iar cetăţenii „patriei noastre socialiste“, după cum am tot arătat şi cu alte ocazii, nu erau una dintre ele.

Proaspăt avansatul „la excepţional“ (9 mai 1977), pentru fapte excepţionale, se în­ţelege, colonel Cârlan şi colegul său or fi distrus ei conştiincioşi telegramele, dar în arhivă s-a păstrat (iată că nu era problemă de spaţiu), sub forma unui caiet şcolăresc, o listă a lor, cu data, numărul de în­re­gis­trare, conţinutul pe scurt şi indicativul ofi­ţerului DIE care a obţinut „ajutoarele“. Pe ba­za acestui document am putut re­cons­ti­tui (parţial, pentru că multe dintre în­re­gis­trări nu sunt foarte precise) inventarul ac­ţiunii „Solidaritatea“. În privinţa valorii unora dintre aceste intrări, de tipul „aju­tor guvernamental“ (Kuweit, SUA, Aus­tra­lia etc.), „bani de la organizaţii evreieşti din SUA“, „obţinere credit“ (Olanda), „aju­tor Vatican“, „ajutoare asociaţii bap­tiste“ sau „credit FMI“, nu cred că se va pu­tea pronunţa vreodată cineva în afara ce­lor care ştiu despre ce sume a fost vor­ba. Să presupunem totuşi că aveau şi aces­tea oarecare valoare materială.

Bazarul ajutoarelor şi banca Securităţii

Conform unui calcul sumar, care are în vedere, aşadar, doar sumele nominale tre­cute în tabelul din respectivul caiet, în pe­rioada martie-august 1977, „diplomaţii“ noştri acoperiţi au obţinut prin metode care au exclus „acţiuni ce pot fi in­ter­pre­tate ca cerşeală“ (ca să reproduc indi­ca­ţii­le din telegrama menţionată în prima par­te a serialului) 148.945.491 de dolari, 1.876.500 de mărci, 35.905.300 de yeni, 1.032.558 de coroane, 432.980 de franci francezi şi 200.000.000 de lire italieneşti. Nu am inclus în calcul şi alte valute, mai exotice, şi nici valoarea celorlalte bunuri pro­venite din donaţii. De exemplu, me­di­camentele, aparatura medicală de ultimă ge­neraţie (între care un spital de cam­pa­nie complet utilat), autosanitarele şi au­to­buzele Mercedes, Renault, Peugeot şi Vol­vo, aparatura de comunicaţii, produsele electronice şi electrocasnice, tonele de pe­trol, autobasculantele, buldozerele, ma­te­ria­lele de construcţii, staţiile de emisie-re­cepţie, cablurile electrice, miile de tone de alimente etc. Un bazar în toată regula. Suficient cât DIE să poată acoperi cu suc­ces, în cazul în care i s-ar fi solicitat, de una singură, majoritatea necesităţilor ime­diate ale celor afectaţi de cutremur. Deşi, dacă avem în vedere faptul că toate aces­tea s-au realizat în doar două luni, există cu siguranţă cititori care se vor grăbi să aprecieze eficienţa spionilor noştri, ar trebui să le atrag atenţia că meritul nu es­te al lor. Ei nu au făcut decât să „ca­na­li­zeze“ (a se citi „deturna“ sau „fura“) emo­ţia sinceră şi mâna de ajutor întinsă în mod onest celor care au fost victimele cu­tremurului de organizaţii internaţionale, guverne, dar şi de cetăţeni obişnuiţi (ar fi de subliniat, poate, că nu au fost puţine per­soanele care au făcut donaţii indi­vi­duale). Cum aşa? Simplu.

Abundenţa de materiale şi bani de la ca­pitolul „Intrări“ nu a fost dublată de o abun­denţă simetrică a „Ieşirilor“. Mai pre­cis, nu prea există „ieşiri“. Capitolul res­pectiv nu conţine decât telegrame cu or­dine adresate rezidenţelor privind modul de aducere în ţară a respectivelor bunuri (foarte „conspirat“ şi cu grijă să nu fie amestecate cu donaţiile oficiale făcute prin Crucea Roşie) şi liste cu „necesităţi“. Printre altele, cum am văzut, câteva so­licitări de aparatură, care nu prea avea ce să caute nici în casele sinistraţilor şi nici în întreprinderile economice.

În privinţa valutei în numerar, există in­dicii destul de sigure că a fost depusă la BRCE (Banca Română de Comerţ Ex­te­rior, n.n.) în contul cu numărul 1.000, des­chis, cum am văzut anterior, la ordinul expres al lui Nicolae Ceauşescu. Mărturie stă procesul-verbal din 9 martie 1977 sem­nat de doi ofiţeri DIE, menţionaţi cu nu­mele de serviciu „Haralambie“¹ şi „Gor­janu“, în care se menţiona că au introdus „în­tr-un plic sigilat 56.500 de dolari în cecuri şi 1.000 de dolari în numerar“ şi l-au trimis la BRCE „în contul si­nis­traţ­i­lor de la cutremurul din 04.03.1977“. Si­nistraţi care sunt absolut sigur că habar nu au avut că au fost cândva titularii „în grup“ ai unui cont în valută.

Unde anume şi pe ce s-au cheltuit res­pec­tivii bani (milioanele de dolari, nu nea­părat cei din plic) nu am descoperit încă. Nu este prea greu însă să deduc, din mo­ment ce avem de a face cu două fapte de necontestat: niciun sinistrat nu a primit nici măcar un dolar din aceşti bani (nu au beneficiat ei nici de restul ajutoarelor), iar BRCE, dacă nu ştiaţi, a fost înfiinţată spe­cial pentru ca Securitatea „să nu se mai chinuie“ cu BNR (care oricum executa fur­turi, „patriotice“ şi „legale“ desigur, în câr­dăşie cu „organele“ de toate colo­ra­turile politice, cel puţin de pe vremea lui Antonescu, dacă e să luăm în calcul doar ceea ce se menţionează în documente) la fie­care operaţiune de „aport valutar spe­cial“. Adică era, ca să fiu cât se poate de explicit, „banca Securităţii“. Mai precis a DIE. Ceea ce face pe deplin lămuritoare ho­tărârea lui Nicolae Ceauşescu de a des­chi­de anume la această bancă respectivul cont. Poate că am fi aflat mai multe, dacă ace­iaşi „patrioţi“, care se ocupau cu ge­nul acesta de acţiuni „de lobby economic“ (nu râ­deţi, chiar există o astfel de inter­pretare a respectivelor operaţiuni), nu s-ar fi grăbit să-şi şteargă urmele după 1989, or­ga­ni­zând falimentul răsunător al res­pec­tivei „ins­tituţii bancare“. Au îm­păr­ţit ce mai era de împărţit şi au desfiinţat-o. Cum s-ar spu­ne: „noaptea ca hoţii“. De fapt, „zi­ua în amiaza mare ca oamenii de afa­ceri“.

De unde ştiu eu, veţi întreba, că Nicolae Ceau­şescu şi tovarăşii plini de „So­li­da­ri­ta­te“ de la DIE nu au folosit banii, prin in­termediul unor operaţiuni financiare com­plexe, inaccesibile înţelegerii unui profan, pentru reparaţii, reabilitări şi recons­trui­rea imobilelor avariate? Păi citiţi celelalte episoade. Nu s-a reparat, reconstruit şi reabilitat nimic. Urma, într-adevăr, să se construiască ceva, şi anume mons­truo­zi­ta­tea pe care o cunoaştem cu toţii sub nu­mele, de o ironie macabră, de „Casa Po­po­rului“. Pentru care, ca în bancurile cu Ra­dio Erevan, s-au mai demolat, şi nu s-au mai reparat nişte clădiri.

Cât despre nevoile sinistraţilor şi des­pă­gu­birea lor, culmea este că nu ar fi fost nea­părat nevoie de valută. Asta pentru că pe plan intern se desfăşura...

Metoda „Omenia“. Varianta pentru „clasa muncitoare“           

Sunt convins că printre cititori se află des­tul de multe persoane care au trăit cu­tre­mu­rul din martie 1977 şi au suportat în mod direct consecinţele lui. De asemenea, sunt sigur că mulţi dintre ei îşi aduc amin­te că, timp de 10 luni după producerea seismului, toţi „oamenii muncii“ din RSR, inclusiv sinistraţii, au fost obligaţi să ce­deze sume din salariu (reţinute în rate ega­le direct la locul de muncă) către Fondul Omenia. În plus, a existat şi obligativitatea de a presta, fără plată, ore suplimentare tot în contul „omeniei“. Totuşi, în ciuda acestei mobilizări generale, ADAS nu a plă­tit niciodată unui sinistrat în urma cutre­mu­rului din 4 martie 1977 mai mult de 15-25% din costul reparaţiilor interioare (restul fiind suportat de cei afectaţi), iar pentru consolidările exterioare „s-a plă­tit“ (asta e altă discuţie şi ţine de me­ca­nismele economice ale statului comunist, ale cărui instituţii nu plăteau de fapt ni­mic, ci roteau banii în interiorul aceluiaşi bu­zunar) direct întreprinderilor exe­cu­toa­re, dar nu mai mult de 40-60% din costul de­vizului. Din nou, restul a fost suportat de sinistraţi. Culmea cinismului. Nu nu­mai că aşa-zisele reparaţii, care cu câteva excepţii, unde chiar nu se putea altfel, cons­tau în celebra „tencuială anti­seis­mi­că“, dar această bătaie de joc la adresa vie­ţii sinistraţilor era plătită tot de ei. În ciu­da protestelor acestora, care fluturau zia­rele cu declaraţiile oficiale şi susţinerile pro­pagandei, conform cărora toate repa­ra­ţiile şi despăgubirile erau suportate de stat. Unii, mai încăpăţânaţi, au refuzat să plă­tească „diferenţele“ şi s-au trezit cu pen­siile şi salariile poprite. În plus, cu gus­tul amar al trezirii la realitate.

Conducători de partid şi de stat în vizită la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu“ la micuţii pacienţi, care au avut de suferit de pe urma seismului, 16 martie 1977
(© Fototeca online a comunismului românesc, cota: 36/1977)

Evident, situaţia nu avea cum să nu ge­ne­reze întrebări. La 15 octombrie 1984 Bu­letinul E.L. (Europa Liberă, n.n.) nr. 412 emis de UM 0544 (CIE) menţiona că „un grup de turişti români în RFG“ trimisese către postul de radio o scrisoare „duş­mă­noasă“ în care se exprimau anumite „mi­rări“. De exemplu, ce s-a întâmplat cu „ze­cile de miliarde de lei“ strânse din contribuţiile obligatorii ale salariaţilor din RSR, sumă care depăşea cu mult pagubele estimate oficial prin vocea ziarului Scân­te­ia la 9 miliarde de lei. „Nu avem dreptul să ştim?“, se întrebau ei. Bineînţeles că nu, le-ar fi răspuns autorităţile, dacă acest dia­log imaginar s-ar fi putut produce. Aveţi doar dreptul să munciţi pentru noi.

Reluarea cu orice preţ a „procesului de producţie“

Problema era, însă, că nici de muncit în acele momente nu prea aveai cum. Statul comunist avea grijă ca şi asta să fie un risc. Ajunşi aici, trebuie spus că una din­tre marile obsesii ale „conducerii su­pe­ri­oare“ în zilele de după producerea cu­tre­mu­rului era ca „procesul de producţie“ să se reia imediat. Indiferent cum şi cu ce preţ.

Securitatea a primit, în consecinţă, sar­ci­na să monitorizeze implementarea hotă­râ­rii şi raporta zilnic situaţia din marile în­tre­prinderi. Aceste rapoarte arată în ce condiţii se lucra, pentru a se respecta or­dinele „de sus“. Deşi unele fabrici erau tre­cute pe lista celor care îşi reluaseră ac­tivitatea, în realitate, pagubele produse de cutremur erau atât de întinse, încât, prac­tic, acestea nu aveau cum să funcţioneze. Era cazul Întreprinderii pentru Maşini Grele Bucureşti (IMGB), unde erau secţii întregi care nu funcţionau, nici după o lu­nă, din cauza „stâlpilor de susţinere de­pla­saţi până la 50 mm, 90% dintre ei fi­ind înclinaţi“, al Întreprinderii de Maşini Electrice, unde „clădirile secţiilor de strun­gărie, construcţii metalice, vop­si­to­rie şi impregnare prezintă grave fisuri la pereţi şi stâlpii de susţinere“, al În­tre­prinderii „Steaua Roşie“, unde „zidurile clădirilor a trei secţii sunt grav ava­riate“ etc.

Pe hârtie, însă, trebuia să rezulte că, da­to­rită „indicaţiilor preţioase“ şi a „efo­r­tu­rilor“ secretarului general, fabricile lucrau la capacitate maximă. Soluţia pentru re­con­cilierea realităţii cu propaganda a fost, ca de obicei, decontată de oamenii obiş­nuiţi. Astfel, în majoritatea între­prin­de­rilor muncitorii au fost chemaţi la lucru şi şi-au început activitatea, înainte ca peri­colele multiple care le ameninţau viaţa să fie îndepărtate. La întreprinderea „Vul­can“, chiar şi la 4 aprilie 1977, „coşul de fum de la turnătoria de oţel prezintă pe­ricol iminent de dărâmare. Hala me­ca­ni­că armături prezintă pericol de dărâ­ma­re şi nu se poate lucra în interiorul ei. Două ziduri interioare de la turnătoria de fontă sunt în curs de dărâmare. La secţia Pereţi membrană 50 de stâlpi de susţinere sunt fisuraţi la console, trei stâlpi de susţinere sunt fisuraţi la capăt. Acoperişul uzinei s-a deplasat spre nord cu cca 200 mm“. Cu regret se men­ţio­nează că la schimbul II s-au prezentat doar 250 de muncitori, adică 15% din ne­cesar. Bine ar fi fost să vină toţi, astfel în­cât, în cazul prăbuşirii definitive a fabricii, să nu ne încurcăm în procente!

Salariaţii Vămii Antrepozite erau mai pu­ţin docili şi afirmau deschis că nu vor mai veni la lucru pentru că sunt obligaţi să muncească într-o hală cu pereţii fisuraţi şi sunt expuşi accidentelor. Şeful lor era şi el „îngrijorat“, dar se temea să raporteze „mai sus“. La IPROMET (Institutul de Pro­iectări Metalurgice, n.n.) se ştia că există pericolul iminent al prăbuşirii clădirii, de­oarece ea „se înclină cu toată structura me­talică“. Cu toate acestea, „salariaţii nu au fost evacuaţi pentru a nu se pro­duce panică“. Abia la 9 martie, „începând cu ora 15,00, se va interzice accesul în institut pentru perioada consolidărilor“. Nu era încă stabilit dacă e neapărat nevoie ca şi circulaţia din zonă să fie restric­ţionată, în cazul în care clădirea „alegea“ să nu se prăbuşească „regulamentar“ în perimetrul propriu.

O situaţie similară se înregistra şi în cazul Întreprinderii de Morărit şi Panificaţie Bucureşti, unde aceleaşi „ordine de sus“ in­terziceau, indiferent de consecinţe, în­tre­ruperea activităţii. La moara „Dâm­boviţa“ – unitatea A – în timpul lucrărilor de consolidare s-au descoperit avarii pro­funde, ceea ce ar fi presupus oprirea ime­diată a funcţionării utilajelor. Cu toate că specialiştii au explicat că lucrările de reparaţii, care necesitau printre altele exe­cutarea de suduri (acestea, în combinaţie cu praful de făină, puteau duce la incendii sau explozii), nu se pot executa atât timp cât moara continuă să funcţioneze, pro­pu­nerea lor a fost respinsă. Motivul real era, aşa cum am mai arătat, teama că po­pu­laţia din Bucureşti s-ar putea revolta în ca­zul unei lipse a produselor de primă ne­cesitate, printre care, evident, pâinea. Aberaţia era că, din cauza acestei frici² pa­ranoide a regimului, spre exemplu, erau adu­se cantităţi uriaşe de făină din ţară, can­tităţi care nu puteau fi prelucrate in­te­gral de morile afectate de cutremur, erau depozitate în condiţii improprii şi, evi­dent, se stricau. La unitatea „Titan“ de exem­plu, la 16 martie 1977, se aflau depo­zi­tate „sub cerul liber“ 20 de tone de făină şi urmau să sosească în aceeaşi zi alte 200 de tone.

Nicolae Ceauşescu vizitând o fabrică afectată de cutremurul din 1977

În cazul morii „Dâmboviţa“, muncitorii au găsit o soluţie ingenioasă pentru a res­pec­ta „indicaţiile preţioase“ şi a scăpa şi cu viaţă după aplicarea lor. Porneau utila­jele şi fugeau în curtea fabricii, de unde con­ta­bi­lizau cu interes cu câţi centimetri se mai deplasau pereţii în urma vibraţiilor şi tre­pi­daţiilor produse. Nu rezultă din ra­poar­te­le Securităţii cât a durat res­pectiva situaţie.

Doamne ajută!

Nu am intenţionat, aşa cum am menţionat de la bun început, să induc ideea prin pre­zenta serie că absolut toate acţiunile des­fă­şurate de autorităţile comuniste în urma cu­tremurului din 4 martie 1977 au fost criminale. Şi nici să neg, deşi am observat că unii dintre cititori asta au înţeles, sen­timentele reale de compasiune şi soli­da­ri­tate umană din acele momente. Nici su­fe­rinţa, nici oroarea şi nici amintirile du­reroase ale celor care au trăit acele mo­mente dramatice.

Ceea ce am încercat a fost să prezint faţa ascunsă, în mod premeditat, până în zilele noastre, a evenimentelor. Am arătat, cu ajut­orul documentelor din arhiva CNSAS, şi nu numai, cinismul cu care Nicolae Ceau­­şescu şi credincioasa lui Securitate au profitat de nenorocirea abătută asupra oa­menilor. În modurile pe care le-am pre­zentat.

Îi asigur pe cititori că am evitat cât am putut aspectele macabre şi scenele tari ca­re ar fi putut atrage mai multă vizibilitate subiectului. Nu am vorbit despre resturile de cadavre care apăreau frecvent din gră­mezile de moloz depozitate, tot din spirit de „economie“, între blocuri de locuinţe (spre groaza locatarilor), despre elevii (copii, adică) puşi să scotocească în aceste mor­mane cu mâinile goale pentru a re­cu­pera cărămizile rămase întregi şi care s-au îmbolnăvit ulterior. Despre miliţienii care goleau buzunarele morţilor de la morgă sau care căutau obiecte de preţ şi bani, cot la cot cu hoţii, prin dărâmături, sau des­pre securiştii care furau direct din ca­mioanele cu ajutoare primite de la Crucea Roşie şi apoi vindeau la negru televizoare, casetofoane etc. Nu am vorbit despre condiţiile în care au trăit sinistraţii, cazaţi de-a valma în cămine şcolare şi purtaţi pe drumuri luni întregi pentru a demonstra că sunt într-adevăr eligibili pentru „re­par­tiţii“, despre femei singure şi în vârstă de­cedate în aceste locuri în urma faptului că nu s-a găsit nimeni care să le dea o bucată de pâine. Nici despre oamenii care s-au si­nucis pentru că a trebuit să-şi abandoneze toată agoniseala de o viaţă, anunţaţi, de pe o zi pe alta, că urmează „să fie de­mo­laţi“, nici despre cei care au trăit (şi tră­iesc încă) cu frica în sân, în blocuri şu­bre­de, lăsaţi la voia întâmplării. Despre acea femeie care, din disperare, pentru că i se refuza mutarea dintr-un astfel de bloc, a înşfăcat un copil nevinovat dintre cei care se adunaseră să-l vadă pe Ceauşescu şi a încercat să se arunce în faţa maşinii ofi­ciale a „preaiubitului conducător“. A fost oprită de securişti. Şi evident a suferit o coerciţie pe măsură. Tot nu i s-a aprobat mu­tarea, dar s-a ales cu trecerea pe lista „persoanelor turbulente, care ameninţă se­curitatea conducerii superioare“. Des­pre multe, multe altele.

Nu îmi rămâne, în încheiere, decât să pre­zint scuze celor cărora le-am tulburat amin­tirile confecţionate de propagandă. Exi­stă, din fericire pentru ei, în con­ti­nuare posibilitatea să înţeleagă, să accepte sau nu, exact ce doresc. Spre deosebire de vremurile despre care am scris, acum au şi posibilitatea să verifice cu propriii ochi documentele menţionate. De asemenea, au libertatea de a le interpreta în ce ma­nieră găsesc potrivit. Poate că eu le-am în­ţeles greşit.

Nouă, celorlalţi, care suntem, de bine de rău, nevoiţi să trăim într-o realitate pe ca­re nu o putem ignora la nesfârşit, de­ter­minată de decizii luate cu zeci de ani în urmă (nealterate de nimic între timp), ne rămâne speranţa că nu le vom suporta consecinţele prea curând. Oricum, avem măcar îndemnul din subtitlu... //

Primele trei părţi ale articolului pot fi citite aici, aici şi aici.

Note

1. Cel mai probabil este vorba despre Mircea Haş, fost consul al României la Teheran, deconspirat de CNSAS în urma unei solicitări a MAE în anul 2006 şi publicat ca „lucrător al Securităţii“ în MO nr. 84/19 martie 2012, rezultat al unei decizii judecătoreşti definitive şi irevocabile. În perioada respectivă avea gradul de locotenent-major şi lucra la UM 0626 (Secţia Cadre a DIE).

2. Un raport interesant al Direcţiei a V-a (Securitate şi Gardă) arată că, imediat după producerea cutremurului din 4 martie 1977, tot personalul direcţie a primit armament şi muniţie de război şi a fost mobilizat pentru „apărarea sediului CC al PCR“. De cine să-l apere? Evident că nu de cine ştie ce grupuri de hoţi. Pe lângă forţele proprii, au fost aduse urgent, conform unui plan de desfăşurare preexistent, alte două companii de trupe de Securitate (care au fost înarmate tot cu muniţie de război). Primele măsuri luate au fost să fie localizate „elementele aflate în urmărire informativă“ pentru a „preveni acţiuni duşmănoase de natură să pună în pericol viaţa, integritatea corporală ori demnitatea (!?!) înaltelor personalităţi“. Toate acestea înainte să fie introdusă prin decret „starea de necesitate“.