PSD, aceeași mizerie

În cei 27 de ani de existență, PSD - sub diversele sale denumiri - a rămas pe fond neschimbat, s-a do­vedit impenetrabil la ideile democratice, la valorile care guvernează clubul european și la prin­cipiile unui stat de drept. Partid construit pe osatura eșalonului doi din nomenclatura co­munistă și securistă, cu un sistem profund viciat de promovare în interior, FSN-PSD nu a vrut și nu a putut în peste un sfert de secol să se re­for­meze și să se modernizeze, să atragă de partea sa elitele luminate și să iasă din paradigma de­pen­denței reciproce de un electorat sărac și prost edu­cat. Nu a vrut în primul rând să schimbe statu-quo-ul care i-a permis să se îmbogățească fu­rând din banul public și conservând dominația mediocrității.

Atunci când a ajuns la putere, a dorit mereu con­trolul total și s-a comportat ca un partid-stat, în­cercând să sugrume instituțiile și vocile inde­pen­dente, în special în justiție și societatea civilă. De­pendent de liderii pe care i-a avut în frunte, în marea lor majoritate autoritari, a balansat cons­tant între interesele, umorile și presiunile aces­tora. Cu rare excepții, partidul a mers în turmă pe urmele masculului său alfa, s-a comportat re­zo­nabil dacă acesta avea motivații de moment s-o facă, a luat-o razna, făcând prăpăd în jur, când aces­ta era mânat în luptă doar de rapacitate și fri­că. Dar i-a executat pe toți fără milă când i-a sim­țit slabi.

Măcelul fratricid la care asistăm zilele astea nu iese cu totul din acest tipar. Fără nicio rațiune po­litică - a câștigat alegerile de unul singur cu un scor zdrobitor, are o majoritate parlamentară pe măsură, guvernul a reușit totuși să dea o par­te din măririle de salarii pe care le promisese –, PSD, după episodul OUG 13, nu avea niciun in­te­res să provoace o nouă criză. O face însă pentru că îl are ca lider pe Dragnea. Produs de joasă ex­tracție al partidului, modest intelectual prin com­parație cu ceilalți lideri, și-a transformat com­ple­xele de inferioritate în unele de superioritate. Bol­nav de autoritarism și de frică, Dragnea este pri­mul din istoria FSN-PSD care stă cu un picior în puș­cărie și cu altul pe gâtul guvernului. E o si­tua­ție care a i-a marcat fiecare gest și fiecare măsură de până acum. Ceea ce se întâmplă frizează ne­bu­nia și aduce partidului un prejudiciu de imagine cum n-ar fi reușit s-o facă niciun adversar. Drag­nea târăște PSD într-o aventură fără precedent, în care partidul-turmă pare că îl urmează sinu­ci­gaș. Dragnea este ghinionul PSD, unul pe care în­să îl merită cu vârf și îndesat.

Pe de altă parte, acest nou Grindeanu, pe care Drag­nea însuși l-a făcut erou și i-a creat profilul de lider, este tot produsul tipic al partidului. Unul dintre mulții oportuniști, dispuși la com­pro­misuri jenante pentru a face carieră la nivel înalt, s-a remarcat până acum doar prin obediență. Metamorfoza lui e necredibilă. Nu cred că Grindeanu a descoperit acum toate ororile despre care vorbește, că a avut peste noap­te revelația faptului că „Dragnea vrea pu­terea totală“ și că banul public este des­ti­nat satisfacerii clientelei de partid. E un erou doar în raport cu potențialul de a fa­ce rău al lui Dragnea, cu teroarea care do­mină partidul. Singura lui calitate, una con­junc­turală și dictată de interese ob­scu­re, e că i se opune lui Dragnea într-un mo­ment în ca­re acest lucru părea de neima­ginat.

În războiul PSD contra PSD nu există eroi po­zitivi și negativi, alb și negru, există doar grade diferite ale aceluiași rău. Drag­nea și camarila de care e înconjurat sunt le­tali, au demonstrat-o din plin până acum în goana furibundă după imunitate și control absolut, iar tandemul Gri­n­dea­nu-Ponta are tonuri de gri doar pentru că dă semnale că e dispus, dintr-un interes al momentului, să nu încalce niște linii ro­șii în ce privește statul de drept și justiția. Dar să nu uităm de ceea ce a fost capabil Ponta - lovitura din 2012, „acțiunea dias­pora“ din 2014, „marțea neagră“. Bătălia care se dă între aceste grupări este una ex­clusiv pentru putere, controlul resurselor și al justiției. Ar fi, desigur, important ca moțiunea de cenzură să cadă, pentru că as­ta înseamnă sfârșitul lui Dragnea în frun­tea PSD, finalul unei epoci negre, dar ve­nirea la putere a lui Ponta & Comp. nu în­seamnă deloc că se va produce o schim­bare benefică pentru România. Poate fi, în cel mai fericit caz, „răul cel mic“.

Din punctul de vedere al PSD, indiferent ci­ne va câștiga, lupta pentru putere s-a de­clanșat și nu va mai putea fi oprită. Chiar dacă Dragnea supraviețuiește, nu va ieși întărit, pentru că la baza partidului abe­rația înlăturării peste noapte a pro­priu­lui guvern a creat stupoare și nemul­țu­mi­re, iar opoziția la metodele sale va crește. Dragnea va trebui să pluseze foarte mult - bani, funcții, promisiuni - pentru a nu scă­pa partidul din mână. În paralel, tabăra Grin­deanu-Ponta își va crea un alt partid - nu are altă opțiune -, va fi un magnet pen­tru toți nemulțumiții. Breșa s-a produs și se va tot mări, sciziunea e inevitabilă. Rezultatul: forța distructivă a PSD-Drag­nea ar putea fi redusă.

Dar partea cu adevărat bună a acestei cri­ze este că populația, în special elec­to­ratul PSD, a avut istorica ocazie să vadă în di­rect, pe viu, oribila colcăială din mă­run­ta­iele colosului. Să asiste la „spendoarea“ vier­muielii de interese, potlogării, ti­că­lo­șie și lipsă de scrupule ale marelui partid care domină constant România de 27 de ani. Să înțeleagă că PSD este, indiferent de lider, „aceeași mizerie“.