Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Un weekend cu Will
Andreea Nanu - - - -
2017-11-07
Cultura
0

„Lăsaţi-vă conduşi de propriul discernământ.“ (William Shakespeare)

 

Festivalul Național de Teatru de anul aces­ta a început în forță cu o triadă - Robert Lepage (Hamlet/Collage), Michal Dočekal (Macbeth) și David Doiashvili (Regele Lear) - propunând un in­te­resant aggiornamento sha­kespearian. Viziunile re­gi­zorale au similitudini, spec­tacolele sunt ancorate în realitate, miza lor fiind ace­ea de a demonta dublura fal­să a „realității noastre“ produsă de știri, zvonuri și vrăjitoare. Să nu uităm că „Zvon“ este chiar un per­so­naj shakespearian! Așadar, un Shakespeare care spune ceva despre felul în care (ne) comunicăm azi, explo­rând sensurile legăturii dintre om, cuvinte și... tăcere.

 

Cum despre Hamlet/Collage s-a scris deja în paginile revistei 22, voi nota câteva im­presii despre Macbeth și Regele Lear.

 

Macbeth - parabolă halucinantă despre Om

 

În Macbeth, Shakespeare face văzute per­sonaje care de obicei nu se văd: puterea, nebunia, lăcomia. Infernul din mintea omu­lui devine vizibil la exterior prin văr­sarea de sânge - o imagine care se de­va­lorizează ușor prin supraexpunerea la ea. Dar în Macbeth-ul lui Dočekal sângele ca­pătă culori noi, contaminat de albastrul aris­tocratic al ambiției, de lividul violaceu al morții, alunecând în cenușiul taciturn și halucinant al aparițiilor demonice: vră­jitoare, măști hidoase, iad. Totul alunecă, șoptește și se târăște. Singurul vertical (cu toate că șchiop) e portarul iadului (ex­ce­lent interpretat de Adrian Ciobanu). Regia lui Michal Dočekal îmbină teatrul cu dan­sul și muzica, într-o coregrafie barocă în efectele sale, dar simplă prin resursele atent selectate, pentru a ne oferi un Mac­beth în care să ne putem recunoaște. „Sunt doar un om“, se justifică pro­ta­go­nistul (interpretat de Marius Chivu), dor­nic de confort și supus micilor lașități, de­pendent de veștile care zboară prin văz­duh mai ceva ca duhurile.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-andreea-nanu-1.jpg

Imagine din spectacolul Macbeth în regia lui Michal Dočekal (foto: FNT / Nicu Vlăsceanu)

 

 

Ideile lui Michal Dočekal despre teatru și misiunea lui se regăsesc de-a lungul pie­sei, aruncate ca semințele pe un ogor in­cert: mulți spectatori au plecat în timpul spectacolului, iar la final abia au găsit un strop de entuziasm să aplaude. Lipsă de educație sau răspunsul lui Dočekal la în­tre­barea „Shakespeare - de ce aici și acum“ nu a fost suficient de bun? Fără îndoială că și biografia regizorului are un cuvânt de spus. Dočekal a trăit șocul trecerii de la un teatru sub asediul totalitar la teatrul ca simplu actor (stingher și fragil) pe piața liberă. În prezent, spune Dočekal, nu mai există acea solidaritate firească de dinainte de căderea Cortinei de Fier, „fiecare se luptă să profite de marile ocazii“. De ce n-ar face-o și Macbeth, iar și iar? Dočekal nu se sfiește să-l dezbrace pe Macbeth de mantia solemnității, arătându-l ca pe un om obișnuit (slab, dar gras!), ezitant și ca­raghios în felul său de a smulge destinului puterea. Cu o reținută duioșie pentru slă­bi­ciunile condiției umane, dar și ne­cru­țător cu ridicolul ei, regizorul ceh se adân­cește în nuanțele unor portrete realiste. Sun­tem, ca societate, preocupați de rău, dar de prea puține ori îi înțelegem resor­turile intime. Răul nu este atât în afară (în oștirea cotropitoare care se apropie mai ceva ca o pădure smulsă din rădăcini), cât înăuntru, pe terenul mișcător al propriei noastre lipse de substanță. Macbeth re­gre­tă puterea câştigată cu prețul liniștii su­fletești, al tihnei. Lady Mac­beth (Andreea Bibiri) alu­necă de pe tron în giulgiul nebuniei. Sângele ia cu­loa­rea trenei, ca o coadă în­fo­iată de păun. Până la urmă, toată puterea e o îm­pău­na­re cu cele omenești, care-și dovedesc fragilitatea, ne­statornicia. Iar știrile care ne asaltează sunt „vr­ă­ji­toria zilelor noastre“. Diag­nosticul regizorului ceh e dur, dar precis, ca o tăietură de bisturiu.

 

Scenografia lui Martin Chocholoušek mi s-a părut sugestivă, bine construită. Sim­plă, minimalistă, funcțională, imper­so­na­lă, metalică și rece, dar populată cu ac­cen­te de univers familiar (familial): o canapea confortabilă, un bar și un frigider bine garnisite, chiar și un adorabil pom de Cră­ciun. Semn că vorbim despre nevrozele noastre din vârful canapelei (sau ascunși de groază sub ea), dar, oricum, conectați la un cordon (ombilical) de siguranță: ce­ea ce știm, universul pe care (măcar teo­retic) îl putem controla. Dar nu rămânem aici, fiindcă necunoscutul se insinuează în toate aceste mici amănunte domestice (do­mesticite!), vrând parcă să spună: nimic nu este ce pare a fi. Firește, nu lipsesc ecranul și proiecțiile, ca o privire com­pli­ce spre lumea noastră, lumea tehnologiilor de ultimă oră (și a știrilor „fabricate“ pe seama lor), dar și o aluzie implicită la un omniprezent Big Brother, care știe mai bine decât noi în ce fel trăim și cum mu­rim, ce poftim și ce am fi în stare să sa­crificăm.

 

Uneori, tensiunea piesei scade sub povara momentelor care pun accentul pe ridicol, pe absurd, aș spune chiar pe un comic de situație, care poate sfârși în derizoriu. De exemplu, intermezzo-ul muzical al lui La­dy Macbeth... sau travesti-ul feminin al lui Adrian Ciobanu. Personajele lui Do­če­kal sunt dorințe purtând corpuri umane. Simbolurile acestora sunt plus grands que nature, sfidând ipostazele umanității care le poartă: coroana imensă, platformele gre­le și zgomotoase, măștile hidoase. Totul es­te exagerat în Macbeth, tăria și slă­bi­ciu­nea, visul și realitatea, luciditatea cinică și ne­bunia. Însă aceste exagerări, chiar dacă uneori urmăresc simple efecte scenice, se coagulează într-un spectacol puternic, cu personalitate, bântuitor, ca o întrebare bi­ne pusă, al cărei ecou reverberează în ima­gi­nație mult timp după căderea cortinei.

 

Rege Lear - tabla de șah a lui David Doiashvili

 

Şi acest Lear georgian (interpretat de Mi­hai Constantin) pare să sucombe în faţa presiunilor „timpului nostru“. Piesa de­bu­tează ca un reality show, o reuşită cap­ta­tio benevolentiae pentru un public de­prins cu această forma mentis, completată de o tehnologie sofisticată și de costume stilizate, toate ancorându-ne fără drept de tăgadă în prezent. Un prezent destul de abstract, în nuanţe tari, de alb și negru (extremele unui spectru coloristic şi idea­tic). Scenografia are intenția de a sim­pli­fica, de a decanta, însă aceeași supr­a­ex­pu­nere la alb-negru încarcă, paradoxal, lă­sând prea puțin spațiu zonelor gri. Ei bi­ne, această opţiune mi se pare o în­de­părtare de „lumea lui Will“, unde mis­te­rul, sugestia (şi autosugestia) dau posi­bi­li­tatea unui respiro, strecoară o incer­ti­tu­dine. Nu totul trebuie să fie tradus. Dar şi asta ţine de obsesia timpurilor noastre. Regizorul stăpâneşte textul şi personajele aproape biciuindu-le, într-un ritm nebun, în­tr-o atletică a interpretărilor care de­vi­ne, à la longue, redundantă. Totul este im­portant, iar lipsa spaţiilor goale à la Peter Brook – a timpilor de reflecţie – în piesă de­vin obositoare. Într-adevăr, la Sha­kes­peare este greu să trasezi graniţa între re­gizor şi spectator, între libertatea păpu­şa­rului şi a celor din sală – păpuşi mul­ti­pli­cate, colorate, pe care o mână (puternică și indiferentă) le varsă din găleata des­ti­nu­lui pe o hartă a lumii - o lume pe care noi, muritorii, nu o vom stăpâni ni­cio­da­tă. Noi, răţuşte colorate şi gălăgioase, sun­tem sin­gura pată de culoare în Lear-ul lui Doiash­vili. Semn că înainte de a fi po­ves­tea unui re­ge, Lear este povestea noastră. Fiindcă re­zumă nu atât jocurile de putere din sâ­nul unor familii imperiale, cât pa­siu­nile ca­­re ne leagă şi ne dezbină. Prima sce­nă, în care Lear îşi împarte regatul între cele trei fiice în schimbul declaraţiilor lor de iubire, mi-a amintit de Sarea în bu­cate. După împărţirea regatului, Lear este gonit de la o fiică la cealaltă, îşi vede suita re­du­să la jumătate, este în cele din urmă exilat şi devine pribeag, unul dintre cei mulţi şi săraci, dezbrăcat de atributele pu­terii. Re­dus, cu alte cuvinte, la propria uma­nitate, pe care e constrâns să o con­temple în ade­vărul ei. De fapt, toate pie­sele lui Shakes­peare sunt variaţiuni pe o temă-întrebare: care îţi este adevărul? O întrebare grea, ca un labirint în care strigi disperat după o călăuză. Şi aceasta există: e bufonul.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-andreea-nanu-2.jpg

Imagine din spectacolul Regele Lear în regia lui David Doiashvili (foto: FNT / Cristian Munteanu)

 

Marius Manole e reporter, bufon, călăuza regelui exilat, profund uman, arhanghelul lumilor noastre alienate, portavocele sin­gu­rătăţilor, timpanul veseliilor iluzorii, vic­timă şi călău al celor puternici, trup în­sângerat de lovituri şi spectru al celor ne­văzute. „O să ne spună înţelesul celor ară­tate?“ (Ofelia). Da, chiar mai mult de­cât atât. Marius Manole asumă un rol com­plex cu o partitură nuanţată, acoperind în­tregul spectru al emoţiilor - și toată sce­na! Bufonul nu precupeţeşte nici un efort. El e vocea conştiinţei şi în numele ei por­neşte într-o (tragică și urgentă) misiune ci­vilizatoare. Spun „tragică“ fiindcă efor­tul lui anticipează deja un eşec. Mai că ai vrea să-i reproşezi, ca Ofelia: „Eşti obraz­nic, eşti obraznic. Eu mă uit la spec­ta­col“. Privirea răscolitoare a Bufonului îţi îndreaptă neliniştitor privirea spre tine însuţi. Şi începi să desluşeşti, mai departe de alb şi negru, propriile-ţi culori.

 

În a doua parte a piesei, Lear trece de la pu­tere la fragilitatea umană, Mihai Cons­tantin reuşind să asigure un legato perfect între cele două partituri. Între bufon şi re­ge pare să se joace întreaga partidă de şah a „albelor“ şi „negrelor“ din montarea lui David Doiashvili. Desigur, mai sunt şi alte piese cu care regizorul georgian iese la atac, cum ar fi „nebunul Tom“, căruia ac­torul István Téglás îi dă o traiectorie foarte interesantă, de la slăbiciunea nor­malităţii la forţa nebuniei – singura cale spre adevăr, se pare. La Shakespeare, reve­laţiile personale au preţul piperat. Des­fi­gu­rare, nebunie, exil, moarte. Şi inevitabil, o poveste lungă. Da, am simţit la un mo­ment dat durata, însă aceasta a venit mai puţin din poveste, fiind mai degrabă o con­secinţă a intensităţii egale, o formulă regizorală destul de riscantă. Îţi vine să spui, ca Berowne în Zadarnicele chinuri ale dragostei: „Prea mult pentru o pie­să“. Cele mai expuse sunt personajele „se­cundare“, care nu reușesc mereu să iasă din secundarul lor, deşi au privilegiul să fie mereu pe scenă. Spre deosebire de Cor­delia (interpretată de Crina Semciuc), ca­re, deşi numai o fulguraţie (a inocenţei şi a purităţii), reuşeşte să fie o prezenţă pu­ternică, convingătoare. La final, Lear pă­șește spre noi, spre lumea în care „orbii îi conduc pe nebuni“. Ca într-un tablou de Brueghel din care culorile s-au scurs din­colo de ramă, dincolo de scenă în lumea noastră, unde „Când ne naştem, plângem pentru că urcăm pe astă mare scenă de nebuni“. Mi-a dat de gândit clipa în care Lear îşi ucide Bufonul - profet. Doar că un profet e de ajuns. Regele a descoperit pe propria piele adevărul, de acum o sin­gu­ră voce va fi suficientă: a lui Lear. Plouă alb, peste rănile deschise ale personajelor, peste întrebările noastre fără răspuns. Anestezie sau amnezie, efect scenic sau invitaţie la reconciliere... „Ce semnificaţie are asta, domnul meu?“ (Ofelia). Vă veţi putea răspunde, văzând Regele Lear.

 

P.S.: Mulțumiri prietenului și criticului Geor­ge Banu, care mi-a prilejuit o splen­didă introducere în lumea personajelor lui William Shakespeare.

TAGS : Regele Lear David Doiashvili Macbeth Michal Dočekal
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
2322
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22