Ce ne învață criza din peninsula coreeană

Criza din peninsula coreeană trebuie studiată cu atenție pentru că ne poate devoala as­pec­te importante asupra stării actuale a sis­te­mu­lui internațional. În primul rând, actuala criză ne poate ajuta să înțelegem cum vor evolua (sau involua) re­lațiile dintre marile puteri, în special în relația tri­un­ghiu­lară SUA-China-Rusia. Știm din teoria relațiilor in­ter­na­țio­nale că, atunci când o ordine internațională se degradează și ea trebuie înlocuită de o al­tă ordine, acest mecanism se află în primul rând sub con­trolul marilor puteri. Avem an­tecedente serioase în acest sens, fie că ne referim la concertul european sau la procesul Teheran-Ialta. Aceeași teorie a relațiilor in­ter­naționale ne învață, de asemenea, că relația triunghiulară este cea mai „păcătoasă“, cea mai predispusă la neîncredere și neînțelegeri. Fiecare actor din această relație se teme că cei­lalți doi s-ar putea înțelege bilateral, pe sea­ma sa, după cum s-a întâmplat de altfel în anii ’70. Atunci, ca rezultat al doctrinei Kis­sin­ger, SUA au îmbunătățit semnificativ re­la­țiile cu China, izolând URSS. Strategia ame­ri­ca­nilor a contribuit la ulterioara lor victorie și în­frângerea URSS.

Aceste aspecte sunt relevante astăzi pentru că ne aflăm din nou într-o reașezare a ordinii internaționale, iar în cazul Coreei formatul de gestionare a crizei este în primul rând cel tri­lateral, al relațiilor dintre SUA, China și Rusia. Ca în orice politică de mare putere, instituțiile internaționale de tipul ONU joacă un rol secundar, venind doar să legifereze eventualele înțelegeri între marii actori internaționali. Este extrem de important să înțelegem mo­dul în care marile puteri co­munică între ele în situații de gravă criză internațională, cum își formulează și apără interesele, care este pre­dis­po­ziția lor spre rezolvarea unei crize prin mijloace militare, ce rol joacă aliații în toată această ecuație. În felul acesta, pu­tem înțelege noua mecanică a sistemului glo­bal, mai ales în situația în care, în viitor, am înregistra o nouă criză de încredere. Iar „opor­tunități“ sunt din plin, în Ucraina, în Orientul Mijlociu sau chiar în Balcanii de Vest.

În al doilea rând, criza coreeană ne oferă in­for­mații prețioase despre cum funcționează relația de alianță în eventualitatea unei crize ma­jore. Pentru noi, românii, la acest capitol, de departe cel mai important aspect ține de mo­dul în care America își îndeplinește obli­ga­țiile față de Seul, dar și de modul în care co­reenii din sud manevrează diplomatic și mi­li­tar, în apărarea intereselor lor naționale, fără a tensiona suplimentar situația.

În al treilea rând, actuala criză devine de­fi­ni­to­rie pentru modul în care ne vom confrunta cu o nouă proliferare nucleară. Succesul teh­no­logic al Nordului poate fi contagios. Phe­nia­nul a arătat întregii lumi două lucruri. În ciu­da sancțiunilor ONU, tenacitatea națională și ajutorul mai mult sau mai puțin secret al uno­ra dintre marile puteri te pot duce acolo unde ți-ai dorit. În plus, deținerea unei arme nu­cle­a­re, capacitatea ta de a-ți șantaja vecinii sau chiar pe unele dintre marile puteri îți schimbă statutul internațional, făcând celelalte state mult mai receptive la doleanțele tale. Așa se explică concesiile făcute deja de Washington, dintre care cea mai importantă este de­cla­ra­ția secretarului de stat Tillerson, care a pre­ci­zat că SUA nu doresc schimbarea regimului de la Phenian. În acest atât de complicat „ba­let“, președintele Kim înregistrează deja o vic­to­rie. Dacă lucrurile s-ar opri aici, ar fi încă bi­ne, dar exemplul Coreei de Nord poate fi con­tagios, mai multe țări mici sau mijlocii, cu sta­tut de paria în relațiile internaționale sau cu o situație de securitate națională precară eva­luând în acest moment șansele unui program nuclear propriu. Prin succesul său, Coreea de Nord poate arunca în aer regimul inter­na­țio­nal al neproliferării.

În fine, ca un corolar al celor de mai înainte, re­cent demonstrata capacitate a Coreei de Nord de a-și produce rachetele balistice in­ter­con­tinentale va mări și mai mult importanța scut­ului antirachetă, deopotrivă NATO sau american. Și în Europa atitudinea față de o ast­fel de soluție tehnică începe să se schim­be. În cei șase ani de când se află la putere, președintele Kim Jong-un a testat și lansat 84 de rachete, aproape dublu decât tatăl și bunicul său la un loc. Amenințarea unei astfel de arme este mai mult decât evidentă și ță­rile occidentale o vor trata din ce în ce mai se­rios. Mai ales că, pe lângă proliferarea nu­cleară, vom asista și la intensificarea co­merțului ilegal de componente pentru prod­u­cerea unor astfel de capabilități.

Pentru toate aceste aspecte, actuala criză din Peninsula Coreea trebuie urmărită foarte atent de către România, mai ales de către res­ponsabilii cu securitatea națională. În acest fel putem obține o serie de informații de nivel strategic care să ne poată ajuta să manevrăm cât mai bine prin viitoarele crize grave, ma­jore care vor afecta stabilitatea sistemului glo­bal. Pentru că singurele întrebări la care tre­buie să răspundem nu sunt dacă vor mai avea loc astfel de crize, ci când va loc urmă­toarea, unde și, evident, care sunt implicațiile pentru noi. Niciun parametru de stare nu semnalează o îmbunătățire a funcționării sis­te­mului, dimpotrivă, degradarea ordinii inter­na­ționale va continua. Să sperăm în ce poate fi mai bine, dar să ne pregătim pentru ce poa­te fi mai rău. Învățând din necazurile altora.