Războiul PSD-ALDE pentru controlul politic al justiției

Propunerile de modificare a le­gi­lor justiției publicate săptămâna trecută de Ministerul Justiției con­țin numeroase elemente teh­nice legate de or­ga­nizarea sis­te­mu­lui judiciar care pot fi considerate „neutre“ din punct de vedere po­litic. Ele au fi­gurat într-o for­mă mai mult sau mai puțin si­mi­la­ră într-un proiect propus de mi­nis­ter spre dezbatere încă de anul trecut, în mandatul Ralucăi Pru­nă, ceea ce i-a oferit ministrului Tudorel Toader un alibi pentru a pretinde, încă din expunerea de motive, că legea s-a aflat în dez­ba­tere publică timp de aproape un an. Este o dezinformare, pen­tru că modificările cu cel mai ma­re impact pentru sistemul de jus­tiție și cu cea mai mare încăr­că­tu­ră politică nu au fost cunoscute până joia trecută și nu s-au aflat până atunci nicio secundă în dez­batere publică. Această disi­mu­la­re are însă drept scop să ascundă implicațiile politice masive ale le­gii pe care majoritatea PSD/ALDE dorește să o adopte, o lege care va schimba în mod brutal, din te­melii, arhitectura constituțională a României.

Stăpânul inelelor în justiție

Potrivit judecatorului Cristi Da­ni­leț, prin această lege, ministrul Jus­tiției „devine cel mai pu­ter­nic om din sistem“. Cum face as­ta? În mai mulți pași, bine gân­diți:

Ministrul Justiţiei, Tudorel Toader

Pasul 1. Ministrul numește, mi­nis­trul revocă. Tehnic, decizia finală în numirea și revocarea pro­cu­ro­rilor revine CSM, dar practic pu­terea reală se află în mâinile mi­nistrului Justiției. Ministrul pro­pune întreaga structură de con­ducere a parchetelor: procurorul general, procurorii șefi de la DNA și DIICOT, prim-adjuncții aces­tora și șefii de secție, iar Sec­ția de Procurori a CSM - din care face parte și ministrul - decide. În plus, CSM nu poate respinge de­cât o singură dată, motivat, du­pă care, cel mai probabil, mi­nis­trul numește au­to­mat pe cine do­reș­te, avizul po­zi­tiv al CSM de­ve­nind astfel obli­ga­toriu.

Mai mult, în­trea­ga procedură îl are în centru pe mi­nistru, nu CSM. Astfel, înainte ca ministrul să vină cu minimum două propuneri în fața CSM, candidații la funcțiile de conducere din par­chete trebuie să se prezinte la un interviu în fața ministrului pen­tru o evaluare prealabilă, ceea ce reprezintă încă o dovadă că greu­tatea procesului atârnă în buzu­narul ministrului, în vreme ce rolul CSM este redus la for­ma­li­zarea unei decizii.

Nici măcar unul dintre spe­cia­liș­tii în drept consultați nu s-a ară­tat dispus să admită că așa-zisa mutare a deciziei de numire a pro­curorilor șefi de la președinte la CSM reprezintă cu adevărat o sporire a puterii CSM, ci că ea mas­chează prost asumarea aces­tui rol de către ministrul Jus­ti­ț­i­ei. Procedura revocării este oa­re­cum simetrică și lasă puterea tot la ministru, care este cel care pro­pune CSM revocarea din func­ție.

Pasul 2. Ministrul decide tot în parchete. Proiectul afirmă în mod răspicat că „Ministerul Pu­blic își exercită activitatea sub autoritatea ministrului Justi­ți­ei“, fără cea mai mică referire la independența acestuia. Asta pen­tru că această independență nu va mai exista. Deja din mo­men­tul în care ministrul propune sau chiar ajunge să numească direct întreaga structură de conducere din parchete, iar CSM este legat de mâini după primul refuz, ni­ciun procuror șef nu va mai pu­tea conta pe o echipă cu care să lucreze, ceea ce reprezintă o bu­nă modalitate de a ține sub con­trol o instituție.

Proiectul merge însă mai departe și deschide calea posibilității unei intervenții indirecte a mi­nis­trului în dosarele lucrate de pro­curor. Astfel, se prevede că „so­lu­țiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către pro­curorul ierarhic superior ca fi­ind nelegale sau netemeinice“. Până acum exista o prevedere ca­re permitea șefilor de secții să in­firme o decizie de netrimitere în instanță sau de clasare a unui do­sar doar pe temeiuri de ne­le­ga­li­ta­te, nu şi de netemeinicie. Alt­fel spus, nu se putea intra pe fon­dul dosarului, ceea ce de acum în­a­in­te va fi posibil. Modificarea pune sub semnul întrebării inde­pen­den­ța procurorilor și ar pu­tea avea un impact în dosarele de mare corupție din rândul po­liti­cie­ni­lor, dacă ne gândim că unii din­tre acești șefi din par­chete ar pu­tea fi numiți direct de ministru.

Mai mult, un alineat mai jos aflăm că, de-acum înainte, „Mi­nis­trul Justiției poate să (...) dea îndrumări scrise cu privire la mă­surile ce trebuie luate pentru prevenirea și combaterea efi­ci­en­tă a criminalității“ pro­cu­ro­ru­lui general al PÎCCJ sau procu­ro­rilor șefi ai DNA și DIICOT. Dacă prin „îndrumări scrise“ în­țe­le­gem ordine obligatorii, atunci, în virtutea logicii subordonării ie­rar­hi­ce față de ministru introdusă indirect de această lege, in­ge­rin­țele în activitatea parchetelor au cale liberă.

Pasul 3. Poliția Justiției. În cazul în care procurorii, dar și jude­că­to­rii manifestă vreo formă de independență în raport cu au­toritatea ministrului, acesta și-a asigurat o armă indestructibilă: Inspecția Judiciară.

Sabia Inspecției Judiciare

Trecerea Inspecției Judiciare din subordinea CSM în subordinea mi­nistrului Justiției a stârnit cele mai multe controverse în rân­du­ri­le magistraților. Nici măcar UNJR, asociație de magistrați apro­piată de putere, care a sa­lutat toate măsurile anti-pro­cu­rori din lege, nu este de acord cu această prevedere. Potrivit pro­iectului, inspectorul șef și ins­pectorul șef adjunct sunt numiți de ministru în urma unui con­curs organizat de Ministerul Jus­tiției în baza unui regulament apro­bat prin ordin al ministrului. Inspectorii judiciari pot cere ab­solut orice documente și infor­mații doresc „în vederea cer­ce­tării disciplinare ori a exer­ci­tării celorlalte atribuții“ despre procurori și judecători. Adică ve­rifică activitatea oricărui ma­gis­trat, inclusiv a membrilor CSM, nu numai sub aspect disciplinar, ci și profesional. Cum nicăieri în lege nu se afirmă că inspectorii judiciari sunt obligați să respecte independența magistraților, asta ar putea însemna că legea lasă po­sibilitatea inspectorilor să ve­ri­fi­ce soluțiile date de magistrați în dosare, dacă primesc vreo plân­gere sau vreo cerere din partea ministrului.

După cum se poate constata deja din scandalul izbucnit la CSM în jurul evaluării făcute la DNA, Ins­pecția Judiciară are deja o pu­te­re uriașă și poate - așa cum s-a întâmplat în cazul judecătoarei Camelia Bogdan - să comită abu­zuri. Disputa din prezent legată de raportul de audit al Inspecției Judiciare sau de nota trimisă CSM de inspectorul Elena Rădescu prin care denunță faptul că i s-a cerut să verifice la DNA „do­sa­re­le în materialitatea lor“ consti­tu­ie semnale îngrijorătoare privind modul în care Inspecția Judi­cia­ră poate fi folosită în războiul îm­potriva procurorilor și mai ales a DNA. E foarte grav faptul că șefii Inspecției, simțind vântul în pu­pă, au început deja să-și bage na­sul în activitatea DNA, o imix­tiu­ne pe față. Dacă Inspecția trece sub controlul discreționar al mi­nis­trului, acesta o va putea uti­li­za pentru a tăia orice cap - de pro­curor sau judecător - care se va ridica deasupra masei de ma­nevră.

Mărgele pentru judecători și pentru insiderii Sistemului

Majoritatea propunerilor mi­nis­trului Toader au drept scop tre­ce­rea parchetelor sub controlul strict al ministrului numit po­li­tic, ceea ce, pentru unii jude­că­tori, mai ales pentru cei corupți, este dezirabil, iar pentru alții, aflați în vizorul DNA, chiar sa­lu­tar. Legea impune însă un con­trol destul de strict și pentru ju­decători prin instrumentul Ins­pecției Judiciare. Practic, minis­trul nu numai că poate dispune controale, dar poate cere refa­ce­rea cercetării și a rapoartelor, da­că nu îi convine rezultatul, până când obține ceea ce își dorește. Pentru a îmblânzi această pilulă amară, Toader le-a oferit jude­că­to­rilor un scut de protecție sub forma nou înființatei direcții spe­ciale a Parchetului General de anchetare a magistraților. Ju­de­că­torii nu fac niciun secret din fap­tul că privesc această instituție ca o modalitate de a ieși de sub autoritatea DNA, dar este un ins­trument care se poate întoarce oricând împotriva lor, dacă așa dorește ministrul. Interdicția ca tinerii să se înscrie la Institutul Național al Magistraturii până la vârsta de 30 de ani reprezintă o modalitate de control al re­sur­sei umane din magistratură, ast­fel încât întreaga afacere a jus­ti­ți­ei să rămână în familie.