Dragostea în vremea stalinismului

povestea de dragoste a cuplului Lev şi Svetlana Mişcenko descoperită de istoricul Orlando Figes pare desprinsă din cărţile SF, oferind o imagine complexă şi foarte aplicată a secolului XX, secolul totalitarismelor. 

În 2007, istoricul britanic Orlando Figes, specialist în istoria Rusiei şi a spaţiului dominat de ea, autor al unor cărţi fun­da­mentale, de la masiva şi excelenta Re­vo­luţia Rusă. Tragedia unui popor până la Crimeea sau Vorbind în şoaptă. Viaţa privată în Rusia lui Stalin (ambele în curs de apariţie la Editura Polirom), se do­cumenta în Arhiva Aso­cia­ţiei Memorial tocmai pen­tru redactarea ultimei cărţi amintite, despre viaţa co­ti­diană şi privată în Uniunea Sovietică, când a des­co­pe­rit, din întâmplare, trei cufere în care era îngrămădită corespondenţa purtată de-a lungul timpului de Lev şi Svetlana Miş­cen­ko. Peste o mie de scrisori personale, scri­se în­ce­pând din anii 1930, au oferit isto­ricului britanic punctul de plecare în asamblarea cărţii Just Send Me Word (Pi­cador, 2013), în care recompune traseul personal al cu­plului îndrăgostit în timpul lui Stalin, unul pe care l-au cunoscut mi­lioane de ce­tăţeni sovietici. Anne Apple­baum oferea cifra de 20 de milioane de oa­meni care ar fi avut de suferit, într-o for­mă sau alta (una era să fii condamnat în timpul Marii Terori din 1936-’38 la execuţie şi împuşcat în beciurile NKVD şi alta să fii deportat în Kazahstan sau lângă Baikal), de valurile succesive de repre­siu­ne. Practic, este greu de crezut că au exis­tat familii sovietice ca­re nu au avut de su­ferit, într-un fel sau al­tul. Miezul cărţii lui Orlando Figes îl re­prezintă o casetă din lemn, cu trei în­cu­ie­tori, în care a fost păs­trată cu multă grijă corespondenţa cu­plu­lui în timp ce Lev era deportat în Gulag, într-unul dintre lagă­re­le zonei peni­ten­ciare Peciora, formată din nu mai puţin de 1.246 de scrisori (647 trimise de Lev și 599 de Svetlana). Povestea este dra­matică, dar are happy-end, unul destul de rar.

Cuplul s-a cunoscut în timp ce amândoi urmau cursurile Fa­cul­tăţii de Fizică a Universităţii din Moscova, la jumătatea ani­lor 1930. Tatonările amoroase cas­te au durat destul de mult, conform epo­cii, poate prea mult, având în vedere viteza pe care o lua istoria. La 22 iunie 1941 URSS a fost atacată de trupele Axei, iar Lev s-a oferit voluntar şi, cum ab­sol­vise o facultate, a fost transformat rapid în locotenent. Cum nu avea experienţă mi­litară, a fost însărcinat cu aprovizionarea unei divizii care lupta pe frontul central, încercând să stăvilească avansul blin­da­te­lor germane. A fost capturat de nemţi şi dus într-un lagăr de tranzit, alături de alte sute de mii de soldaţi sovietici. Din 1941 până la finalul războiului, Lev a cunoscut rigorile prizonieratului german. I s-a oferit şi lui şansa de a se alătura tru­pelor lui Vlasov, însă a refuzat, spre ne­mulţumirea nemţilor, cărora le-ar fi prins bine un locotenent rus germanofon. A ajuns şi în lagărul de la Buchenwald, iar în 1945 a supravieţuit unui marş al morţii evadând, fiind regăsit de o patrulă ame­ricană care l-a dus în zona americană, un­de câteva luni a huzurit, în aşteptarea re­întoarcerii acasă şi reluării poveştii de dragoste.

Stalin avea însă un alt punct de vedere. Toţi prizonierii sovietici luaţi de nemţi aveau două păcate capitale: 1) nu muriseră luptând să apere „Patria Sovietică“ şi 2) erau contaminaţi de lagărul capitalist (mai ales cei care au intrat în contact cu ame­ricanii). Lev a fost predat de americani aliaţilor so­vietici. Încă din primul mo­ment, şi-a dat seama că ce­va nu e în regulă, tovarăşii sovietici fiind mult mai puţin prietenoşi decât ame­ricanii. Prizonierii sovietici „eliberaţi“ au fost analizaţi şi triaţi de SMERŞ (serviciul de con­tra­spio­naj militar), iar din 5.416.000 de militari sovietici şi civili aproximatv 600.000 au ajuns în Gulag, conform unei cercetări ru­seşti din 2003. Cei care colaboraseră intim cu nemţii au fost împuşcaţi. Lev a avut ghinionul să fi fost translatorul nemţilor în­tr-un lagăr, păcat capital, fiind con­dam­nat iniţial la moarte prin împuşcare, sen­tinţă comutată imediat la zece ani de mun­că silnică în Gulag. Coordonatele traseului său în Gulag nu sunt excepţionale, ci re­pre­zintă norma vieţii şi morţii în Gulag. Excepţional a fost doar faptul că a reuşit să scrie atât de multe misive celor de aca­să, căci regulile erau mult mai stricte, de­ţinutul, în funcţie şi de lagăr, având drep­tul de a coresponda acasă de câteva ori pe an. Dacă era un deţinut politic recidivist i se putea interzice acest drept şi, de re­gu­lă, rudele celor care au fost împuşcaţi în Gulag în timpul „marii curăţenii“ din 1936-’41 primeau această înştiinţare: „De­ţi­nutul X fără drept la corespondenţă“.

Lev a ajuns în Peciora în martie 1946, du­pă o lungă călătorie de trei luni în ce­le­brele vagoane destinate vitelor (bou-va­gon), unde a intrat în contact pentru pri­ma oară cu lumea delincvenţilor sovietici, complet dezumanizată. Nordul Arctic so­vietic era important pentru că asigura le­gătura cu o altă regiune penitenciară bo­gată în resurse: Vorkuta (un imens bazin carbonifer a cărui importanţă geos­tra­tegică doar s-a accentuat odată cu invazia Axei şi pierderea Donbasului şi ofensiva din 1942 din Caucaz). În 1942, 157.000 de deţinuţi munceau la calea ferată, cu pier­deri umane însemnate, având în vedere dificultatea traseului, graba conducerii la­gă­relor de a realiza planul, hrana in­su­ficientă, sadismul delincvenţilor. Lev a fost salvat de la o moarte sigură (trebuia să care, pentru a-şi atinge cota, 60 de metri cubi de lemn din râul Peciora) de un inginer pe care administraţia lagărului îl folosea pentru îmbunătăţirea fluxului pro­ducţiei, în schimb permiţându-i să trăiască aproape în condiţii normale.

Deosebit de temerare au fost vizitele pe care i le-a făcut Svetlana lui Lev în lagărul de la Peciora, în verile anilor 1947-’51. E drept că aceasta a fost înlesnită şi de fap­tul că Lev fusese reţinut drept tehnician al centralei electrice a combinatului de lemn (care mai mult era stricată, afectând productivitatea per ansamblu). Svetlana a riscat foarte mult intrând fără documente (ea nu era soţia oficială a lui Lev şi numai soţiile aveau dreptul teoretic la întâlniri cu soţul deţinut, de regulă pentru a-i co­munica divorţul), căci, dacă ar fi fost descoperită, ar fi riscat să ajungă şi ea în Gulag şi nu neapărat în acelaşi loc cu Lev. Întorcându-se la Moscova în 1948, ea a fost afectată de o depresie profundă, după acest eveniment fericit Lev tot mai având opt ani de executat din pedeapsa de zece.

Lev era terorizat, la rândul lui, de gândul că ar putea fi trimis ori­când fie la abataj, unde munca era epuizantă, fie pus într-unul din nenumăratele convoaie care se formau în Peciora şi erau trimise în la­gărele aflate la nord, până la ţărmul arctic al Rusiei. La începutul anilor 1950, Pe­cior­lag a primit sarcina de a dubla calea ferată care ducea către Vorkuta şi care fusese cons­truită în mare grabă, existând o sin­gură linie de cale ferată (şi nu două, pen­tru ambele sensuri), ceea ce ducea la mari întârzieri (o garnitură trebuia să aştepte trecerea celeilalte, apăreau multe acci­den­te feroviare), şi pentru că producţia de cărbune a imensei regiuni penitenciare Vor­kuta crescuse exponenţial şi trebuia distribuită în restul URSS. Tot după 1948 s-a încercat introducerea unui modest stimulent în Gulag prin plata unei sume deţinuţilor care-şi îndeplineau cotele. Însă aceasta era ridicolă (90 de ruble pentru muncitorii deţinuţi necalificaţi, în timp ce muncitorii liberi câştigau 800 de ruble pe lu­nă). În plus, şi dacă reuşeau să în­depli­nească cotele uriaşe, deţinuţii se confrun­tau cu două mari probleme: nu prea aveau ce cumpăra în lagăre şi corupţia gărzilor care le furau / extorcau banii. În 1950 ar fi fost construită şi casa de întâlniri (sau casa de oaspeţi) care permitea contacte mai intime între soţi, între cei mai în­drăgostiţi soţi. În mod miraculos, cei doi au putut petrece trei zile în această casă, singuri, în septembrie 1950.

După moartea lui Stalin, fun­da­ţiile sistemului represiv au în­ceput să se zguduie serios, dar castelul de cărţi al Gulagului nu s-a prăbuşit imediat. Cuplul nu ştia la ce să se aştepte şi era prevăzător chiar şi sau, mai ales, în corespondenţă, care, în ciuda faptului că ocolea sistemul de cenzură, totuşi putea fi descoperită la percheziţie, constituindu-se în corp de­lict, reflexele celor trei decenii de sta­li­nism criminal fiind adânc întipărite. La scurt timp de la moartea lui Stalin, a fost adoptat cel ce va fi cunoscut ulterior drept Decretul lui Beria, prin care erau eliberaţi deţinuţii care aveau condamnări uşoare (în sistemul penal sovietic erau cele de cinci ani şi erau date deţinuţilor de drept penal care, odată eliberaţi, s-au reapucat de activitate, cei politici aveau peste zece ani), dar şi bărbaţii peste 55 de ani, femeile peste 50 de ani, cei care su­fereau de boli incurabile (pentru a muri mai degrabă acasă, şi nu în Gulag), astfel încât şi populaţia lagărului principal din Peciora s-a diminuat în anul 1953 de la 1.263 la 627. Consecinţa directă a fost de­congestionarea lagărelor. Produc­ti­vi­ta­tea combinatului a intrat rapid în declin – nu mai erau sclavi suficienţi. MVD încerca cu disperare să-i reţină pe foştii deţinuţi, acum eliberaţi, în zona lagărelor care de­serveau diverse şantiere sau combinate in­dustriale, încercând să-i angajeze drept mun­citori liberi. Unii deţinuţi eliberaţi s-au întors în locurile care le erau familiare după ce au constatat că acasă nu-i mai aş­tepta nimeni şi nimic. Însă nu a fost cazul lui Lev, care avea la ce şi la cine să se întoarcă. A fost eliberat, în sfârşit, la 17 iu­lie 1954, după ce a executat opt ani şi pa­tru luni din sentinţa de zece ani, însă odi­seea cuplului avea să mai continue câţiva ani pentru că deţinuţii eliberaţi nu erau cetăţeni cu drepturi depline ai URSS, pur­tând în continuare stigmatul detenţiei în Gulag (de exemplu, nu se puteau stabili în marile oraşe, care trebuiau să fie pure ideo­logic, găseau cu mare greutate locuri de muncă etc.). Cei doi martiri ai dra­gostei de tip sovietic s-au căsătorit în final în 1955, la 38 de ani, şi au reuşit să aibă şi doi copii, refăcându-şi viaţa după ce aş­tep­taseră această normalitate aproape 13 ani, dacă punem la socoteală şi războiul mon­dial. Ca şi în alte cazuri observate de noi, Dumnezeu le-a compensat aşteptarea, ofe­rindu-le o viaţă lungă: Lev a murit în anul 2008, iar Svetlana în 2010.