De același autor
Agenda ultimelor zile a fost dominată de detonarea unei bombe termonucleare cu hidrogen de către Phenian. Seismul rezultat în urma exploziei a fost de 10 ori mai puternic decât cel produs cu prilejul unui test efectuat anul trecut. De remarcat că doar în acest an Coreea de Nord a efectuat mai multe teste balistice decât a făcut-o în trecut, timp de două decenii, sub conducerea lui Kim Jong-il.
În prima fază, CGTN, canalul internațional de televiziune oficial al Beijingului, a expediat în jurnalele de știri subiectul undeva la peste un sfert de oră de la debut, după relatări extinse despre conferința la vârf a statelor BRICS și transmisiunea în direct a sosirii lui Putin în China. Ulterior, a apărut o condamnare oficială a Phenianului, subiectul căpătând o altă tracțiune. E un detaliu semnificativ care ilustrează nu doar constrângerile inerente impuse unui canal media oficial într-un stat autoritar, ci și poziția ambiguă a Chinei în raport cu escaladarea crizei din peninsula coreeană. Pe de o parte, Beijingul condamnă la nivel oficial, inclusiv la ONU, acțiunile Phenianului, dar, pe de alta, manifestă o remarcabilă lipsă de entuziasm atunci când e vorba să le implementeze. Peste 5.000 de companii chinezești sunt implicate activ în relații comerciale cu Nordul (80% din totalul comerțului exterior al Phenianului). În fapt, China s-a dovedit mult mai hotărâtă să pedepsească economic Sudul pentru amplasarea sistemului american antirachetă. Apelul public al autorităților la un boicot sud-coreean a afectat masiv Seulul: vânzările grupului Hyundai au scăzut cu 41%, în timp ce pierderile din turism se cifrează la 4,7 miliarde de dolari.
Cu toate acestea, faptul că Kim Jong-un a programat testul chiar în prima zi a Summit-ului BRICS de la Xiamen, văzut de către Xi Jingping drept o reuniune menită să promoveze, în mod simbolic, imaginea Beijingului ca lider, în plan politic și economic, al unei alternative la „ordinea occidentală“ sub baghetă americană, i-a iritat cu siguranță pe chinezi pentru că a deturnat atenția media de la un eveniment extrem de important pentru ei. De altfel, Michael Hayden, fost șef al NSA, este de părere că Kim Jong-un a dorit să transmită în primul rând un mesaj Chinei: acela că nu trebuie să se aștepte ca sancțiunile sau presiunile să îl determine să renunțe la obiectivul ca țara sa să devină o putere militară nucleară.
În ciuda acestui lucru, este însă greu de spus dacă Beijingul este dispus să-și modifice în mod substanțial strategia față de vecinul din nord. Oricât de iritați ar fi de regimul nordic, pentru chinezi acesta este de preferat unui haos intern sau, mai rău, unei țări reunificate, după modelul german, parte a sferei occidentale. După cum remarcă Zhu Feng, în Foreign Affairs, China are de ales între trei opțiuni: 1) să colaboreze cu SUA pentru a mări presiunile asupra regimului; 2) să mențină statu quo-ul de până acum; 3) să utilizeze Coreea de Nord, în strânsă colaborare cu Rusia, ca o carte antiamericană.
Ordinea internațională care, mai ales după 1990, a asigurat un sfert de veac de stabilitate, de relativă securitate se destramă. Coreea de Nord va dispune, în curând, de arme nucleare funcționale. Ceea ce va face ca și alte regimuri autoritare din lume să dorească același lucru. Probabilitatea unui accident sau a unei decizii iresponsabile, cu efecte dezastruoase, va crește semnificativ.
Într-un cadru mai larg, lumea se schimbă și din alt punct de vedere. După Războiul Rece, evoluțiile generale de pe glob mergeau în direcția unui recul semnificativ al regimurilor dictatoriale, promovării unor societăți mai relaxate, în care, chiar dacă de o manieră limitată, au fost introduse alegeri libere, mass-media alternative, un respect sporit pentru drepturile omului. Era efectul direct al unei unei ordini liberale garantate de America. Mulți, inclusiv în Occident, au perceput asta drept un lucru negativ. Își doreau o lume multipolară, de-americanizată.
Numai că „ai grijă ce îți dorești, s-ar putea să se întâmple!“. O lume multipolară este mult mai instabilă în planul securității. Iar, pe de altă parte, în ciuda unor derapaje la care am asistat în ultimul sfert de veac, mulți dintre cei care și-au dorit cu ardoare să scape de „jandarmul mondial american“ vor începe, foarte probabil, să-i simtă lipsa. Regimurile autoritare revin în forță, conștiente că Vestul, în general, nu mai vrea să se implice din cauza pierderii de influență geopolitică. Venezuela și Turcia sunt doar două exemple. Probabil că unii salută schimbările. Ar putea însă constata că lumea de astăzi, în mare parte de inspirație americană, occidentală, cu toate problemele ei reale, este de preferat unei alternative croite după un model Putin sau Erdoğan.
