Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Simone Veil, o femeie de excepție
2017-08-22
0
În prima săptămână a lunii iulie, chioșcurile de ziare pariziene au început să se umple cu publicații de pe coperta cărora o femeie te privea fix. O privire puternică, pătrunzătoare, care îți rămâne agățată de retină. E privirea omului care a supraviețuit infernului, care nu-și mai face iluzii. O femeie frumoasă, ca o madonă, aveau să o caracterizeze colegii din politică.

Pentru femeile din Franța, Simone Veil (1927-2017) rămâne omul care s-a luptat pentru corpul lor, pentru sănătatea lor, propunând și reușind să facă să fie votată legea întreruperii voluntare a sarcinii.

 

Începând cu 1974, Simone Veil devine cea mai cunoscută femeie din Franța, cu o cotă de popularitate de aproximativ 80%. Un ultim sondaj, citat de revista Paris Match și realizat cu puțin timp înainte de dispariția sa (30 iunie 2017), o pla­sea­ză ca a doua personalitate favorită a francezilor. Re­trasă din viața publică în 2013, după moartea soțului, Simone Veil a rămas în con­știința colectivă ca model de moralitate și corec­ti­tu­dine. Lumea politică a fost un alt mediu în care a în­cer­cat să schimbe lumea, să o facă mai bună.

 

Când, în 1973, la 46 de ani, este numită în Consiliul Superior al Magistraturii, ziarul Le Monde o descrie astfel: „o persoană scundă, brunetă și șarmantă, rezervată și discretă“. Simone Veil, însă, are deja în spate o carieră de magistrat și câteva posturi importante, printre care șap­te ani petrecuți la directoratul ad­mi­nistrației penitenciarelor. Vizitează peni­ten­ciarele din Franța și denunță inu­ma­nitatea din sistem. „Nu avem voie să ne­găm demnitatea umană a individului în­carcerat.“ Femeia care întocmește rapoar­te și pledează pentru ameliorarea calității vieții deținuților de drept comun nu este doar un umanist, ci un supraviețuitor al celor mai sinistre închisori imaginate vreo­dată: Auschwitz și Bergen-Belsen.

 

A lucrat la reformarea Codului Civil Fran­cez, în special la articolele care re­gle­men­tează adopția: „Adopția se face în in­te­re­sul copilului“ - este viziunea pragmatică pe care încearcă să o impună de la Di­rec­ția Afacerilor Civile, unde este angajată.

 

În 1974, Valéry Giscard d’Estaing devine președintele Franței, pentru un mandat de șapte ani. Printre promisiunile im­por­tan­te de campanie figura propunerea de promovare a femeilor în funcții publice importante. Își deleagă primul ministru – Jacques Chirac – să caute femei al căror profil de activitate ar putea interesa Exe­cu­tivul. Chirac face apel la consiliera sa – Marie-France Garaud – care imediat îi su­gerează numirea lui Simone Veil în postul de ministru al Sănătății.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-ioana.jpg

Simone Veil (13 iulie 1927 - 30 iunie 2017)

Simone Veil devine astfel prima femeie mi­nistru a celei de-a V-a Republici. Până la ea, doar cinci femei mai ocupaseră funcții ministeriale, de la înființarea primei Re­pu­blici franceze, în 1792. Sănătatea nu este în­să un minister ușor. În anii ‘60 au în­ceput schimbări serioase în sânul so­cie­tății, privitoare la condiția femeii. Grație Legii Neuwirth (1967), pilula contra­cep­tivă este legalizată în Franța, cu implicarea și susținerea directă a generalului De Gaulle însuși. Cu toate acestea, la în­ce­putul anilor ‘70, cifrele indică faptul că în Franța au loc anual peste 300.000 de avor­turi clandestine, multe dintre ele cu con­secințe penale. Femeile din familii în­stărite pleacă în străinătate (de preferință, Londra) pentru întreruperi de sarcini în plină siguranță, cu concursul medical ne­cesar.

 

Legea pentru legalizarea avortului în Fran­ța este deci o necesitate pentru îmbu­nă­tățirea condiției femeii și pentru moder­ni­zarea societății în general. Dar discuțiile pe marginea legii sunt te­ribile. Fiecare tabără se apă­ră și atacă violent. Veil este comparată cu Hitler. Ea, ca­re a cunoscut prețul vieții și al morții în două dintre cele mai temute lagăre de concentrare, este acuzată că dă gir unui șir de crime de aceeași natură, un alt fel de Soluție finală. De la tri­bună încearcă să îi con­vingă pe colegii deputați că avortul este și rămâne o dramă, o traumă, iar cele care recurg la acest procedeu nu o fac ni­cio­dată cu inima ușoară. Legea este votată la ora trei dimineața, în 17 ianuarie 1975: 284 de voturi pentru și 189 împotrivă. Dar ar fi trecut legea dacă persoana care ar fi propus-o ar fi fost bărbat? Ar fi găsit, un „el“, argumentele necesare și puterea de convingere? Ar fi înțeles importanța vitală a textului? Veil, mamă a trei copii, explică de la tribună că e timpul ca femeile să nu mai fie obligate să încalce legea și să se pună în pericol.

 

Simone Veil datorează mult bunătății fe­meilor pe care le-a întâlnit în momente che­ie. Le datorează viața, supraviețuirea, ca­riera. Și tocmai această vulnerabilitate a femeilor – de a fi la mila aleatoare a unora sau altora – îi va da energia necesară de a se angaja pentru a le susține, pentru a schim­ba ceva, pentru a le oferi șansa de a putea dispune de viața lor și corpul lor astfel încât să-și poată îndeplini visele. Exemplele ei? Mama sa studiase chimia și visa să ajungă doctor. După căsătorie, se supune autorității soțului, care îi interzice să aibă o carieră. Va avea patru copii (Si­mone este mezina), trei fiind fete. Pe toate le educă și le împinge spre studii, spre o meserie. Simone însăși a trebuit să-și negocieze cariera cu soțul. Antoine este și el absolvent de științe politice (Sciences Po), iar destinul politic pare o carieră croită pentru el. Din 1946, tânăra familie frecventează toate cercurile puterii celei de-a IV-a Republici, iar în pregătirea ad­mi­terii la ENA (cea mai cunoscută ins­ti­tuție de învățământ academic care pre­gă­tește viitorii înalți funcționari și dem­nitari ai Franței), domnul Veil este numit consul al Franței la Wiesbaden. Douăzeci de ani mai târziu, Antoine Veil devine „Dom­nul Veil“, acceptând rolul politic al soției. Dar acceptarea evidenței n-a venit ușor.

 

Simone ar fi vrut să devină avocat. Soțul nu este de accord, pentru că nu este o carieră pentru o ma­mă cu trei copii. Tânăra nu ce­dează și cuplul ajunge la un com­promis: nu avocat, ci magistrat. Va fi a cin­cea pe lista de admiși la concursul de magistratură. Familia cere sacrificii și, de fiecare dată când o poziție sau o funcție de responsabilitate îi cere prea mult timp și prea multă energie, trebuie să renunțe și să schimbe. Reîntoarcerea în prima linie o datorează mereu femeilor, care au vă­zut-o și au apreciat-o, care au propus-o din pozițiile lor de secretare și consiliere.

 

A înțeles repede că posedă o calitate greu de cuantificat, dar care o poate salva. Ajunsă la Auschwitz, împreună cu mama și sora ei cea mare – Madeleine –, este aju­tată de o poloneză ajunsă kapo (gardian) în lagăr, care îi spune direct: „ești prea frumoasă ca să mori aici“. Nu i se taie părul și este mutată împreună cu familia la munci de terasare. Ani mai târziu, când ministru fiind, este invitată să pună prima piatră la temelia unui viitor spital, în taiorul ei Chanel, purtând perle și un coc clasic, se apleacă și ridică blocul de că­rămidă. Bărbații din jur se grăbesc să o aju­te, uimiți de gestul ei. Simone Veil așa­ză piatra și spune că se pricepe, că aceasta a fost prima ei meserie. Avea 16 ani, dar declarase că are 18, cum i se suflase când con­voiul de 1.480 de femei, bărbați și co­pii plecați din Nisa, în primăvara lui 1944, ajunge la Auschwitz. Un an mai târziu, doar 105 mai sunt în viață. Din toată fa­milia, doar ea și Madeleine supraviețuiesc. De abia în 1980 află soarta tatălui și a fratelui, amândoi morți în lagăre similare din Țările Baltice.

 

De fiecare dată când a avut o funcție, a ce­rut ca garda de corp să fie femeie. A fost de două ori alesă în Parlamentul Eu­ro­pean și devine primul președinte al aces­tui nou for legislativ. A crezut mereu în reconcilierea franco-germană. Dar nu a ui­tat niciodată calvarul prin care a trecut. Datorită ei, discursul președintelui Chirac, cu ocazia comemorării victimelor po­gro­mului de la Vél d’Hiv (iulie 1942), conține recunoașterea oficială a participării direc­te a francezilor și statului francez la cri­mele comise împotriva evreilor francezi.

 

În 2007, îi este publicată autobiografia, Une vie (O viață). Între paginile cărții, un ultim vis pe care-l avea: când ultima res­pirație care îi va fi rămas îi va umple plă­mânii pentru ultima dată, să mai aibă un dram de luciditate ca să poată să-și amin­tească și să retrăiască cele mai frumoase momente ale copilăriei, alături de mama sa, Yvonne.

 

Admisă în Academia Franceză în 2008, va ocupa fotoliul cu numărul 13, cel atribuit lui Ra­cine, unul dintre autorii pre­ferați ai tatălui. Pe sabia ono­rifică confecționată cu această ocazie și remisă în 2010, Simone Veil a cerut să fie inscripționat și numărul tatuat pe braț: 78651, Birkenau.

 

Printre ultimele dorințe, aceea de a i se ci­ti Kaddish-ul la mormânt. Născută într-o familie de evrei laici, religia iudaică n-a făcut niciodată parte din anii ei formatori. Cu trecerea timpului însă, recons­i­de­rân­du-și viața și făcând calculul tuturor dra­me­lor care i-au punctat viața, „consider că mi-am câștigat acest drept, de a mi se citi Kaddish-ul peste mormânt“, se con­­fe­sa Simone Veil cu ocazia unui do­cu­mentar realizat în 2004, anul singurei re­întoarceri pri­vate, cu familia și nepoții, la Auschwitz.

 

Ca o ultimă demonstrație a continuării lup­tei de emancipare a femeii, o femeie rabin a fost invitată să participe activ la ceremonia de înmormântare. 

TAGS : Simone Veil Țările Baltice kapo Codul Civil Fran­cez
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
4891
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22