Epoca de Aur

Când un intelectual român îndrăznește să aducă o critică fie actualei stări de lucruri, fie celei din Epoca de Aur, încep să curgă apostrofările: dar de ce nu ai protestat pe vremea lui Ceaușescu? De ce nu ai semnat Carta ‘77? De ce ai ales exilul?

O atitudine ambivalentă este ilustrată din anii ’90 (primul deceniu democratic) și pâ­nă în prezent în ceea ce privește ra­por­ta­rea la totalitarismul dejist și ceaușist.

Pe de o parte, nostalgicii epo­cii vechi vorbesc cu aprindere despre realizările regimului, despre apar­ta­mentele date de Ceaușescu, despre mândria resimțită de ei când bravul Con­du­cător discuta de la egal la egal cu mai-marii planetei, despre plata datoriilor ex­terne, contrapusă jafului din zilele noastre; pe scurt, despre pa­triotismul fostului lider, într-un contrast vădit cu trădătorii de țară ulteriori. Unde politicienii de azi fură, Ceaușescu dădea. Dacă guvernanții de după ’90 mint, Ceau­șescu spunea adevărul. Pe când sistemul de azi este putred, până în măduvă, sis­temul de ieri era unul pentru binele oa­menilor.

În interiorul acestui set de convingeri, se poate vedea însă o curioasă pretenție: ace­ea ca intelectualii (de la ei sunt așteptările cele mai mari), scriitorii și ceilalți artiști, oa­menii de cultură, în genere, să fi re­zis­tat mai mult și să se fi opus necontenit re­gimului defunct. Când un intelectual ro­mân îndrăznește să aducă o critică fie ac­tualei stări de lucruri, fie celei din Epoca de Aur, încep să curgă apostrofările: dar de ce nu ai protestat pe vremea lui Ceau­șescu? De ce nu ai semnat Carta ‘77? De ce ai ales exilul?

Nici disidenții, nici exilații nu scapă aces­tui tir de reproșuri și acuze: dar de ce ai scris cutare text și nu l-ai scris pe celălalt? De ce ai semnat Scrisoarea celor cinci și n-ai semnat Scrisoarea celor nouă? De ce ai publicat cărți în România și apoi ai ple­cat din țară? De ce ai plecat din România? De ce n-ai plecat din România?

Orice vor fi făcut re­zis­ten­ții, disidenții, exi­lații noș­tri, tot nu-i bi­ne. Valuri de murdărie sub­publicistică, mii și mii de comentarii ta­xează, de pe poziții nos­talgic-ceaușiste, pozițiile pu­blic exprimate de in­te­lec­tuali români care s-au opus (fiecare, după cum a putut) regimului trecut. Mai nou, avem o al­tă generație de acuze, ar­ti­culate de autori ce aveau şapte, opt, nouă ani în decembrie 1989 și care le reproșează re­zis­tenților că n-au rezistat destul; opo­zan­ților, că nu s-au opus tot timpul; disi­den­ților, că n-au făcut disidență de la în­ce­put; exilaților, că au ales exilul în loc să rămână în România Socialistă și să facă rezistență aici.

Rezistență la ce? Disidență în raport cu ce? Opoziție față de ce?

Dacă detractorii intelectualilor an­ti­co­mu­niști sunt din categoria nostalgicilor mai vârstnici ai regimului ceaușist, con­vin­ge­rea lor tare este că regimul trecut a fost unul bun, având a fi regretat, după care e firesc să fim nostalgici. Dată fiind această convingere, însăși ideea de opoziție la regim e absurdă. Ceea ce nostalgicii ceau­șismului le reproșează opozanților și disi­denților anticomuniști este absurd din punctul lor de vedere, al nostalgicilor.

Căci e incoerent să ceri, de pe poziții asu­mat ceaușiste, ca un opozant să se fi opus mai mult regimului Ceaușescu. Coerent es­te ca nostalgicul să-l taxeze pe opozant că s-a opus, nu că nu s-a opus mai mult. Astfel că recomandarea mea pentru sus­ți­nătorii regimului Ceaușescu este să fie lo­gici. Certați-i pe disidenții noștri fiindcă au luat poziție împotriva regimului pe ca­re domniile voastre îl consideră minunat și de regretat. Fiți una, în continuare, cu re­gimul trecut; și osândiți-i pe eretici!

Dacă, în schimb, detractorii intelectualilor anticomuniști sunt din categoria tinerilor (de stânga ori de dreapta) care, prin chiar vârsta lor, au fost feriți de a avea o ati­tu­dine în timpul regimului trecut, între­ba­rea este în ce fel s-ar fi comportat ei în anii respectivi. Anii în care rezistenții au greșit fie făcând rezistență, fie nefăcând; în care opozanții au fost în eroare fie prin opoziția, fie prin nonopoziția lor; în care di­sidenții „ne-au dezamăgit“ ba prin mo­mentul disidenței, ba prin contextul ei, ba prin disidența însăși (fiindcă, să nu uităm, orice ar face un intelectual român, tot nu-i bine).

Cum s-ar fi comportat tânărul judecător, de șapte anișori în decembrie 1989, în Ro­mânia lui 1956? Dar în România lui 1968? În România lui 1971? 1977? 1987? În ce ar fi constat atitudinea sa, dacă ar fi fost un cetățean matur în acei ani?

Ambivalența aceasta este semnificativă pen­tru lipsa de credibilitate (ori, mai grav, onestitate) a celor care, susținând „rea­li­zărili“ regimului trecut, găsesc ni­merit să reproșeze rezistenților că nu au re­zistat mai mult și opozanților că nu s-au opus mai tare.

Dacă regimul trecut a fost unul totalitar (ce­ea ce rezistenții, opozanții, disidenții spuneau, cu toate riscurile, atunci), re­zis­tența și opoziția la el trebuie omagiate, nu terfelite. Dacă însă regimul trecut a fost unul minunat, atunci vom deduce că opo­ziția la el a fost o îngrozitoare eroare.

Prin urmare, nostalgicul mai vârstnic și junele judecător pot rămâne supărați. Dar nu pot fi supărați tocmai pe motivul că nu ne-am opus mai mult epocii pe care o cântă ei, Epoca de Aur. //