De același autor
Ultimul asalt asupra Codului de legi fiscale a avut ca ţintă contractele de muncă part-time, prin care firmele plătesc o activitate temporară, de două sau patru ore. Noua reglementare va obliga firmele să achite contribuţiile sociale şi cele de sănătate la nivelul salariului minim pe economie, deşi venitul net al angajatului va rămâne neschimbat. Efectul scontat de guvernanţi pare omenos, măsura ar asigura o dublă protecţie oamenilor care lucrează part-time, atât din perspectiva pensiilor, cât şi din cea a „ocrotirii sănătăţii“. Reprezentanţii mediului de afaceri anunţă însă un alt efect: pierderea locului de muncă, fie el şi temporar, deoarece sub povara cheltuielilor firmele mici vor renunţa la jumătate din angajaţii part-time. Aşa încât socoteala guvernului, care se aştepta la încasări de 190 de milioane de lei ca urmare a aplicării acestei măsuri, va fi spulberată de realitatea terenului economic.
Un alt paradox al acestei măsuri pripite este discriminarea fiscală, anume faptul că un român care lucrează patru ore ar urma să suporte o povară a contribuţiilor sociale de peste 60% din salariul lui total, în vreme ce angajaţii cu normă întreagă plătesc mai puţin. Ce se va întâmpla anul viitor, dacă guvernul schimbă sistemul de plată a contribuţiilor sociale? Vor rămâne oare aceşti angajaţi cu contracte part-time cu acelaşi nivel de plată a contribuţiilor sociale, evident mărite, pentru a se acomoda cu salariul minim de 2.000 de lei, cât speră guvernanţii că va fi acesta?
Ideea de a mări CAS și CASS pare să aibă puţină legătură cu logica bunăstării sociale, ci mai degrabă cu logica electorală. Măsura pare a fi menită să facă rost de bani pentru extinderea compensării medicamentelor cu 90% la toţi pensionarii care au venituri mai mici de 900 de lei. 2,8 milioane de pensionari ar putea beneficia de măsură. Cele 40 de milioane de lei obţinute în plus doar din contribuțiile de sănătate ale angajaţilor part-time sunt, probabil, menite să acopere aceste cheltuieli.
Desigur, există în România o categorie aparte de angajaţi part-time, taximetriştii, care au contracte de muncă de două sau de patru ore, în timp ce ei lucrează cel puţin opt. Situaţia este veche, cunoscută şi nerezolvată de ani buni şi, desigur, este anormală, punând în pericol pensiile şoferilor. Dar a penaliza toate afacerile mici, care au nevoie de angajaţi part-time, doar din cauza situaţiei din breasla taximetriştilor este o eroare de strategie fiscală.
Din păcate, aceasta pare să fie conjunctura în care guvernanţii au luat o decizie nediscutată cu partenerii sociali, neevaluată din perspectiva efectelor pe care le va avea asupra pieţei muncii şi asupra afacerilor mici. Este o nouă lovitură aplicată inițiativei private modeste, care nu-şi permite cheltuieli mari cu forţa de muncă.
Faptul că guvernul nu discută măsurile cu partenerii sociali, mimând de fapt consultarea, aşa ca la Ordonanţa 13, şi, mai grav, realitatea că ocoleşte opinia Consiliului Fiscal descrie un stil aventuros de guvernare. Niciun guvern din lume nu-şi permite să aplice un program de guvernare dacă măsurile promise dezechilibrează economia ţării. Donald Trump, de pildă, a promis reducerea fiscalităţii, a mai promis călcarea în picioare a acordurilor de liber schimb semnate şi lansarea unor măsuri protecţioniste împotriva afacerilor cu China. În plus, şi-a sedus electoratul cu imaginea unor ziduri la granița cu Mexicul, pe banii mexicanilor. Realitatea uriaşei datorii externe a SUA a amânat, deocamdată, experimentul reducerii fiscalităţii, ponderea investiţiilor chinezeşti în obligaţiuni americane a relaxat relaţia cu China, iar congresmenii republicani propun acum soluţii americane de finanţare a zidului mexican.
Nici România nu-şi poate permite experimente aventuroase, de dragul unui program de guvernare despre care toţi specialiştii susţin că ar dezechilibra economia şi finanţele ţării. Din păcate, programul a fost scris în secret de un grup mic de persoane care au dorit să-şi păstreze anonimatul. Acest program nerealist impune schimbări profunde în fiscalitate pentru a fi pus în aplicare. Însă o reformă fiscală nu poate fi opera unor anonimi şi nu poate izbi pe neaşteptate. Orice schimbare în fiscalitate are nevoie de transparenţă, de dezvăluirea din timp a intenţiilor, de opiniile experţilor şi de scenariile privind efectele aplicării acestora asupra economiei. Nu în ultimul rând, intenţia de a schimba fiscalitatea poate fi luată doar după consultarea tuturor partenerilor sociali. Ultima mişcare în fiscalitate a ignorat însă toate acestea, inclusiv legea potrivit căreia orice schimbare în fiscalitate se face doar cu şase luni înainte de aplicare, ca expresie a respectului faţă de contribuabili, faţă de afacerile ţării şi din nevoia oricărui guvern serios de a se asigura că măsurile pe care le ia azi nu vor arunca în şomaj mii de oameni peste şase luni. Istoria economiei arată că orice măsură iraţională are un efect de bumerang asupra iniţiatorilor. Şmecheria trecerii poverii contribuţiilor sociale exclusiv în sarcina angajatului va produce un şoc emoțional oricărui salariat din România. Când oamenii vor citi enervaţi socotelile fluturaşului de salarii, cu taxele lui cu tot, vor fi uitat de mult că PSD le-a mărit salariile cât să acopere transferul de responsabilitate. Şi, în folclor, PSD va rămâne partidul care a mărit taxele! Deocamdată, guvernanţii ignoră atât psihologia socială, cât şi logica economică şi deşiră Codul Fiscal dezordonat, haotic şi iresponsabil.
