Reforma à la PSD: și arbitru, și jucător

Subiectul schilodirii principalelor or­ga­nis­me responsabile cu supravegherea calității cercetării academice a făcut deja obiectul multor editoriale, luări de poziții pe plat­forme de comentarii sau so­cial media. A făcut, de ase­menea, obiectul unui pro­test dat publicității săp­tă­mâna trecută de Consorțiul Universitaria, adoptat cu  majoritatea voturilor, unde se cere reintroducerea unor criterii valide și trans­pa­rente privind selectarea și nominalizarea membrilor acestor consilii.

Problema, evidentă și din comunicatul în­soțitor al Consorțiului, este că nici la acest nivel lucrurile nu sunt suficient de clare, iar coeziunea atât de necesară comunității academice nu se manifestă așa cum cir­cumstanțele ar cere-o. „Majoritatea“ care a votat textul protestului indică implicit existența unei minorități semnificative mai cu seamă în cazul de față: ea co­res­punde majorității din nou numitele con­silii. E o minoritate numai în cercul tot mai atacat și mai lovit al lumii academice oneste, aflată însă, la rândul ei, într-o po­ziție din ce în ce mai precară în raport cu organismele care decid bugetele, care dis­tribuie fonduri, care fixează pe viitor cri­teriile de acreditare a programelor de stu­dii, care modifică principiile finanțării în­vă­țământului. Iar procesul este cu atât mai dificil de gestionat la nivelul unei co­munități academice ea însăși divizate, cu cât o bună parte din aceste segmente sunt aduse în discuție sub pretextul unei co­roborări a sistemului românesc cu cel eu­ropean.

Reformarea consiliilor și - așa cum s-a ară­tat și în paginile acestei re­viste și în multe alte co­mentarii - izolarea știin­țe­lor socio-umane în tabăra deloc de invidiat a mi­no­ri­tății ne­putincioase nu este decât o etapă în războiul finanțării preferențiale a unor ins­ti­tuții sau domenii aflate ori­cum de ani buni sub umbrela unui tra­ta­ment special. Încă de la fi­nele anului tre­cut, în mediul universitar se tot vehi­cu­lează ideea modificării trep­tate a tipului de finanțare acordat uni­ver­sităților, dar nu în sensul racordării aces­teia la per­for­manța academică, ci la ca­pa­citatea insti­tu­țiilor de învățământ de a sti­mu­la inserția profesională a absolvenților. În jargonul ușor respingător al do­me­niu­lui, racor­da­rea universităților la piața mun­cii.

Se va spune că principiul nu e deloc greșit. Că nu mai putem continua să fi­nanțăm un sistem care aruncă an de an po­sesori de diplome în poziția de can­di­dați la ajutorul de șomaj. Ceea ce este per­fect adevărat. Însă, ca multe alte principii valide, și acesta se izbește de anumite elemente ale realității care-l denaturează până la desfigurare.

În primul rând, e profund nociv să începi reformarea sistemului folosind ca punct unic de plecare „productivitatea“, atâta vreme cât criteriile de la care pornești sunt un soi de Pat al lui Procust.  Natura cercetării nu e unică: științele inginerești vor funcționa într-un raport evident di­ferit cu „piața muncii“  față de disciplinele socio-umane. Ca exemplu, la începutul lui 2017, universitățile au primit solicitarea de a formula un număr de maximum trei calificări posibile pentru fiecare program de studii, solicitare împotriva căreia Uni­versitatea din București a avut obiecții de principiu, tocmai din pricina carac­te­rului ei restrictiv. Etapa imediat urmă­toare ar fi aceea de a urmări, în funcție de aceste unice calificări, eficiența univer­si­tă­ților în „coroborarea programelor de stu­dii cu piața muncii“ . Mai simplu spus, avem situația următoare: universitățile sunt obligate să-și restrângă câmpul po­sibil al calificărilor, fiind apoi evaluate și finanțate în termeni de eficiență pornind de la acest câmp restrâns. E evident că pro­iectul va avea consecințe dezastruoase mai ales în științele socio-umane, unde mul­tiplicitatea posibilă a carierelor ab­sol­venților este expresia concretă a naturii di­verse a intelectului uman.

Acesta era, de altminteri, și visul regi­mu­lui Ceaușescu: să reglementeze atât de pre­cis corespondența dintre efectivele de ab­solvenți și producția la hectar, încât să eli­mine, în cea mai bună dintre lumile po­si­bile - societatea multilateral dezvoltată -,  șo­majul, apanajul capitalismului putred; ne­integrarea în câmpul muncii era în­ca­drată ca parazitism social și pedepsită.

În al doilea rând, criteriul eficienței însuși trebuie nuanțat și privit din perspectiva con­secințelor pe care le poate avea într-un sistem oricum puternic disfuncțional cum este cel strategiilor guvernamentale au­toh­tone generale în materie. Cum poate fi în mod credibil gestionat un sistem de fi­nan­țare unde arbitrul este eliminat pe motiv că e străin sau că e prea costisitor (sau și una, și alta), iar în locul lui sunt desemnați să conducă jocul chiar o parte a con­cu­ren­ților? Mai mult, în timpul meciului, jucă­torii-arbitri încep să ajusteze regu­la­men­tul: schimbă punctajul, modifică criteriile de excludere din joc, elimină după reguli stabilite ad-hoc jucători din tabăra ad­ver­să. E o imagine destul de fidelă a ceea ce se întâmplă sub ochii noștri în cercetare și învățământul superior. Și nu numai. E chiar principiul de guvernare aplicat cu conștiinciozitate de PSD și aliații săi, în toa­te domeniile relevante pentru in­tere­se­le coaliției majoritate. Democrația se cons­truiește pe reguli prestabilite: nu poți fi ju­decător în propria cauză.