Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Cercetarea în România. Quo vadis scientia?
2017-05-16
0
„Cel mai trist aspect al vieţii în prezent este că ştiinţa acumulează cunoştinţe mai repede decât societatea înţelepciune.“ (Isaac Asimov)

 

Nu sunt un microbist, dar de câteva săp­tămâni am devenit fără să vreau unul în­focat, urmărind „meciul“ dintre Mi­nis­terul Cercetării şi Inovaţiei (MCI) şi o parte din mass-media, mulţi cercetători, uni­versităţi, diverse organizaţii. „Lovitura de început“ a venit de la MCI, care a lan­sat în forţă un set de măsuri, cel puţin bi­zare, ca, de exemplu, reorganizarea con­siliilor consultative ale ministerului, după ce acum câteva luni ele au fost numite (şi nimeni nu înţelege de ce vechile comisii nu ar fi fost în stare să respecte noile în­sărcinări din Programul de guvernare), eli­minarea reprezentanţilor ştiinţelor uma­niste din toate comisiile sau eliminarea de facto a cercetătorilor din străinătate, atât din organismele consultative, cât şi din eva­luarea proiectelor.

 

De câteva zile, am încercat să-mi aban­do­nez statutul de microbist şi mă tot chi­nuiesc să înţeleg ce se întâmplă de fapt. Oare cercetarea din România a ajuns atât de sus încât nu mai contează cine o con­siliază, cine o evaluează şi suntem atât de sus pe culmile ştiinţei încât nu mai avem nevoie de străini? N-aş zice. România se situează pe ultimul loc din UE, alături de Cipru, în privinţa investiţiilor în Cer­ce­tare-Dezvoltare şi Inovare (CDI), investind doar 0,49% din Produsul Intern Brut (PIB), în timp ce Bulgaria investeşte 0,96%; Polonia 1%; Ungaria 1,38%; Republica Ce­hă 1,95%; Slovenia 2,21%. Iar produc­ti­vi­ta­tea ştiinţifică este pe măsura investiţiilor - și aici suntem la coada țărilor UE. Stăm şi mai prost la numărul de brevete triadice (ce reflectă productivitatea cercetării apli­ca­tive), unde avem 0,16 per milionul de lo­cuitori, faţă de media mondială de 7,32 (A.D. Corlan, Revista de Politică a Ştiinţei şi Scientometrie, 4, 2015, 110-123). Nici la numărul de cercetători nu stăm mai bine, ocupăm şi aici printre ultimele locuri în Europa: în timp ce în 1990 erau 130.000 cercetători, în prezent abia mai sunt circa 35.000.

 

Bine, bine, mi-am zis în sinea mea, dar poate că noile măsuri ale MCI au menirea să ne lan­seze spre mult visatele culmi ale cercetării. Aşa încât am în­trebat cercetători din Germania, Franţa, An­glia, Ungaria, Olanda dacă evaluatorii lor sunt exclusiv din ţările respective. Nici vorbă, peste tot sunt invitaţi ca evaluatori cercetători din întreaga lume şi este ab­solut normal să se întâmple aşa, de vreme ce ştiinţa de mult a depăşit graniţele na­ţio­nale. Este practic imposibil ca într-o ţară cu un număr atât de mic de cer­cetători ca în România să găseşti pentru toate do­me­niile ştiinţifice un număr rezonabil de ex­perţi competenți și fără conflict de in­te­rese. Tot stranie este şi decizia MCI de a numi în comisiile de selecţie sau chiar în organismele consultative ale MCI lideri sindicali, membri ai patronatelor pentru cer­cetare şi proiectare. Oare aceştia vor stabili de acum „standardele, criteriile şi indicatorii de calitate pentru cercetarea ştiinţifică“, aşa cum scrie în Regu­la­men­tul Consiliului Naţional al Cercetării Şti­in­ţifice? Pare la fel de straniu şi criteriul repartiţiei geografice uniforme a mem­bri­lor. Dacă e aşa, atunci să propunem ca şi pre­miile Nobel să se dea pe criterii geo­grafice: anul ăsta, de exemplu, să se dea cuiva din Burkina Faso şi altcuiva din Co­reea de Nord, că până acum nu li s-a dat niciun Nobel. Ce-ar fi să introducem, de exem­plu, într-o comisie de expertiză me­dicală de la Spitalul Floreasca şi un lider sindical şi un membru al patronatului, iar ceilalţi medici să fie musai din toate județele ţării? Cine oare ar fi dispus să se lase pe mâna unei astfel de comisii pseu­do-profesionale? Comisiile astfel alcătuite mi-au adus aminte de vremurile de tristă faimă de dinainte de ’90, când din orice co­misie de consultare sau de decizie tre­buia să facă parte şi un tovarăş de la sec­torul de partid şi altul de la sindicat şi tot felul de alte criterii ca să fie de fapt totul controlat politic. În aceste condiţii, înţe­le­gem foarte bine de ce mulţi profesionişti remarcabili, unii dintre ei membri ai co­misiilor consultative precedente, au ref­u­zat să mai facă parte din noile consilii con­sultative ale MCI.

 

Ministerul nu realizează că mă­surile luate şi direcţia în care se îndreaptă cercetarea româ­nească sunt fundamental greşite. Amintesc doar unul din­tre argumentele MCI pentru recentele măsuri adoptate: respectarea Programului de guvernare. Fals. De exemplu, pro­mi­siu­nea „creşterea bugetului alocat cercetării cu aproximativ 30% anual“ nu este res­pectată. Bugetul MCI pe 2017 este de 1,76 miliarde, ceea ce reprezintă doar cu 1,27% mai mult faţă de anul trecut, şi nu 30%, cum afirmă Programul de guvernare. Aceas­ta înseamnă de abia 0,22% din PIB, iar dacă ţinem cont că finanţarea MCI re­prezintă aproximativ 40% din totalul in­vestiţiilor în CDI înseamnă că investiţiile totale în CDI pe 2017 vor fi în jur de 0,55%. Astfel România practic stagnează de 10 ani, fiind departe de angajamentul ei faţă de UE şi de prevederile Legii edu­caţiei naţionale de 1% pentru CDI din PIB. Ideea susţinută de MCI, conform că­reia, împreună cu cele 487 milioane de lei credite de angajament, bugetul cercetării pe 2017 se va apropia de creşterea anuală promisă de 30%, este profund eronată: cre­ditele de angajament se referă pri­mor­dial la execuţia bugetară a anului viitor, şi nu la execuţia curentă. Dacă mai adăugăm şi faptul că doar 11% din bugetul cercetării vor fi alocaţi finanţării pe bază de com­petiţie, se conturează şi mai clar imaginea sumbră a cercetării româneşti. Idio­sin­cra­zia declarată a ministrului Cercetării şi Ino­vaţiei faţă de ideea de competiţie pen­tru acordarea fondurilor de cercetare e încă un anacronism, ne îndepărtăm şi aici de UE şi ne întoarcem în anii ’90, când competiţiile pentru finanţarea cercetării erau inexistente. Este tot mai limpede in­tenţia ministrului Cercetării e a aloca dis­cre­ţionar de acum înainte fondurile de cer­cetare. În plus, asistăm la o ciudată dis­paritate: vom avea în curând cel mai pu­ternic laser din lume şi un reactor de de­monstraţie pentru tehnologia reactorilor rapizi răciţi cu plumb (nu am reuşit să înţeleg de ce este nevoie de un astfel de reac­tor de demonstraţie de 1 miliard de eu­ro, introdus intempestiv acum două luni ca prioritate naţională în Strategia naţională de CDI; evident, există riscul ca în final demonstraţia, experimentul să eşu­eze) - iar, pe de altă parte, avem o cer­cetare naţională în prag de colaps, graţie celei mai scăzute investiţii în CDI din UE, lipsei reformei şi a unei administrări prin­cipial eronate.

 

Mi-am continuat totuşi dru­mul în călătoria mea ima­gi­nară şi mă întrebam, totuşi, ce se va întâmpla cu cer­ce­tarea din România? Istoria re­centă a arătat că alternanţa la guvernare a generat şi alternanţa legilor, re­gle­men­tă­rilor, principiilor de guvernare în cer­ce­ta­re. Un partid sau o alianţă odată ce a ajuns la putere modifică legile, reor­ga­ni­zează ministerul, autoritatea naţională, re­structurează comisiile consultative, schim­bă regimul competiţiilor pentru finanţare, schimbă evaluatorii şi modul lor de se­lecţie etc. Nici nu apucă sistemul să prin­dă rădăcini, să intre pe linie dreaptă şi se schimbă puterea, guvernul, guvernanţa în cercetare, tot. Şi noua putere, din nou, schimbă tot ce apucă. Evident, nimeni nu are de câştigat dintr-o astfel de in­sta­bilitate continuă a sistemului de cercetare. Mergând în continuare pe drumul acestor veşnice alternanţe, vom ajunge în final la desfiinţarea de fapt a cercetării româneşti. Vom ajunge „din urmă“ ţări unde cer­ce­ta­rea este practic inexistentă, cum ar fi Ba­hrain (0,1% din PIB investiţii în CDI), In­donezia (0,08%) sau Macau (0,07%). Con­secinţele desfiinţării cercetării ar fi extrem de grave, probabil ireversibile în urmă­toarele decenii: imposibilitatea apariţiei/generării la nivel naţional a unor noi teh­nologii, scăderea drastică a numărului de specialişti cu înaltă calificare în diverse domenii, inclusiv în învăţământul su­pe­ri­or şi, implicit, necesitatea importării sau formării în străinătate a specialiştilor, in­capacitatea de a monitoriza prin metode moderne poluarea mediului sau evoluţia epidemiilor, incapacitatea de imple­men­tare a noilor metode de investigaţie şi tra­tament medicale etc.

 

Totuşi, ce s-ar putea face ca să avem o dată pentru întotdeauna un sistem de cercetare modern, reformat, stabil şi eficient? De­rulând din nou filmul ultimilor 20-25 ani al nesfârşitelor alternanţe-schim­bări-restructurări ale sistemului de cercetare din România, am remarcat că, totuși, există câteva invariabile: a) avem un sistem de finanţare a cercetării bazat pe competiţii; b) evaluarea proiectelor de cercetare se face de către evaluatori in­dependenţi; c) în evaluarea directorilor de proiect contează dacă are sau nu doc­torat și calitatea articolelor publicate (scorul de influenţă AIS/factorul de impact); d) avans anual de 90% pentru proiectele fi­nanțate. Perenitatea acestora ne dă spe­ranţa că, prin dialog, cu răbdare şi foarte multă flexibilitate pot fi identificate acele trăsături ale sistemului de cercetare care sunt agreate de toate forţele politice din ţară. Astfel, partidele politice, odată ajun­se la guvernare, nu vor mai simți nevoia de a demola vechile structuri şi a re­mo­dela totul după propriile principii.

 

Cine ar trebui să participe la acest dialog? Reprezentanţii tuturor partidelor par­la­men­tare: PSD, PNL, USR, ALDE, UDMR, în presupunerea că viitoarele guverne vor fi formate din membrii acestor partide.

 

Cine ar trebui să fie consultanţii partidelor în acest dialog? Aş sugera personalităţi de vârf ale ştiinţei româneşti din ţară şi din diaspora, de exemplu: Viorel P. Barbu, Ma­rius Andruh, Bogdan Simionescu, Ștefan Hell, Victor Velculescu, Radu Aricescu, Dan Virgil Voiculescu, George Călin.

 

Care va fi finalitatea acestui dialog? Tră­să­tu­rile fundamentale ale sistemului de cercetare agreate de partidele politice în urma dialogului ar trebui să constituie ba­za unei viitoare legi organice, o Lege a cer­cetării, care să înlocuiască OG 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică.

 

Cine ar putea organiza un astfel de dialog? Datorită importanţei strategice a cercetării pentru România, autorul prezentului ar­ti­col consideră că dialogul trebuie să se des­făşoare sub egida Preşedinţiei Ro­mâ­niei.

 

O Lege a cercetării elaborată în acest fel ar trebui să asigure României un sistem de cercetare modern, reformat, pe baza căreia cercetarea s-ar bucura în fine de sta­bilitate. Niciun partid nu ar mai avea dreptul să conteste conţinutul acestei legi. Tentativa de a o modifica (legislativ mult mai dificilă) va atrage răspunderea morală pentru eşecul cercetării ştiinţifice din Ro­mânia.

 

* Dr. ȘTEFAN EUGEN SZEDLACSEK este profesor universitar, cercetător ştiinţific I, Institutul de Biochimie al Academiei Române

TAGS : MCI PIB UE Cipru CDI
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
6382
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22