Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Puntea ruptă dintre două lumi
Codrut Constantinescu - - - -
2017-10-17
Cultura
2

Jim Fergus oferă o încântătoare imagine literară a lumii dispărute a indienilor. Este de mirare că volumul O mie de femei albe nu a fost ecranizat de Hollywood, care se află întotdeauna în căutarea unor scenarii care au drept subiect turbulenta şi violenta istorie americană.

 

Remarcabil primul roman ficţional, dar, to­tuşi, plecând de la un fapt real, scris de Jim Fergus, O mie de femei albe, tradus re­­cent (dar destul de târziu faţă de anul apa­riţiei cărţii în SUA, 1998) şi în limba română la Humanitas, după ce a cunoscut un suc­ces internaţional complet, atât în Sta­tele Unite (unde s-ar fi vândut într-un ti­raj ulu­itor pentru piaţa editorială ro­mâ­neas­că, 700.000 de exemplare), dar şi în al­te ţări (în pretenţioasa Franţă a fost dis­tins cu Premiul pentru cel mai bun ro­man stră­in, vânzându-se 400.000 de copii).

 

Despre ce e vorba? În 1854, în cadrul unei conferinţe de pace susţinută la Fortul Laramie, un im­portant şef de trib al in­di­e­nilor cheyenne, din partea de nord-vest a Statelor Unite (care încă nu se întindeau până la Oceanul Pacific), a ce­rut reprezentanţilor americani ca SUA să le dăruiască o mie de femei albe care ur­mau să devină soţiile războinicilor che­yenne, copiii metişi rezultaţi urmând a cons­titui o punte între cele două lumi, ajut­ând la integrarea indienilor în lumea omu­lui alb. Răspunsul americanilor a fost unul fără echivoc: conferinţa s-a încheiat brusc şi indienii s-au întors acasă fără nicio femeie albă. Jim Fergus preia însă fi­rul narativ de aici: ce s-ar fi întâmplat oa­re dacă acest adevărat experiment de in­gi­nerie socială ar fi avut loc? Sub o formă mix­tă, epistolară, dar şi diaristică, este re­dată cu multă măiestrie literară odiseea lui May Dott în lumea indienilor che­yenne. Evident, în această ficţiune s-au ofe­rit voluntare sau au acceptat pro­vo­ca­rea femeile albe care nu mai aveau nimic de pierdut, singure, văduve, de prin puş­că­rii şi azile de nebuni. Printre ele, şi do­uă tinere irlandeze gemene, surorile Kelly, din cartierul irlandez al oraşului Chicago, unul dintre nucleele emigraţiei irlandeze din America, care practicau atât pros­ti­tu­ţia, cât şi mica delincvenţă. Magistral este înfăţişat şocul pe care îl provoacă femeilor americane scena unei cete de indieni che­yenne veniți să aleagă: două lumi complet di­ferite faţă în faţă, care, până la urmă, ajung să se contopească.

 

În prima parte a aventurii, în anumite lo­curi, experienţa descrisă de Fergus sea­mă­nă cu memoriile deţinuţilor din Gulagul stalinist, iar tabăra indienilor cu un lagăr, fe­meile fiind supuse iniţial la cele mai du­re munci. La fel ca şi deţinuţii sau de­por­taţii, şi ele se agaţă cu disperare de res­turile materiale ale normalităţii pierdute (cizme, rochii, corsete, elemente vesti­men­tare care nu-şi aveau locul în noul context). Treptat, femeile albe, în frunte cu lidera lor nominală, personajul prin­ci­pal, se ridică la un statut superior femeilor indiene, devenind egalele războinicilor che­yenne. Grupul care trebuia să îi mo­de­leze pe barbarii indieni este însoţit şi de un reverend al Bisericii Episcopaliene, ca­re, în mod natural, intră în conflict des­chis atât cu May Dott, mai agnostică, cât şi cu cele două gemene irlandeze Kelly, vechea dispută între protestanţi şi catolici mutându-se cu succes în mijlocul tribului indian. La un moment dat, Maddie Kelly afir­mă răspicat, spre furia reverendului: „toată lumea ştie că protestanţii ni­me­resc direct în iad“.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-codrut-1437.jpg

JIM FERGUS - O mie de femei albe. Jurnalul lui May Dott
(Editura Humanitas, Bucureşti, 2017, 384 pp.)

Politica federală a Washingtonului în secolul al XIX-lea privind tri­burile băştinaşe a pendulat, fi­ind o perpetuă afişare a băţului şi/sau morcovului. Evident, în logica acelui secol, dreptul celui mai pu­ternic se impunea peste tot în lume. În plus, Washingtonul nu vedea cu ochi buni prezenţa britanică în Canada, care s-ar fi putut extinde în zonele învecinate coloniei britanice, având în vedere vacuumul de putere care exista în partea de nord-vest a Statelor Unite, la vest de fluviul Misso­u­ri. De aceea, americanii au încercat să sem­neze multe tratate cu triburile, aceas­ta în cazul în care dădeau de ele, pentru că şi cunoştinţele în materie erau destul de vagi în epocă, în ciuda faptului că unii in­dieni au colaborat cu Armata Ame­ri­ca­nă. Documentându-se foarte bine, biblio­grafia de la finalul cărţii o atestă, Fergus menţionează în romanul său activitatea co­mercială a unor negustori de origine franceză din Quebecul integrat cu forţa de britanici în Columbia britanică care s-au adăugat melanjului etnic din America. De altfel, şamanul cheyenne o rupea puţin în fran­ceză. Chiar dacă iniţial guvernul fe­de­ral a crezut că, oferindu-le anumite zone, semnând tratate, aceste triburi războinice şi nomade se vor sedentariza şi nu vor mai pune în pericol expansiunea albilor, de multe ori descoperirea de zăcăminte au­ri­fere chiar în zonele rezervate indienilor punea o serie de probleme care, până la ur­mă, au fost rezolvate doar manu mi­li­tari. Indienii, pe bună dreptate, nu în­ţe­legeau de ce zonele lor erau luate cu asalt de mineri albi în căutarea aurului sau ar­gintului şi de aici până la izbuncirea os­ti­lităţilor nu era decât un pas.

 

Armata SUA, ca orice altă armată a secolului al XIX-lea, era prea puţin capabilă să recepteze nu­an­ţelor amerindiene: „atunci când trebuie să facă diferenţa între diferite triburi de indieni, armata nu e în stare să deosebească un rahat de bizon de un muşchi de vită. Nici măcar cercetaşii nativi nu prea reuşesc să se descurce; cel puţin nu de la distanţă, iar atunci când se apropie, e deja al naibii de târziu. Ca urmare, militarii consideră că toţi indienii peste care dau într-o re­giune cu probleme le sunt duşmani; adi­că-s vinovaţi, până se dovedeşte alt­ceva“. În ficţiunea imaginată de Fergus, doar un singur lot de femei albe din cele o mie promise ar fi ajuns în posesia in­die­nilor cheyenne, planul ultrasecret fiind aban­donat, Washingtonul dându-şi seama că oferea duşmanului potenţiali pri­zo­nieri/ostatici a căror viaţă indienii ar fi putut să o negocieze.

 

Sfârşitul micii comunităţii şi al vieţii idi­li­ce în preerie este unul apocaliptic: în­cer­cuiţi de forţele militare federale, indienii che­yenne au fost fie împuşcaţi, fie alun­gaţi înspre peşterile care înconjurau cam­pamentul lor, murind de frig, corturile cu tot ceea ce era înăuntru, obiecte indis­pen­sabile vieţii de nomad, fiind incendiate. Paradoxal, şi toţi copiii metişi, rezultatul căsătoriilor mixte menite a-i apropia pe cheyenne de lumea omului alb, mor fie de frig, fie răpuşi de tirul militarilor, un sin­gur copil supravieţuind, şi acela unul com­plet alb, rodul iubirii dintre autoarea măr­turiei şi un căpitan catolic de origine ir­lan­deză. Personajul principal, May Dott, ma­ma fetiţei supravieţuitoare, se stinge într-o peşteră în urma rănii provocate de un glonţ american, însă jurnalul ţinut de ea a re­zistat, fiind transmis din generaţie în ge­neraţie. Puterea cuvântului înfruntă încă o dată în mod fericit forţa distructivă a is­toriei. Acest episod ficţional este reprodus destul de fidel după un eveniment istoric real: masacrul de la Sand Creek, care a avut loc în anul 1864, când cavaleria mi­liţiei din Colorado a surprins un sat che­yenne fără apărare, care arbora şi un steag alb, de pace, ucigând între 150 şi 200 de copii și femei cheyenne, fără apărare.

 

Guvernul Statelor Unite a decis în anul 1884 organizarea unei re­zervaţii speciale pentru acest trib, numită chiar aşa, Re­zer­vaţia Indiană a Cheyenneilor din Nord, cu o suprafaţă de 1.500 de ki­lometri pătraţi, permiţându-le să rămână în nordul statului Montana, în apropierea Black Hills, considerat loc sacru în cultura cheyenne. Conform datelor oferite de Biroul de Statistică al SUA în 1894, răz­boaiele indiene din secolul al XIX-lea (în fapt, mai degrabă un lung şir de conflicte pe scară mică, ce aveau mai toate carac­te­risticile războaielor clasice de gherilă), în care, totuşi, tribul cheyenne nu a fost la fel de implicat precum altele, au dus la moartea a 19.000 de albi şi a aproximativ 30.000 de indieni. „Nu-i destul loc în ţa­ra asta pentru indieni şi albi laolaltă“, spu­ne unul dintre personajele bine schi­ţate de Fergus. „Albii n-or să plece ni­cio­dată de-aici. Pe urmă, al doilea lucru clar e că indienii n-au nici o şansă să-i învingă.“ În statul Montana există mai multe rezervaţii pentru indieni, într-una dintre ele, acordată tribului cheyenne, ra­mu­rii nordice, ei reuşind să-şi păstreze iden­titatea culturală, religioasă şi ling­vistică (ramura nordică numără în mo­mentul de faţă 10.840 de suflete, iar cea sudică 12.130). Totuşi, amintirea acestui trib nu s-a estompat complet, căci ca­pi­ta­la statului american Wyoming este... Che­yenne (cu o populaţie de numai vreo 70.000 locuitori).

 

Jim Fergus oferă o încântătoare imagine literară a lumii dispărute a indienilor, pe care noi, cei de peste 40 de ani, o cu­noaş­tem bine, având în vedere că printre lec­turile noastre favorite se aflau sfintele vo­lume ale lui Karl May, un scriitor german extrem de prolific, un fel de Mihail Sa­do­veanu al nemţilor, avându-l drept per­so­naj principal pe Winnetou (pe atunci eram siguri că apaşii erau cei mai nobili şi avan­saţi indieni), pigmentată cu descrierea peisajelor unei naturi nord-americane idi­li­ce (care, în mare măsură, a rămas ne­schimbată). Este de mirare că volumul său nu a fost ecranizat de Hollywood, care se află întotdeauna în căutarea unor scenarii care au drept subiect turbulenta şi vio­len­ta istorie americană, plătind o grămadă de bani pentru ele, dar, probabil, autorul nu a fost interesat de aceste sirene ade­me­ni­toare, cu multe zerouri în coadă. 

TAGS : JIM FERGUS May Dott Editura Humanitas Bucureşti
Comentarii
Mia 2018-06-30
Din câte am citit eu, Tratatul de la Fortul Laramie a fost semnat în 1851, pe data de 17 septembrie 1851, de către reprezentanții Statelor Unite și reprezentanții popoarelor Cheyenne, Sioux, Arapaho, Crow, Assiniboine, Mandan, Hidatsa și Arinkara. A mai fost un tratat în 1868, la fortul Laramie. Ciudat... Mie cartea nu mi-a plăcut, sincer. Nu contest valoarea literară, nici talentul scriitoricesc al lui Jim Fergus, dar mi se pare că, măcar în "Nota autorului", ar fi trebuit să primesc mai multe detalii care să nu contrazică realitatea istorică. Acesta ar fi un minus. Poate greşesc eu, nu am avut prea multe surse din care să mă documentez. De asemenea, nu mi se pare un fin cunoscător al psihologiei feminine, ceea ce reprezintă un alt minus. Repet, este punctul meu de vedere. Şi s-ar putea să greşesc.
profesoru 2017-10-18
" În 1854, în cadrul unei conferinţe de pace susţinută la Fortul Laramie, un im­portant şef de trib al in­di­e­nilor cheyenne, din partea de nord-vest a Statelor Unite (care încă nu se întindeau până la Oceanul Pacific)" - ba se întindea.
Nord-vestul Statelor Unite (statele Washington şi Oregon de azi de la Oc. Pacific) a fost condominium anglo-american între 1818 şi 1846, iar în 1846 a fost cedat integral SUA.
California a fost cedată de Mexic în 1848 după războiul americano-mexican.

"Quebecul integrat cu forţa de britanici în Columbia britanică" - nu s-a întâmplat aşa ceva.
Quebecul e în est, Columbia Britanică e la Oc. Pacific.
Columbia Britanică a fost colonie separată până în 1871, când a fost inclusă în Canada.
Total 2 comments.
Mai multe din Cultura
3831
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22