De același autor
Curtea Constituțională a mai făcut, cu ultima decizie privind așa-zisul conflict de natură constituțională dintre parlament și parchet, un pas mare spre destructurarea sensului fundamental al actualei Constituții democratice și înlocuirea lui cu o ordine constituțională nouă, care instituie supremația parlamentului asupra întregii societăți, inclusiv asupra cetățenilor, ale căror drepturi individuale ajung să fie supuse „autorității supreme în stat“.
A fora în abisul sofismelor și văditei rele intenții a pseudoargumentelor pe care Curtea Constituțională le aruncă în spațiul public sub titlul de „decizii“ a devenit, sincer, un exercițiu de futilitate. Sărind peste toată această pseudo-construcție, care de altfel a fost demontată cu argumente irefutabile de fiecare dintre cei trei judecători care au publicat câte o opinie separată, mă voi referi numai la cele mai nocive dintre consecințele Deciziei 611 din 3 octombrie.
În primul rând, un fapt care a fost remarcat ca fiind extrem de grav este că CCR recidivează în asumarea abuzivă a unui rol legislativ și trasează în mod explicit parlamentului „sarcina de a adopta reglementările legale prin care să consacre în mod expres instrumentele necesare îndeplinirii funcției sale de control, respectiv norme clare, previzibile prin care să asigure comisiilor parlamentare prerogativele inerente scopului pentru care sunt create“. Motivul este că, în lipsa unei astfel de legi, CCR nu a putut decide că procurorul general Augustin Lazăr a încălcat Constituția atunci când a refuzat să trimită la comisia pentru alegerile din 2009 documentele din dosarul de la parchet. Este pentru a doua oară când CCR impune „obligația“ sau „sarcina“ parlamentului de a legifera, ceea ce depășește în mod grav atribuțiile constituționale ale CCR și deschide calea unor abuzuri grave prin care nouă oameni care nu au fost aleși impun legislație – care poate fi defectuoasă și nocivă, cum s-a dovedit în cazul pragului la abuzul în serviciu - fără dezbatere publică și fără să parcurgă traseele transparente ale procesului de legiferare.
Dar, oricât de gravă ar fi această asumare ilicită de autoritate, nu este cea mai periculoasă dintre considerațiile CCR din Decizia 611. După cum remarcă toți cei trei judecători care au făcut opinie separată, CCR nu avea cum să constate un conflict între Ministerul Public și parlament ori DNA și parlament, în ceea ce privește refuzul lui Kövesi de a se prezenta la comisie pentru că acest refuz nu implică sub nicio formă vreo autoritate a statului, ci persoana Laurei Kövesi. „Comportamentul personal (care nu privește activitatea jurisdicțională) al conducătorului unei autorități publice în relația sa directă cu o altă autoritate publică nu poate antrena răspunderea/implicarea instituției într-un conflict juridic de natură constituțională, atât timp cât respectivul comportament nu vizează o situație juridică specială, conflictuală, a cărei naștere să rezide în mod direct în textul Constituției“, arată judecătorul Minea în opinia separată.
Prin urmare, nu poate fi vorba de un conflict constituțional între autorități, ci de un conflict între parlament și persoana privată Kövesi. Ca să poată da totuși decizia potrivit căreia Kövesi este obligată să se prezinte la comisie, CCR face ceva de neconceput. Își contrazice propria jurisprudență și deciziile anterioare în care hotărâse că persoanele private nu sunt obligate să se prezinte la comisiile parlamentare și proclamă că „fiecare persoană, în urma invitaţiei primite, trebuie să adopte un comportament activ, pozitiv [subl. ns]. În caz contrar, atitudinea sa poate fi calificată drept potrivnică aflării adevărului şi poate constitui obiect de sesizare a organelor de urmărire penală, fără ca prin aceasta să fie încălcate drepturile şi libertăţile sale individuale“.
Carevasăzică, de acum înainte orice cetățean este obligat, sub amenințarea legii penale, să răspundă solicitării parlamentului, care, în mod evident, nu mai este o „invitație“, ci o convocare obligatorie. Această decizie răstoarnă întreaga logică a unei Constituții democratice, pentru că statuează că poporul trebuie să dea socoteală parlamentului, în loc ca parlamentul să dea socoteală poporului care l-a ales. Bineînțeles că încalcă libertățile individuale și încă în modul cel mai brutal.
Dar de departe cea mai gravă dintre inovațiile CCR este anihilarea principiului separației și echilibrului puterilor în stat, care stă scris în Constituție la Articolul 1, și înlocuirea lui cu principiul „colaborării loiale între instituții“, care nu există în Constituție, dar care permite CCR să instituie în mod ilicit și supremația parlamentului în raport cu celelalte puteri ale statului, în contra Constituției.
De altfel, domnul Dorneanu s-a exprimat public că parlamentul ar reprezenta „autoritatea suverană, supremă a poporului“. În realitate, conform Constituției, parlamentul nu este autoritate supremă și a i-o conferi (nici măcar prin vot, ci pe furiș, ca hoții, prin decizie CCR) este cel mai grav pas către instaurarea tiraniei. Cu câțiva ani în urmă, am mai dat ca exemplu de cât de nocivă este o astfel de supremație, ultimul punct, 25, din celebrul manifest al Partidului Național Socialist: „Pentru îndeplinirea acestui program cerem crearea unei autorități centrale puternice a Reich-ului, autoritatea nelimitată a Parlamentului central asupra întregului Stat și a organizațiilor sale“. La punctul anterior, naziștii exprimau principiul potrivit căruia „binele comun primează în raport cu binele individual“.
