De același autor
Acapararea marxist-leninistă a mass-media din Europa de Est după Al Doilea Război Mondial a fost inversată pentru scurt timp în 1989-1990; ulterior, marea majoritate a instituţiilor de presă au fost „capturate“ de către guverne, partide politice, interese de afaceri, politicieni şi alte diverse grupuri de interese. Acest trend iliberal şi antidemocratic care durează de aproape 28 de ani, precum şi tendinţa globală şi mai îndelungată din care face parte au fost subiectele programului de vară organizat de Centrul Internaţional de Asistenţă Media (CIMA, cu sediul în Statele Unite), reunind jurnalişti, profesionişti mass-media şi cercetători la Universitatea Central Europeană din Budapesta.
A spune că merită să facem efortul de a aborda „provocarea extinsă şi tot mai răspândită“ a mass-media captive - în interiorul şi în afara Europei de Est - şi de a examina posibilele soluţii pentru a combate această tendinţă este un truism similar cu afirmaţia „comunismul a fost rău“. După cum au descoperit cetăţenii est-europeni, marea varietate a fenomenului presei captive diminuează libertatea, independenţa şi eficienţa mass-media. În consecinţă, democraţia este ameninţată. În aceeaşi măsură este ameninţat liberalismul, cea mai nonideologică dintre ideologii, garantul nonmesianic al libertăţilor individuale, sociale, de expresie, ale presei, religioase sau ale pieţei şi, să nu uităm, campionul drepturilor civile, al toleranţei şi inclusivismului. Un articol publicat în vară în Washington Post reamintea cititorilor că „așa cum a spus [comentatorul Fareed] Zakaria, democraţia fără... liberalism nu este pur şi simplu inadecvată, ci chiar periculoasă, dar la fel de adevărat este că liberalismul fără democraţie este inadecvat şi periculos“.
Capturarea media „generează proastă guvernare şi corupţie“, a afirmat în mod justificat un participant la programul organizat de CIMA. Trebuie însă clarificată ultima parte a declaraţiei sale, aceea că „subminează simultan jurnalismul progresist“. Trebuie să ne întrebăm la ce jurnalism „progresist“ se referă el; la urma urmei, „cuvintele nu au puterea de a impresiona mintea fără oroarea rafinată a realităţii lor“, după cum scria Edgar Allan Poe în Aventurile lui Arthur Gordon Pym.
Progresismul autentic vs. celălalt „progresism“
Dacă „progresist“ înseamnă jurnalismul nepartizan care sprijină progresismul raţional, centrat pe dorinţa de reformă socială, ar trebui să-l încurajăm. De fapt, ar trebui să cerem un jurnalism reformist care, după cum îl defineşte Joseph Pulitzer, proeminentul editor al secolului al XIX-lea, luptă pentru „progres şi reformă“ şi împotriva „demagogilor din toate partidele“, nu tolerează niciodată „nedreptatea sau corupţia“, nu aparţine niciunui „partid“ şi se opune întotdeauna „claselor privilegiate şi devalizatorilor banului public“. Pulitzer descria totodată un jurnalism care rămâne „devotat bunăstării publice“ şi care este în mod constant „profund independent“, lipsit de „teama să atace ceea ce este greşit“. Europa de Est are nevoie de acest gen de jurnalism în aceeaşi măsură ca şi restul lumii.
Totuși, de ce nu avem nevoie este un jurnalism care îşi are rădăcinile în ideologia marxist-socialistă sau în derivatele sale. Din păcate, acest gen este practicat de prea mulţi „jurnalişti activişti“ ai Occidentului care îmbrăţişează cu îndemânare modelul propagandei distorsionate, bazat pe cenzură, inspirat de Lenin, la care se adaugă o doză din ideea lui Maxim Gorki potrivit căreia „ura de clasă ar trebui să fie cultivată astfel încât să provoace repulsie la adresa adversarului“.
Progresismul de stânga poate identifica cu exactitate simptomele variate ale unei societăţi bolnave, dar greşeşte, în majoritatea cazurilor, în diagnosticarea cauzelor lor. De vină sunt prejudecăţile ideologice orientate pe bolile capitalismului şi către structura claselor sociale. Şi mai rău de atât, acest tip de progresism oferă doar „soluţii“ iliberale, colectiviste, autoritare şi chiar totalitare. Ca şi sora sa geamănă de pe dreapta, ideologia „progresistă“ nu este pe deplin ancorată în realitate; în schimb, este consumată integral de crearea unei realităţi alternative, modelată exclusiv după chipul său, inclusiv prin folosirea jurnalismului „progresist“.
În consecinţă, trebuie să fim foarte atenţi la înţelesul dual al cuvântului „progresist“, cel care reflectă sensul conotativ şi denotativ al acestuia, şi celălalt, care proiectează nuanţe marxiste sau stângiste. Controlul asupra limbajului este important pentru manipularea rezultatelor, pentru a câştiga şi menţine controlul ideologic, aşa cum ne-au reamintit decisiv şi elegant în anii 1980 scriitorul polonez Czesław Miłosz şi dramaturgul ceh Václav Havel. Este un truism care trebuie reamintit fiecărei generaţii.
Relaţia simbiotică dintre limbă şi ideologii – care, în majoritatea cazurilor, nu au legătură cu viaţa reală - conduce la transformarea limbajului într-o „lume a aparenţelor... un limbaj formalizat, lipsit de contactul semantic cu realitatea şi transformat într-un sistem de semne ritualice care înlocuiesc realitatea cu o pseudorealitate“ scria Havel. Adevărul din această idee nu e greu de văzut; este suficient să ascultăm definiţiile şi proiectele stângii pentru atingerea „dreptăţii“ şi „echităţii“ în numele „binelui comun“.
Deci, dacă jurnalismul „progresist“ este acela care îmbrăţişează strategiile, intenţiile şi limbajul prozelitismului, ale propagandistului şi activismului cu ochelari de cal, ale reporterului şi liderului de opinie ideologic, trebuie să spunem nu! Şi, dacă asemenea gândirii critice „marxiste“, un astfel de jurnalism abordează selectiv doar subiecte şi fapte care se potrivesc cu obiectivele prestabilite, respingând realitatea în favoarea ţintei care trebuie atinsă, aplicând raţionamentul şi logica distorsionată şi limitată a ideologului, trebuie să spunem nu!
Cei care au trăit în comunism cu siguranţă vor recunoaşte imediat acest tip de jurnalism „progresist“. Niciunul dintre noi nu ar trebui să uite cum Armata Roşie „a eliberat“ Europa de Est de totalitarismul nazist, doar pentru a impune ideologia marxist-leninistă. Să nu repetăm acest fenomen în lupta noastră pentru eliberarea mass-media din dăunătoarea captivitate contemporană pe care o vedem în regiune şi în Occident. În acest caz, eliberarea trebuie să fie autentică.
* PETER GROSS, Ph.D., este profesor la Şcoala de Jurnalism şi Media Electronice de la Universitatea Tennessee din Statele Unite. A scris pe larg despre mass-media est-europene şi evoluţia lor după 1989.
Articolul a fost publicat pe platforma Transitions Online, 24 august 2017.
Traducere de OCTAVIAN MANEA
