Emmanuel Macron, un erou fragil

Monarhul republican e pentru prima dată tânăr și frumos. La umbra piramidei cti­to­rite de Mitterrand, cu Luvrul drept decor, președintele ales pășește ferm, cu aerul că vrea să intre în istorie pe calea regală. După muzica frenetică a concertului care a prefațat sosirea sa tri­um­fală, Oda Bucuriei răsună tămăduitor. Imnul Europei e un manifest politic, un manifest al unui eveniment ce se vrea, ce se știe pla­netar.

Emmanuel Macron e un nou tip de erou romantic. Asta ne ajută să uităm măcar pentru un mo­ment dimensiunea machiavelică a ori­cărui învingător din politică. Odiseea sa prezidențială e deja una glorioasă, dar prea rapidă ca el să fie altceva decât o spe­ranță ce așteaptă încă să se concretizeze. Totuși, legile eroizării din epoca live-ului global fac ca Macron să fi devenit deja un erou. Unii îl văd ca un nou JFK, un anti-Trump, un Blair din vremurile bune. Erou al moderației împotriva extremismului, al proeuropenismului împotriva euroscepti­cismului, al realismului economic îm­po­triva populismului, al deschiderii îm­po­triva închiderii. Cât va dura?

Alegerea sa e cu siguranță o veste bună. Dar întronizarea sa simbolico-mediatică nu poate face uitată o campanie electorală stranie, nu poate face uitat faptul că acest spectacol nu e decât primul episod al unei noi campanii electorale, cea pentru le­gis­lativele din iunie.

O Franță din patru

Duminică, 7 mai, trei votanți din patru l-au ales pe Macron. Un adevărat plebiscit. Da­că privim însă la numărul absenteiștilor (nemaivăzut la prezidențiale de aproape jumătate de secol) și la cel al buletinelor albe și nule (record absolut), înțelegem că realitatea e mai complicată. Votul pentru Macron a fost în primul rând unul îm­po­triva Marinei Le Pen. În plus, două Franțe, cea formată din alegătorii dreptei și cea a alegătorilor stângii (socialiste și radicale), nu aderă (încă?) la proiectul Macron, chiar dacă l-au votat. Un sondaj IPSOS din noaptea alegerilor arăta că 61% din ale­gători nu vor ca partidul președintelui să obțină majoritatea parlamentară.

Primul tur a demonstrat existența a patru Franțe relativ egale. Macron are în con­ti­nuare trei împotriva sa. Nu există decât do­uă variante: fie schimbă această con­figurație făcând să explodeze măcar două dintre cele care i se opun, fie se aliază cu una dintre ele. În acest moment, mișcarea sa politică, En Marche!, devenită La Ré­pu­blique en Marche, mizează pe varianta ex­ploziei prin preluarea de lideri, dar mai ales de electorat de la stânga și de la dreap­ta. Departe de a fi un partid centrist, noul partid prezidențial va fi un catch-all par­ty, a cărui identitate nu va fi una pro­gramatică, ci va fi dată de practica prezi­den­țială și guvernamentală.

Cu cine poate guverna?

Re­gimul politic francez face ca un pre­șe­dinte ales să poată beneficia de luxul unui guvern care nu este votat de parlament. Situația e desigur provizorie, dar ea face po­sibilă o guvernare care în intervalul de până la legislative să ia decizii importante pe fond sau pe formă, decizii care vor cân­tări greu în rezultatul ale­gerilor pentru Adunarea Na­țională. Cei 24% din primul tur sunt soclul elec­toral în ju­rul căruia Macron vrea să-și construiască o majoritate după luna iunie. Mișcarea sa En Marche! are un an, nu are electorat pro­priu, așa că, indiferent de nu­mele sub care se va pre­zenta în alegeri, logica va fi aceea a unei „uniuni pentru o majoritate prezidențială“, după modelul lui Chirac din 2012.

Absența unor structuri partizane pre­exis­tente poate fi compensată de entuziasmul militanților și al unei părți din electorat pentru un „om nou“. În plus, ma­cro­nis­mul discursiv e o sinteză pragmatică, îi permite președintelui o importantă marjă de manevră. Dar asta nu va dura foarte mult timp, pentru că primele sale decizii, începând cu numirea primului-ministru și componența guvernului, vor da o iden­titate macronismului. O identitate care va deveni greu de schimbat.

Un proverb spune că orice drum, indi­fe­rent cât de lung, începe cu primul pas. Tâ­nărul președinte își joacă cei cinci ani de mandat încă de la primul pas, în primele câteva săptămâni. Și nu are dreptul să fa­că nicio eroare majoră. Pe de o parte, tre­buie să-și mobilizeze electoratul de la pri­mul tur, apoi să confirme și votul unei părți a celor care l-au votat numai în tu­rul al doilea. Dar, pe de altă parte, trebuie să-i demobilizeze pe cei care oricum nu vor vota cu partidul său. Cu alte cuvinte, trebuie să fie eficient, vocal, mobilizator, fără a fi însă agresiv, unilateral, confrun­tațional.

Misiunea noului șef de stat ne pare și mai grea atunci când luăm în considerare ca­racteristicile modulului de scrutin ma­jo­ri­tar în două tururi. Acesta are calitatea de a produce majorități parlamentare abso­lu­te, stabile, pornind de la o majoritate elec­torală relativă. Este ceea ce speră par­ti­zanii lui Macron. Varianta unei majorități absolute la urne e însă puțin probabilă. Cel mai optimist scenariu vizează deci evi­tarea necesității ca mișcarea propre­ziden­țială să fie nevoită să recurgă la alianțe cu par­tidele tradiționale. Dar asta presupune ca, între cele două tururi ale par­la­men­tarelor, să aibă loc înțelegeri cu geometrie variabilă în funcție de situația din fiecare circumscripție. Or, aceste înțelegeri tre­buie făcute tocmai cu reprezentanții aces­tor partide. Cvadratura cercului.

Supraviețuiesc partidele tradiționale?

Absența acestora din al doilea tur al pre­zidențialelor a fost o premieră, dar nu a fost o surpriză în circumstanțele date. De­și Partidul Socialist (PS) poate spera la mai mult decât cele 6,36% luate de Ha­mon la prezidențiale, totuși o primă pro­iecție pentru parlamentare anunță o pră­bușire a numărului de deputați de la cei peste 300 de acum la în jur de 40. Socia­liștii pare că au de ales între a deveni o fac­țiune a opoziției, depășită în număr de vo­turi sau de locuri de Les Républicains (LR), Frontul Național și de mișcarea lui Mélenchon, sau de a deveni o anexă a ma­jo­rității prezidențiale. Prima variantă le-ar garanta o supraviețuire mediocră, cu o spe­ranță de viață neclară. A doua variantă ar fi o moarte plauzibilă, urmată de o re­naș­tere sub o formă social-democrată. Aceas­ta e posibilă pentru că există un cor­don ombilical între președintele proaspăt ales și PS. În plus, o parte a liderilor so­cia­liști vor să participe la ceva nou, dar nu vor să abandoneze tot ce au construit în interiorul PS.

În absența unei strapontine umilitoare, PS va trece printr-o dublă fractură: una anun­țată zilele acestea, când o parte din par­lamentari sau membri sunt învestiți drept candidați ai partidului prezidențial. Alta după alegeri, când o parte dintre cei ră­mași vor fi inevitabil atrași de forța gra­vi­tațională a unei majorități prezidențiale.

Variantele centrului-dreapta (LR plus centriștii din UDI) nu sunt simetrice. Cei 20% de la prezidențiale pot fi văzute ca un accident. În plus, înfrângerea cate­go­rică a candidatei FN în al doilea tur, care a urmat unei dezbateri televizate din care Marine Le Pen a ieșit decredibilizată, au fost două vești bune pentru dreapta. Ri­s­cul ca cei fugiți din această zonă spre cea prezidențială să antreneze o marginalizare durabilă sau chiar o explozie a LR e mult mai mic decât la socialiști.

Varianta cea mai probabilă este ca LR să apară drept prima forță opoziției. Asta în ciuda declarațiilor lui Macron, care, în mod ciudat, chiar cu două zile înainte de tu­rul doi, pornea un atac împotriva LR anun­țând că acest partid „se va scinda“ (ca și PS). Ba chiar a anunțat că viața po­litică franceză va avea doi poli principali: cel din jurul En Marche! și cel din jurul FN.

Reacția LR prin Bernard Accoyer, fost pre­ședinte al Adunării Naționale, a fost una de stupefacție, calificându-le drept „de­cla­rații arogante, mincinoase, irespon­sa­bi­le“. E clar că Macron era sigur de victorie și se înscria deja în lupta cu partidele. E adevărat că alegătorii au dat un vot de blam partidelor tradiționale. Dar nu e la fel de sigur că vor susține un președinte ca­re vrea să dezmembreze aceleași par­tide.

Vulnerabilitățile macronismului

Macron e un erou fragil pentru că este unul al ambiguității și nu știm cum va rezista construcția sa atunci când va fi obligat să iasă din această ambiguitate. Macron este fragil și pentru că a ridicat șta^­cheta foarte sus, poate prea sus. Ma­cronismul se vrea un gaullism al secolului XXI. Or, gaullismul era posibil pentru că De Gaulle nu era un erou politic, avea o dimensiune istorică pe care o convertea politic. Macron e un erou politic, deci erois­mul său e unul perisabil.

Instituțiile celei de a V-a Republici sunt un instrument important, dar nu suficient pentru ca un președinte să guverneze. În trecut am văzut varianta coabitării, apoi există și riscul ca o stradă de extremă-stângă, acum mai activă ca niciodată, să se opună violent oricăror reforme.

Macron trebuie să depășească rapid trei vulnerablități contextuale, dar care îl pot costa guvernarea. Prima vine din faptul că a câștigat fără să convingă cu adevărat. A fost, în primul rând, vectorul anti-Le Pen, ceea ce-i dă o legitimitate atacabilă. În al doilea rând, rămâne o enigmă inclusiv pen­tru susținătorii săi entuziaști: cu cine? cum? ce? Toate întrebările rămân des­chi­se. A treia vulnerabilitate vine din rapor­tul cu președintele Hollande. Macron a vor­bit despre „o alternanță puternică“, dar mai are de demonstrat că nu e succe­sorul politic al fostului său mentor.

Este Macron un „progresist“? Mai degrabă un reformator al cărui veritabil demers ro­manesc a fost de mult descris de Lam­pe­dusa: „Bisogna cambiare tutto per non cambiare nulla“.