De același autor
„Având ca alternativă exilul, am ales rămânerea în comunitate și încercarea de a ajuta. Eu cred că este într-un fel o alegere mai bună decât salvarea individuală. Salvarea colectivă este mai importantă. Noi putem face ceva, fiecare voce contează, fiecare vot contează, fiecare om contează. Nu înțeleg de ce oamenii din România au dat înapoi așa tare după momentele din februarie. Tocmai când răul a devenit mai mare, au început să demisioneze din funcția de cetățean, din a-și spune părerea, din a ocupa o jumătate de metru în piață, din a exercita puterea celor fără de putere”, a declarat scriitorul Mircea Cărtărescu la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) de la Iași, o declarație ca un apel împotriva resemnării.
Salvarea individuală este, într-adevăr, cea mai la îndemână cale de a scăpa dintr-o societate în derivă: pleci în exil sau pleci capul.
Dar adevărata miză, în aceste zile de asediu, este să ne salvăm toți, ca o comunitate. Lupta e mai grea și mai de durată, dar satisfacția este pe măsură. Nu trebuie neapărat să învingi tu sistemul. Important este ca sistemul să nu te învingă pe tine.
Dacă tu reușești asta, dacă cel de lângă tine reușește asta, dacă fiecare reușim asta pe bucățica noastră, pe insula noastră, până la urmă sistemul, oricât de subversiv și de periculos, va fi înfrânt. Istoria, cu numeroasele sale exemple, e de partea celor curajoși și a celor buni.
Pe de altă parte, pasul înapoi al românilor nemulțumiți, pe care l-a remarcat și Mircea Cărtărescu, este de înțeles. Fiecare are, dincolo de viața în colectivitate, o viață proprie. E obositor să ieși mereu în stradă în fața Guvernului, e complicat să vânezi toate erorile Parlamentului, când ai de câștigat bani, când ai copii de crescut sau când pur și simplu vrei să trăiești. Mai ales că și PSD-ul a învățat lecția picăturii, în locul atacului cu berbec.
Dar, mai mult decât atât, orice mișcare rezistă în timp doar dacă apare un lider credibil care să canalizeze speranțele și eforturile celor care luptă. Un om care să unească insulele de care aminteam mai devreme.
Or, în acest moment, nu avem acest lider și ne simțim cu toții abandonați. Lipsește, din păcate pentru România, personalitatea care să transforme toată furia împotriva derapajelor PSD într-o energie constructivă.
Paradoxal însă, căci acum, pe acest culoar liber, e cel mai bun moment pentru apariția unui politician care să ducă mai departe mesajul protestatarilor și care să construiască o alternativă reală.
Țara e sub asediu și are nevoie de un lider care să îi ofere speranță. Dovadă stă tocmai nerăbdarea cu care a fost așteptată poziția lui Klaus Iohannis după dosarul Belina. Sau entuziasmul cu care sunt întâmpinate pe Facebook postările lui Dacian Cioloș.
Doar că președintele României seamănă mai mult cu un rege cinic și laș, care iese din când în când în balcon ca să își încurajeze supușii, apoi se retrage în camera secretă, unde speră că tăvălugul îl va evita. Iar fostul premier încă se încălzește pe margine, nehotărât fiind când sau dacă să reintre efectiv în teren.
Problema e că mesajele mobilizatoare nu mai înseamnă mare lucru. Dușmanul a trecut de ziduri. Unii dintre noi i-au deschis porțile, alții au asistat pasivi la asta. Dușmanul e deja în cetate.
Nu mai e timp pentru dezbateri, e vremea acțiunii. Ministrul Liviu Pop a spus fără să vrea un mare adevăr: fiecare dintre copiii noștri merită un viitor mai bun decât cel care se profilează în prezent. Să li-l oferim.
*
Acesta este, din păcate, ultimul editorial pe care îl public în cotidianul „România liberă“, sub actualul patronat. Vă mulțumesc pentru că mă citiți și vă asigur de tot respectul meu.
