De același autor
N-o să fac pe ”cetăţeanul” care stă, vitejeşte, pe scenă din spirit civic, sau din patriotism. În fond, trăiesc, în bună măsură, din ce scriu. Dar mă întreb, tot mai des, de ce nu mă potolesc. În fond, mai am încă două-trei proiecte fără legătură cu politica autohtonă şi nu mai pot conta pe un capital de timp indefinit şi nici pe un bagaj energetic inepuizabil...
Din interogaţia proprie, din reacţia cîtorva prieteni şi, mai ales, din lectura forumurilor care însoţesc, destul de abundent, apariţia textelor mele, încerc să trag cîteva concluzii. Unele de natură să mă determine să pun punct, altele străduindu-se să mă încurajeze.
La rubrica ”reproşuri”: 1. Nu scriu ce trebuie. Sînt părtinitor, am o strategie secretă de sprijinire a unei anumite părţi din spectacolul politic. Scriu ca să mă aleg cu ceva (vreo funcţie, vreun privilegiu, vreo afiliere lucrativă). Sînt ”năimit”, omul cuiva sau al unei oculte malefice. Sau, dacă nu, sînt pur şi simplu îngust la minte. Nu pricep situaţiunea! 2. Nu scriu despre ce trebuie. Admit că fiecare cititor e îndreptăţit să aibă aşteptări proprii cu privire la anumite subiecte posibile. De ce, de pildă, scriu despre cutare ministru din Bucureşti şi nimic despre cutare primar din Băicoi? De ce despre învăţămînt şi nu despre agricultură? De ce nu mă pronunţ, tranşant, cu privire la ”Coaliţia pentru familie”? De ce n-am pomenit-o niciodată pe Simona Halep? De ce scriu despre buzele botoxate ale unor femei, periclitîndu-le dreptul de a face ce poftesc cu trupul lor şi sabotînd astfel, în mod barbar, progresul planetar? De ce nu spun ce cred despre popa Pomohaci? Pe scurt, de ce despre pere şi nu despre cireşi? Îmi cer scuze. Nu pot acoperi toate exigenţele cititorilor români. Mă străduiesc, dar sînt incapabil. Ca să nu mai spun că îmi rezerv şi eu un drept (abuziv?): dreptul de a-mi spune părerea despre ce cred eu de cuviinţă. 3. Scriu în loc să trec la treabă. Ne-am săturat de sfaturi, bombăneli, opinii de pe margine. A se slăbi cu intelectualii care se bagă în seamă, dar nu vin cu soluţii, nu pun umărul. Pe de altă parte, de cîte ori am înţeles să mă implic, mi s-a spus ori că am făcut-o interesat, pliindu-mă pe toate regimurile, ori că n-am făcut nimic, sau, în orice caz, nimic bun, aşa că mai bine stăteam la locul meu (adică în ”turnul de fildeş”). Trec peste alte ”amenzi”, venite la pachet cu celelalte: fac greşeli de gramatică, folosesc cuvinte fandosite, abuzez de ghilimele, umblu cu manipulări etc. etc. etc.
