Simbolul

E o evidență: România de sub guvernarea PSD-ALDE devine tot mai mult o democrație iliberală, as­pi­rând să imite performanțele lamentabile sub acest aspect ale Ungariei, ale Poloniei, ba chiar ale Ru­siei sau Turciei (și asta chiar dacă, din motive na­țio­naliste, e greu pentru putere să-i laude fățiș pe un­guri sau pe ruși). O dovedesc presiunea enormă pentru modificarea legilor justiției, încercările de a dispune de pilonul II de pensii, ieșirile an­ti­oc­ci­dentale fățișe, culpabilizarea băncilor pentru ne­realizările statului în încasările bugetare și, nu în ul­timul rând, manipularea opiniei publice prin ade­văruri parțiale, mai perfide decât minciuna di­rectă.

Dar toată această ofensivă antiliberală pe multiple fronturi trebuia să aibă un simbol și el a fost găsit: referendumul pentru modificarea definirii fa­mi­liei sau, mai precis, pentru interzicerea acum și pe viitor a căsătoriilor homosexuale, pe care PSD a decis acum să-l urgenteze. Căci să ne fie clar: ches­tiunea nu e nici colaterală, cum au susținut unii critici, nici o perdea de fum pentru diverse ma­nipulări guvernamentale (deși poate servi și la aceasta). Este, cred, un simbol al derivei generale a unei societăți spre tot mai multă excluziune și intoleranță, simbol care se asociază și cu alte ac­ți­uni, foarte diferite pe plan economic, social, le­gis­la­tiv și politic, dar care toate sunt transportate de același vector al iliberalismului. Iar faptul că aproa­pe întreaga clasă politică, altfel divizată de atâ­tea chestiuni, susține modificarea cons­ti­tu­țio­na­lă ara­tă gravitatea actului, dar și lașitatea foarte mul­tor politicieni (de la putere sau din opoziție).

Totuși, se va zice, modificarea e dorită, probabil, de o majoritate a românilor, care tind să fie con­ser­vatori. Firește, dar și pedeapsa cu moartea ar fi pro­babil dorită de o majoritate. Cât rău pot să fa­că majoritățile am văzut de altfel la Brexit, la ale­ge­rea lui Trump etc., și asta în țări unde con­știința politică e mult mai vie decât la noi. Esența statului liberal constă tocmai în refuzul de a se plia majorității, atunci când se pune chestiunea re­strângerii drepturilor și libertăților omului și ce­tă­țeanului. Or, numai sofistica jalnică a Curții Cons­tituționale a putut susține că ceea ce propune re­ferendumul nu reprezintă o limitare a unor drep­turi, așa cum ele erau totuși prezente în Cons­ti­tu­ția actuală sub titlul Drepturile și libertățile fun­da­mentale, art. 48 (1) (chiar dacă lipsea o lege spe­cială de aplicare). Și încă am mai găsi o scuză politicienilor, dacă ar fi promovat între timp o lege privind parteneriatul civil, valabilă deo­po­tri­vă pentru cuplurile hetero- și homosexuale, și ca­re să ofere o anumită protecție legală celor care se lipsesc de căsătoria tradițională pentru a trăi îm­pre­ună. Dar, fiindcă în mod evident și această le­ge s-ar izbi de rezistența BOR, nu s-a făcut nimic.

E trist cât de puțin și cât de colateral s-a dezbătut public această restrângere a unor drepturi fun­da­mentale, parafată de CCR. Cei câțiva oponenți publici ai referendumului au invocat mai mult argumente de neoportunitate politică – ce­ea ce, chiar dacă, superficial, e adevărat, reprezintă totuși o formă de capitulare. În mod evident, le-a lipsit curajul să atace public însuși miezul chestiunii și să afirme cu argumente liberale, altfel bine cu­nos­cu­te că: 1) nu avem dreptul să impunem se­menilor noștri valorile noastre cele mai dragi privind felul de a trăi, dacă nu e vor­ba de ceva care dăunează altora; 2) Ro­mâ­nia e un stat secular în care bisericile nu au dreptul să impună legislația civilă; 3) un stat democrat-liberal nu se conduce nu­mai după voința de moment a unei ma­jorități manipulate, căci tirania majorității e la fel de teribilă ca și tirania unui singur om, așa cum oameni înțelepți au arătat-o în repetate rânduri, de peste 2.300 de ani; 4) revizuirea „în jos“ a Constituției e un pre­cedent periculos și că aproape sigur se vor încerca și alte modificări în sens ili­be­ral; 5) refuzul de a garanta legal faptul mo­dern și tot mai răspândit al concubinajului homo- și heterosexual e o miopie politică și, posibil, o gafă morală – orice ar susține bi­serica; în fine 6) că, așa cum spuneam, revizuirea e un simbol puternic al derivei iliberale „ajutate“ a societății românești. Mai adaug la toate astea și 7) caracterul dis­cutabil al tezei că homosexualitatea e „contra naturii“, asta dacă ținem seama fie și numai de ceea ce ne spun azi an­tro­pologii despre sexualitatea umană.

E uluitor că n-am văzut aproape niciun politician (președintele Iohannis a vorbit la un moment dat de nevoia de toleranță, dar apoi a amuțit și el) care să fi atacat fon­dul problemei, urmând aceste puncte, cred, evidente. În USR, s-a discutat nu­mai despre oportunitatea unei poziții față de referendum și a câștigat (cu greu și cu prețul plecării din partid a lui Nicușor Dan) decizia de a spune „nu“ la pro­pu­ne­rea de revizuire; dar și aici argumentele efec­tiv discutate public au fost mai mult de oportunitate și reprezentativitate elec­to­rală. Ceea ce mi se pare grav nu e atât fap­tul că o majoritate are anumite con­cepții – după părerea mea, iliberale, când nu chiar reacționare – cât acela că mi­no­ritatea se lasă intimidată de ea: de aceea, utilizează argumente slabe, fără efect, dar cu care se pune la adăpost. Se face însă că uită de argumentele tari, fiindcă se teme să nu fie pusă la stâlpul infamiei. La noi politica e văzută ca o șansă de a dobândi averi, putere, funcții importante, pensii ge­neroase, nu lovituri; în politică intri ca să te chivernisești, nu ca să capeți vânătăi, fi­indcă susții o idee sau un principiu. Iar când totuși se mai nimerește să apară vreun „idealist“, el e înlăturat repede chiar de cei din partidul său. Ceea ce re­zultă de aici se cunoaște bine și vedem în fiecare zi.

Susțin, așadar, ca, măcar acum, noi, care ne pretindem liberali, ar trebui să avem curajul de a rupe consensul, aproape ge­ne­ral, de a ne învinge reticențele, de a nu ne teme de etichetele injurioase, de a-i pro­voca pe adversari să discute și de a expune publicului problemele mari, nu numai pe cele de oportunitate. Vom pierde probabil la vot, dar n-ar trebui să consimțim la o cvasicapitulare.