Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Pentru ce lucrează patriarhii Kiril şi Daniel
Sabina Fati - - - -
2017-10-31
Dosar
0

Moscova încearcă de mai multă vreme să folosească ortodoxia ca instrument ideologic și geopolitic în justificarea acțiunilor ei.
http://revista22.ro/files/news/manset/default/author/Sabina-Fati-22.pngSabina Fati

Dacă, în civilizațiile occidentale, se­pa­rarea bisericii de stat este o tradiție is­torică, în restul lumii, lucrurile sunt mai puțin tranșante: „În Islam, Dum­nezeu este Cezar, în Chi­na și în Ja­po­nia, Ce­zarul este Dum­ne­zeu, iar în Or­todoxie, Dumnezeu este par­te­ne­rul subordonat al Ce­zarului“ (Sa­mu­el P. Huntington, Cioc­ni­rea civi­li­za­țiilor și refa­ce­rea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucu­rești, 1998).

Ierarhii ortodocși se implică activ în campaniile electorale din țările lor și sunt adesea angajați și în acțiunile ex­terne. În Rusia, întrebarea dacă Putin controlează biserica este retorică, de vreme ce teologii cu vederi ceva mai li­berale au fost înlăturați (de exem­plu, fostul redactor-șef al Jurnalului Patriarhiei Moscovei, Serghei Ceap­nin), iar patriarhul Kiril nu doar l-a lin­gușit public de mai multe ori pe Vla­dimir Putin, ci i-a preluat și trans­mis mai departe și cele mai im­por­tante mesaje.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-dosar-1-1439.jpg

Patriarhii Kiril şi Daniel în altarul de vară al Catedralei Patriarhale din Bucureşti (Foto: Basilica.ro)

Kiril şi Daniel - biografii similare

 

Venirea în România a patriarhului Ru­siei este un semn de apropiere a celor două biserici (care au de rezolvat cel puțin diferendul din Republica Mol­do­va), dar și găsirea unei căi de legătură între Moscova și București, care să nu folosească neapărat canalele oficiale. În chestiunea Mitropoliei Basarabiei (re­activată de români în 1992 și de­venită su­biect de dispută cu Bi­serica Ortodoxă Ru­să), negocierile tre­nea­ză de mai bine de 20 de ani, iar cei care au dus tratativele, pe vre­mea în care nu erau încă patriarhi, au fost chiar Ki­ril și Daniel. Prima rundă de dis­cu­ții a avut loc la Geneva în 1997 între, pe-atunci, mitropoliții Moldovei, Da­niel, și cel al Smolenskului, Kiril. Cei doi se cunosc pare-se de mai demult: înainte să fi împlinit 30 de ani, Kiril a fost trimis de Moscova la Consiliul Mon­dial al Bisericilor de la Geneva. În aceeași perioadă, tânărul Daniel pre­­da la Institutul Ecumenic din El­veția, unde ajunsese director adjunct. E puțin probabil ca cei doi înalți pre­lați să nu se fi întâlnit înainte de 1990 în peregrinările lor prin Occident, un­de s-au deprins cu ecumenismul, au învățat să nu-și asculte doar propriile voci și s-au rafinat în arta negocierii. 

 

Legătura lui Kiril cu KGB a fost do­cu­mentată încă dinainte să ajungă pa­triarh, fiindcă, la fel ca în România, cei trimiși în afară erau prelungirea bra­țelor poliției politice, de aceea une­le suspiciuni planează și asupra lui Daniel. Biografiile similare, ca­pa­ci­ta­tea lor managerială de a-și transforma bisericile în societăți pe acțiuni, re­lațiile mai mult sau mai puțin discrete cu puterea și discursurile lor similare creează premisele unei colaborări cu oportunități diferite. 

 

„Catastrofa“ îndepărtării vesticilor de valorile morale

 

Kiril a încercat să demonstreze în lun­gul său discurs de la Şedinţa Solemnă a Sinodului BOR (28 octombrie 2017) că regimul comunist s-a putut ins­ta­u­ra din cauză că oamenii și societățile „s-au îndepărtat de adevărul dum­nezeiesc“. Acum ne pândesc alte peri­cole, care pleacă, însă, de la aceleași cauze, crede patriarhul rus: „astăzi, creştinismul se confruntă cu invazia agresivă a secularizării militante în toate sferele vieţii sociale, (...) pă­ca­tul devine normă (...) și libertatea de a alege, promovată astăzi de doc­trina liberală, nu-i poate aduce de la sine omului fericirea şi bu­nă­sta­rea“. Argumentele acestea sunt simi­lare cu cele folosite de Daniel, care-i motiva acum un an președintelui Klaus Iohannis susținerea BOR pentru modificarea Constituției în așa fel încât în viitor să nu se poată pune vreodată problema căsătoriei între persoanele de același sex. 

 

Dincolo de doctrina bisericească se întrevăd nu doar ideile politice, ci și politicienii care vor avea de câștigat, în urma implicării celor doi patriarhi. „La fel ca în vremurile străvechi, şi astăzi apar mulţi învăţători politici şi religioşi falși, care promit raiul chiar aici, pe pământ, însă fără Hris­tos“, a spus patriarhul Kiril al Rusiei la liturghia oficiată în capitala Româ­ni­ei, sugerând că ar fi vorba despre oc­cidentali și despre multicultura­lis­mul încurajat de liderii Uniunii Euro­pene, subiecte abordate recurent de Kiril, care întrevede „catastrofa“ în­de­păr­tă­rii vesticilor de valorile mo­rale.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-dosar-2--1439.jpg

Patriarhii Kiril şi Daniel în timpul Sfântului Sinod din Palatul Patriarhiei (Foto: Basilica.ro)

 

Homosexualii și femeia cu barbă, des­pre care vorbește Putin atunci când descrie valorile occidentale, crezând că astfel le aruncă în derizoriu, ar pu­tea deveni subiecte propagandistice și în România. Multinaționalele, băncile occidentale și străinii care vor să ne controleze, de la Bruxelles și de la Wa­shington, sunt deja inamicii publici de care se folosesc sistematic liderii actualei coaliții de guvernământ pen­tru a da vina pe sărăcia din România. Biserica Ortodoxă Română le-a dat me­reu o mână de ajutor liderilor poli­tici sceptici cu privire la generozitatea vestică, primind în schimb bani mulți, pentru biserici și salarii.

 

Ortodoxia ca instrument ideologic și geopolitic

 

Moscova încearcă de mai multă vre­me să folosească ortodoxia ca ins­tru­ment ideologic și geopolitic în just­i­ficarea acțiunilor ei. Își trimite emi­sari de toate felurile pentru a construi punți de legătură în toate statele or­todoxe, pe care la o adică le poate fo­losi în scopuri politice. Înalții ierarhi ruși vorbesc despre „epoca post­creș­tină“ în care se află Europa și încear­că să-i convingă pe omologii lor din România, Bulgaria, Serbia, Grecia că enoriașii trebuie să revină la valorile tradiționale, familia, religia și ierarhia clară a societății, și să renunțe la li­be­ralismul deșănțat din Occident.

 

În acest fel, cu răbdare, patriarhul rus pune umărul la proiectul Marii Eu­ro­pe de Est (descris de Alexandr Du­ghin) care prevede strângerea slavilor și or­to­docșilor sub steagul politic rus. Sub pretextul revenirii la credință și la tra­diție, înalții ierarhi ortodocși din Ro­mânia sunt tentați să facă pro­pa­gandă antieuropeană. Acesta ar fi primul pas pentru a întredeschide poarta Ru­siei, atât de implicată deja în toate pro­ble­mele balcanice și cen­tral-eu­ro­pe­ne. Panortodoxismul ar pu­tea fi pre­fe­ra­bil politicienilor ro­mâni care anun­ță deja sfârșitul pax americana

 

 

Comuniunea interortodoxă ca stare excepțională

 

Fostul bloc sovietic s-a dizolvat, dar fostele Biserici Ortodoxe surori s-au regăsit, după două decenii, în tabere geopolitice distincte.

 

 

La 27 octombrie curent, Preafericitul Pă­rinte Daniel a organizat, la București, un eve­niment panortodox: și-a invitat omo­logii pentru a-l sărbători pe Sf. Dumitru, patronul spiritual al Capitalei, în con­tex­tul celebrării de către BOR a martirilor creș­tini din comunism și al marcării unui deceniu de la propria

http://revista22.ro/files/news/manset/default/author/Teodor-Baconschi-22.pngTeodor Baconschi

promovare la dem­nitatea patriarhală. Sigur că e o premieră și se cuvine să-i fixăm, pe cât posibil, sem­nificațiile. În primul rând, PF Daniel a dorit să închidă o dublă rană: cea a me­moriei martirice (căci sute de mii de creș­tini, clerici și mireni, au fost asasi­nați pentru credința lor în regimurile mar­xist-leniniste) și cea a parțialului eșec înregistrat, după decenii de pre­gă­tire, la recent încheiatul sinod panor­to­dox din Creta, care (prin boicotarea lui de către Biserica Ortodoxă Rusă și alte câteva) și-a pierdut tocmai proclamatul caracter „ecumenic“. Asistăm deci la o inițiativă complexă, concretizată printr-un eveniment fără precedent în România postcomunistă.

 

O acțiune care rein­ven­tează, la București, realitatea (tot mai estompată) a unei diplomații ecleziastice. Ambele mize contează enorm. Se știe că Bisericile Ortodoxe au fost aproape com­plet supuse voinței totalitare a regi­mu­rilor comuniste din fostul bloc estic. Ele au fost timp de multe decenii sfâșiate în­tre rezistență anticomunistă și adaptare obedientă la „imperativele“ ideologice ale unor dictaturi declarat ateiste. Și-au re­venit cu greu din această tragică os­ci­lație de supraviețuire. Aveau nevoie deo­potrivă de pocăință pentru cola­bo­rațio­nism (și asta a făcut, la noi, printr-o scri­soare pastorală, fostul Patriarh Teoctist), dar aveau nu mai puțin datoria morală de a-i pomeni pe creștinii (episcopi, cle­rici, monahi și mireni) care, prin eroi­s­mul lor spiritual, au evitat deopotrivă compromisul, apostazia sau dedublarea faustică. Adică pe mărturisitorii creștini ai unor vremuri de intensă prigoană. Asumarea acestui patrimoniu martiric a devenit, printr-o subtilă asociere tactică, numitorul comun al unității regăsite în­tre Bisericile Ortodoxe din aria fostului spațiu sovietic. Se înțelege că nu vorbim decât despre un prilej solemn de a rea­fir­ma această unitate văzută, într-un ca­dru geopolitic fracturat și traversat de ten­siuni.

 

Realitatea acestor fracturi a inspirat și per­cepția publică, fasonată mediatic, a eve­nimentului de săptămâna trecută. Căci fostul bloc sovietic s-a dizolvat, dar fostele Biserici Ortodoxe surori s-au re­găsit, după două decenii, în tabere geo­po­litice distincte sau, după recentele eve­nimente din Ucraina, chiar anta­go­ni­ce. În vreme ce BOR și BO Bulgară se află în NATO și UE, odată cu statele lor, BO Sârbă rămâne suspendată între cele do­uă lumi, BO Ucraineană e în plin elan ru­sofob (după ce fusese, ca și BO din Re­publica Moldova, divizată printr-o ne­fe­ri­cită suprapunere de jurisdicții), iar BO Ru­să e privită în toată lumea euro-ame­ricană ca instrument al Kremlinului, în ordinea unui neoimperialism panslav, an­tioccidental. Nici Patriarhia Ecumenică de Constantinopol nu „se simte“ prea bi­ne în noile circumstanțe dezvoltate în ța­ra tot mai musulmană care o găzduiește, pe malul Bosforului! Evident că toate aces­te împrejurări concrete nu au fost surmontate în virtutea unei singure întâlniri, precum cea de la București.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-dosar-3--1439.jpg

Patriarhii Kiril şi Daniel în Palatul Patriarhiei (foto: Basilica.ro)

 

Ce s-a schimbat este însă faptul – deja do­vedit – că lumea ortodoxă contem­po­ra­nă se poate ralia pe terenul oarecum ne­u­tru al unei Biserici de tradiție bizantină și de cultură latină, cum este BOR, cu­nos­cută și pentru deschiderea ei față de dialogul cu alte confesiuni creștine (în­cepând cu puternica Biserică Romano-Ca­tolică). Asta, indiscutabil, crește im­pli­cit profilul României ca atare, indiferent cât de disonante – sau de maniheiste – vor (fi) fost comentariile de presă pe mar­ginea evenimentului. E la mintea ori­cui că toate divergențele canonice, dife­rențele de așezare geopolitică și înstrăi­narea reciprocă deja veche pot și trebuie cumva depășite, dar nu printr-o „inter­na­țională ortodoxă“ conservatoare și an­tieuropeană, cât printr-un dialog realist, cu o agendă la fel de realistă. Fiind au­to­cefale, toate Bisericile Ortodoxe vor con­tinua să lucreze la scară națională, ur­mând destinul popoarelor pe care le păs­toresc. Terenul e plin de oportunități și de pericole. Oportunitatea e aceea de a fortifica sentimentul unei realități spi­ri­tuale comune, pe marele trunchi al Im­periului Roman de Răsărit. Riscul e acela de a antrena respectivele Biserici în noul război rece dintre Occident și Federația Ru­să, supusă sancțiunilor economico-fi­nanciare și oarecum izolată. S-a creat acum o dinamică. Patriarhul Daniel - se­condat de Sf. Sinod al BOR - va avea de­si­gur responsabilitatea de a-i atribui o con­figurație care să evite deopotrivă bu­ta­foria, iluziile colective și capcanele de par­curs. O misiune deloc simplă, fără ur­mă de îndoială.

 

 

Sechestrarea geopolitică a Ortodoxiei

 

Războiul Rece a înghețat până azi ecleziologia ortodoxă în forme de prietenie fără substanță, până la căderea comunismului, și de animozitate surdă, după.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/author/Petre-Guran-22.pngPetre Guran

 

Biserica Ortodoxă a cunoscut în ultimele trei secole o imensă reconfigurare ca­no­ni­că, un rezultat al rapidelor evoluții geo­politice. Din punct de vedere al or­ga­ni­ză­rii canonice, creștinismul răsăritean a cu­noscut trei faze. Prima este marcată de existența sa în cadrul unui imperiu uni­ver­sal, care i-a marcat dezvoltarea insti­tu­țională. A doua fază a reprezentat au­to­nomizarea instituțională în contextul de­clinului, fărâmițării, în cele din urmă al dispariției imperiului universal, și adap­tarea la contextul creat de cucerirea oto­mană în Balcani. A treia fază a fost inau­gurată de reformele ecleziastice ale ța­ru­lui Petru I, care au desființat patriarhia mos­covită, punând organizarea biseri­ceas­că în subordinea statului, și a con­tinuat în contextul refluxului puterii oto­mane în Balcani, a formării statelor na­ționale, iar în secolul XX a primelor state atee și anticreștine. Dintre cele trei faze istorice, aceasta din urmă a dus în cea mai mare măsură la pierderea unității Or­todoxiei și la instrumentalizarea con­du­ce­rii ecleziastice în profitul unor actori po­litici din ce în ce mai indiferenți față de adevărul de credință promovat de Bi­se­rică și mai dispuși la folosirea cinică a re­lației cu aceasta.

Patriarhul Kiril

La numai 28 de ani, Kiril devine cel mai tânăr rector din istoria Academiei Teologice din Leningrad. În noiembrie ‘89 devine membru permanent al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. 10 ani mai târziu, Kiril ajunge cel de-al 16-lea Patriarh al Moscovei şi al Întregii Rusii.

Reorganizarea teritorială, privilegiu impe­rial în Bizanț, presupunând și acordarea autonomiei sau autocefaliei, a fost folo­si­tă de patriarhia ecumenică începând din secolul XIII pentru a depăși crizele po­li­ti­co-religioase ale uniatismului est-eu­ro­pean. Astfel apărea o formă de soli­da­ri­tate pe orizontală, având ca element cen­tral unitatea liturgică.

 

Apariția unui nou tip de autocefalie în se­colul XV, autoproclamată, ține tot de uni­a­tism, când, la Ferrara-Florența, în 1439, însăși patriarhia ecumenică și împăratul bi­zantin acceptau unirea cu Roma. Res­pingând unirea, Biserica Rusă, care avea forma unei mitropolii sufragane a pa­triar­hiei ecumenice, cu titlul de mitropolie a Kievului, și-a ales singură un mitropolit la Moscova (1448), devenind astfel o mi­tropolie a Moscovei. Această autonomie de facto s-a resorbit după denunțarea uni­rii de către un sinod al patriarhiei ecu­me­nice (1484). Dar dinamica imperială în care se înscrisese Moscova culminând în cucerirea Kazanului și Astrahanului și in­trarea activă pe frontul creștino-isla­mic, i-a inspirat patriarhului ecumenic Ie­remia II ideea mutării sediului pa­triar­hiei la Moscova. Însă experiența din cursul vizitei la Moscova, în 1589, l-a făcut să se răzgândească și să apeleze la un subterfugiu, ridicarea mitropoliei Mos­covei la rang patriarhal. Astfel, în locul unei capitale care să reunească capul unui Imperiu și capul unei Biserici, s-a născut prima Biserică națională ca su­rogat de Biserică imperială.

 

Deschiderea unui front ruso-turc în se­colul al XVIII-lea a dus însă la com­pli­carea relațiilor dintre patriarhia ecu­me­ni­că și Rusia, pe măsură ce aceasta asuma rolul de protector al creștinilor din Im­periul Otoman, fiindcă se punea pro­ble­ma fidelității patriarhului, în calitate de cap al creștinilor, față de sultan. Revo­lu­ția grecească, instigată și pregătită inițial de Rusia, a dus la prima criză majoră de în­credere a turcilor față de creștini, sol­da­tă cu spânzurarea patriarhului. Secolul XIX a înregistrat o prăbușire a patriarhiei ecumenice sub diferite acuzații (na­țio­nalism grecesc și atașament față de Im­periul Otoman), rând pe rând, Bisericile Balcanilor devenind instituții naționale rup­te din unitatea ecleziastică a pa­triarhiei ecumenice.

Patriarhul Daniel 

Studiază în Franța și Germania. În octombrie 1980 își susține teza de doctorat sub îndrumarea profesorului Dumitru Stăniloae la Institutul Teologic Universitar din București. În iulie 1990 este înscăunat mitropolit al Moldovei și Bucovinei. Este ales patriarh în septembrie 2007.

Războaiele ruso-turce au lăsat Bisericii naționale române originile unui conflict canonic: mitropolia Basarabiei. În 1813, Imperiul Rus crea o eparhie a Bisericii Ruse, amputând două mitropolii ale pa­triarhiei ecumenice: mitropolia Moldovei și mitropolia Proilaviei. Conflictul canonic începuse din precedentele ocupații ru­sești ale Principatelor, avându-l ca pro­ta­gonist pe Gavriil Bănulescu-Bodoni. Era oricum semnalul că geopolitica nu se îm­piedică de considerente canonice. Ur­mând acestei logici, atunci când Mol­do­vei i-au fost atribuite trei județe din su­dul Basarabiei, s-a înființat aici o epis­copie a Dunării de Jos.

 

Statele naționale, contestând structura canonică universală a patriarhiei ecu­me­nice, au copiat-o la nivel național. Au apă­rut astfel o serie de Biserici auto­ce­fale, unele chiar prin schismă, aban­do­nând patriarhia ecumenică unui destin fragil de comunitate minoritară în noul stat turc. În pofida reinstituirii patriarhiei ru­se în 1917, aceasta a căzut victimă an­ticreștinismului bolșevic și a ieșit de pe scena istoriei până când Stalin a crezut că o poate folosi. Războiul Rece a în­ghețat până azi ecleziologia ortodoxă în forme de prietenie fără substanță, până la căderea comunismului, și de animo­zi­tate surdă, după.

TAGS : BOR Bisericile Ortodoxe NATO UE Preafericitul Pă­rinte Daniel
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
1104
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22