Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


China şi preşedintele ei imperial
Sabina Fati - - - -
2017-11-07
Dosar
0

Xi Jinping a câștigat toate bătăliile interne înainte de întâlnirea din această săptămână cu marele său rival, Donald Trump.

 

Aproape la fel de înalt ca președintele american, Xi are 1,80 m, mult peste me­dia liderilor chinezi din ultimii 40 de ani. Poartă aproape întotdeauna cra­vată roșie, are voce pu­ternică, baritonală, își privește partenerii de discuție ușor con­des­cendent, încercând să imite stilul îm­pă­ra­ților galbeni, care ema­nau grandoare și ins­pi­rau venerație. Citează adesea din clasicii chi­nezi, dar recent a po­ves­tit că i-a citit pe Tol­s­toi, Dostoievski, Cehov și Șolo­hov, iar când a fost în Franța i-a po­me­nit pe Montesquieu, Voltaire, Rous­seau și Sartre. În acest fel de­mon­strea­ză că, atunci când Revoluția Culturală i-a

http://revista22.ro/files/news/manset/default/author/Sabina-Fati-22.pngSabina Fati

întrerupt studiile pentru zece ani, el a continuat să se instruiască.

 

Pe calea lui Mao

 

Cu siguranța de sine a celor născuți în familia aristocrației roșii, dar care au trecut prin încercările pierderii pri­vilegiilor și au luptat pentru re­câș­ti­garea lor, Xi vrea să urmeze calea lui Mao, adică restrângerea drepturilor, recitirea lui Marx, generalizarea sus­pi­ciunii, întărirea partidului ca organ vi­tal al țării și mai ales prelungirea dictaturii.

 

Congresul Partidului Co­munist Chinez (18-24 octombrie) a pre­lu­at Gândirea lui Xi Jin­ping asupra so­cia­lis­mu­lui pentru o Nouă Eră în Statutul par­ti­du­lui, ceea ce nu s-a mai întâmplat de la Mao în­coace cu niciunul din­tre liderii chinezi în timpul vieții lor. Este vorba despre idei­le lui Xi care urmăresc două obie­c­tive clare: men­ți­nerea partidului unic prin orice mij­loace și transformarea Chi­nei într-o putere globală. Gân­di­rea lui Xi com­pletează Teoria lui Deng cu privire la Socialismul cu par­ticularități chi­ne­zești, dar se în­depărtează de aceasta.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-dosar-1---1440.jpg

Xi Jinping a fost reales în funcţia de secretar general în cadrul celui de-al 19-lea congres al Partidului Comunist Chinez

 

Xi se consideră al treilea mare pre­șe­dinte, după Mao Zedung și Deng Xia­o­ping, și are ambiții mai mari decât ei. Mao a unificat țara și a readus-o între granițele ei istorice, Deng a pus ba­ze­le dezvoltării chineze și a găsit cheia spre bogăție, în vreme ce Xi vrea să facă din China centrul lumii. Cum spu­nea Henry Kissinger în 2012, anul în care Xi Jinping a fost ales secretar general al Partidului Comunist Chinez, „China nu se vede pe sine ca o pu­tere care se ridică, ci una care se re­întoarce“. În Gândirea lui Xi Jin­ping, devenită parte a ideologiei PCC, se vorbește de altfel despre „marea re­naștere a națiunii“, care este „cel mai mare vis al Chinei“. Renașterea se face pe mai multe căi, după cum a explicat Xi în fața celor 2.300 de de­legați la Congres, îmbrăcați toți la fel, în costume închise, cămăși albe, cra­vate elegante în diferite nuanțe de ro­șu, aplaudând disciplinați discursul șefului lor, care, spre deosebire de predecesorii săi, nu pare dispus să se oprească la două mandate.

 

Nu există o regulă scrisă pentru li­de­rii chinezi, în acest sens, dar după Mao, pentru a preveni excesele din pe­rioada marelui lider, comuniștii chi­nezi au preferat să nu mai lase în­trea­ga putere unui singur om, să limiteze la 68 de ani vârsta celor din Biroul Po­litic și să restrângă posibilitatea unui lider de a ocupa fotoliul de secretar general al PCC și cel de președinte al republicii la două mandate. Xi este hotărât acum să facă praf această re­gulă a „moderației“ politicii chineze și să-și extindă influența pentru mai mult de un deceniu. El însuși va avea 69 de ani la Congresul din 2022 și nu a adus pe nimeni în proximitatea lui născut după 1960, sugerând astfel că nu vrea să dea ștafeta mai departe.

 

Partidul şi „Visul chinez“

 

În introducerea volumului Gândirea lui Xi Jinping, apărut astă vară la Bei­jing, se spune că „țara are nevoie de eroi“ ca Mao Zedong, Deng Xiaoping și Xi Jinping. Liderul chinez se au­to­intitulează astfel adevăratul moș­te­nitor al înaintașilor săi, dar, spre deo­sebire de Deng, care a scos guvernul din treburile țării și care spunea că „dezvoltarea e singurul adevăr care contează“, Xi a ajuns la concluzia că totul începe și se termină cu Partidul, altfel spus, pentru el, partidul e sin­gu­rul adevăr care contează. Liderul chi­nez vrea să înlăture coșmarul dezin­te­grării URSS din imaginarul elitei po­litice și crede că toate merg bine, da­că partidul își păstrează vigoarea. Chiar dacă s-a plâns că există membri de partid care câștigă aproape 1.500 de euro și nu și-au plătit cotizația de 2% din salariu, că unii membri ai PCC sunt corupți sau că mulți nu mai cred în comunism, Xi e decis să-i adu­că pe toți pe calea cea bună.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-dosar-2---1440.jpg

Imagine de la cel de-al 19-lea congres al Partidului Comunist Chinez

 

„Drumul spre renaștere“ sau „Visul chi­nez“ va fi pus în practică de Xi prin: 1) scoaterea din sărăcie până în 2020 a celor mulți care n-au be­ne­fi­ciat încă de marea deschidere înce­pu­tă în anii ’80 - noua strategie eco­no­mică va viza calitatea, nu ca până acum, când conta doar cantitatea; 2) în paralel, va continua campania an­ti­corupție pe mai multe flancuri - pen­tru înlăturarea inamicilor sau opo­zanților din partid și pentru distru­ge­rea puterii oligarhilor, deveniți prea influenți; 3) liberalizarea lui Deng, ca­re a adus bogăție Chinei, va fi în­lo­cui­tă cu vigilența partidului - „totul tre­buie să fie plasat sub conducerea PCC: organizaţiile PCC, guvernul, armata, societatea civilă, totul, indiferent de locul în care ne aflăm“; 4) până în 2050, armata va fi „de prim rang mon­dial“ pentru a face din China cen­trul lumii, așa cum își dorește Xi.

 

Tradiţia încălcată

 

Considerat un vizionar, Xi Jinping în­calcă intenționat regula de politică ex­ternă asumată de mii de ani de con­ducerile chineze, potrivit căreia Chi­na trebuie să-și țină ascunse ca­pa­bi­lită­ți­le militare și aspirațiile, să câș­tige timp și niciodată să nu preia ini­țiativa. 

 

 

Între Tucidide și Războiul Stelelor

 

Xi Jinping a câștigat toate bătăliile interne înainte de întâlnirea din această săptămână cu marele său rival, Donald Trump.

La nivelul comunității de analiză din Oc­ci­dent, competiția dintre China și Statele Unite este filtrată prin ceea ce Graham Alli­son numește „capcana lui Tucidide“, o metaforă istorică prin care lumea este avertizată asupra unui posibil conflict ma­jor, așa cum s-a întâmplat înaintea Răz­boiului Peloponeziac:

http://revista22.ro/files/news/manset/default/author/Octavian-Manea-22.pngOctavian Manea

„ascensiunea Ate­­nei și teama pe care a generat-o în Sparta au făcut războiul inevitabil“. Ul­terior, acest tipar de interacțiune dintre două mari puteri, unde intenția ultimă este înlocuirea puterii dominante a zilei (cel puțin în ecosistemul regional), a fost deseori observat în istoria relațiilor in­ter­naționale. Și nu de puține ori efectele au fost catastrofale, după cum ne arată do­mi­noul Primului Război Mondial, ale că­rui resorturi se află în competiția dintre Germania și Marea Britanie de dinainte de 1914. Pentru mulți întrebarea se­co­lu­lui XXI devine - pot scăpa Beijingul și Wa­shingtonul din capcana lui Tucidide?

 

Foarte sugestivă din perspectiva efec­tu­lui disruptiv al trezirii Chinei este ple­doaria făcută de Malcom Turnbull, pre­mierul Australiei, în iunie, pe scena fo­ru­mului de securitate, găzduit în fiecare an de Singapore, pentru o ordine regională, unde „marele pește nu mănâncă și nu intimidează peștele mai mic“. Săgețile sunt clare.

 

Nu în ultimul rând, la Tokyo, atmosfera din Estul Asiei pare desprinsă din uni­ver­sul cinematografic al Războiului Stelelor. Pe de o parte, Trezirea Forței (The Force Awakens), un moment în care asistăm la revenirea „naționalismului nesănătos, întunecat, impulsiv și xenofob“, după cum spunea recent expertul nipon Ku­ni­hiko Miyake la București. Generații în­tregi sunt hrănite cu miturile imperiului, ale grandorii pierdute, cu memoria „se­colului umilințelor“ (început în 1840 sub impactul interacțiunii cu puterile Ves­tu­lui), dar și cu așteptarea restaurației. Es­te și ceea ce promite Xi Jinping – propria versiune de „Make China Great Again“.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-dosar-3---1440.jpg

Portavionul chinezesc Liaoning face parte din programul masiv de investiţii militare, însemnele vizibile ale unui actor cu ambiții globale

 

Pe de altă parte, bântuie spec­trul Im­periului (care) Contraatacă (The Empire Strikes Back). Ultimii ani expun o Chină tot mai dispusă să-și arate mușchii în tran­șarea diverselor litigii teritoriale din ve­cinătatea sa. Campania de diplomație coercitivă și intimidare se intensifică odată cu începutul domniei lui Xi Jinping. La începutul lui 2013 anunța instituirea unei „zone de identificare și apărare ae­riană“ (un precursor al suveranității) în pronfuzimea Mării Chinei de Est, peste sp­ațiul internațional, acoperind dis­pu­ta­te­­le insule Senkaku. Ulterior, Beijingul avea să declanșeze o amplă campanie de mar­care a „teritoriului“ revendicat în Marea Chinei de Sud (una dintre cele mai im­portante artere comerciale glo­ba­le) prin crearea de insule artificiale și mi­li­tari­za­rea lor. De altfel, în percepția pu­blică, Ma­rea Chinei de Sud este pro­prie­tatea lor, o moș­tenire din vremuri an­ces­trale. Asemenea Rusiei, China crede în­tr-o „străi­nătate apropiată“, o sferă pri­vi­legiată aflată la cheremul intereselor sa­le strategice, un­de cel care este mai pu­ternic este su­ve­ran și dictează regulile jocului.

 

Între timp, China devine o putere mi­li­tară redutabilă. Investește masiv în por­tavioane (însemnele vizibile ale unui ac­tor cu ambiții globale) și în flota navală, în capabilități anti-satelit, a creat miliții maritime al căror scop este acela de a se afla în prima linie a revendicărilor te­ri­toriale din mările adiacente. Totodată, re­țe­lele de armament (sisteme anti-acces și de interdicție regională) menite să țină Washingtonul la distanță sunt tot mai sof­isticate. Toți sunt factori cu impact asu­pra balanței de putere locale și care amenință să disloce realitatea postbelică, sugestiv surprinsă de fostul șef al Pen­tagonului, Robert Gates: „Pacificul a fost un lac american pentru flota noastră după Al Doilea Război Mondial“.

 

Și totuși, cum răspunde Administrația Trump ascensiunii Chinei dincolo de anu­larea TPP-ului, o inițiativă care întărește sensibil poziția Beijingului? Printr-un pi­vot Indo-Pacific. Tillerson și Mattis cur­tea­ză masiv India și propun mobilizarea unei „alianțe a democrațiilor“ (inclusiv prin par­ticiparea Japoniei și Australiei) pentru apă­rarea ordinii existente. Într-un dis­curs major de luna trecută menit să de­fi­nească relația cu India pentru următorii 100 de ani, Tillerson vorbea despre un moment de convergență strategică între Washington și New Delhi, orientat spre conservarea unui sistem internațional „li­ber și deschis“, care reflectă „domnia le­gii, libertatea de navigație, comerțul li­ber, valorile universale“ și unde regulile și suveranitatea sunt respectate.

 

 

Socialismul cu caracteristici chinezești

 

Beijingul spune că modelul său economic este superior celui occidental bazat pe primatul forțelor pieței libere.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/author/Alexandru-Lazescu-22.pngAlexandru Lazescu

2017 marchează o premieră: pentru în­tâia oară, numărul miliardarilor din Asia l-a depășit pe cel din Statele Unite, în principal prin contribuția Chinei, din care provin mai mult de jumătate din totalul de 637. Contradicția e doar una apa­ren­tă. Titulatura de „socialism cu ca­rac­te­ris­tici chinezești“ este doar un alt nume pen­tru o economie capitalistă în care sta­tul, condus de un partid unic, deține ro­lul dominant. O economie cu enorme decalaje între săraci și bogați. Este unul dintre motivele pentru care analiștii oc­cidentali vorbesc, pe de o parte, de fap­tul că actualul curs este nesustenabil din cauza acumulării unor enorme credite ne­performante, iar pe de alta, că este inevitabilă o reformă în plan politic, prin abandonarea monopolului Partidului Co­mu­nist asupra puterii și adoptarea unui model de guvernare asemănător celui din Vest. Altfel, în opinia lor, regimul va ajunge la implozie din cauza tensiunilor din societate.

 

Fostul prim-ministru australian Kevin Rudd, un bun cunoscător al situației din China, spune însă că astfel de predicții sunt departe de realitate. De altfel, Xi

Proiectul OBOR

One Belt One Road este proiectul economic fanion al lui Xi Jinping. Anunţat în 2013, el vrea să refacă în varianta sa continentală vechiul „drum al mătăsii“. Reunind conducte, căi ferate şi drumuri, OBOR străbate Eurasia. Iar versiunea maritimă va lega China de India, Africa şi Europa.

Jin­ping, considerat a fi cel mai puternic li­der de la Mao încoace, a ținut să res­pin­gă categoric orice sugestie că țara sa va importa vreodată un model politic din afa­ră. „Democrația socialistă din China este cea mai largă, cea mai adevărată și mai eficientă formă de democrație în stare să servească interesele fun­da­mentale ale poporului.“ În plus, cei care prevăd că tensiunile sociale sunt ine­vi­tabile într-un sistem autoritar confruntat cu o clasă mijlocie prosperă în ex­pan­siu­ne ignoră diferențele fundamentale din­tre China și Occident, atunci când e vor­ba de acceptarea autorității. Acest as­pect se vede cel mai bine la Hong Kong, atunci când compari mentalitatea unui lo­cuitor nativ de acolo, produsul unei lungi influențe britanice, și cea a unui chinez din „mainland“.

 

Ceea ce probabil îl face pe Xi să spună, din contra, că, din moment ce de­mo­cra­ția occidentală se dovedește a fi „co­rup­tă și ipocrită“, modelul chinezesc s-ar po­trivi mai bine țărilor în curs de dez­vol­tare. Departe de a avea în vedere o li­be­ralizare politică, Xi nu a făcut decât să strângă șurubul, întărind controlul par­ti­dului asupra societății în mai mare mă­sură decât predecesorii săi. Chris Patten, ultimul guvernator britanic al Hong Kon­gului, relatează că, după ce Xi a preluat pu­terea, Alexis de Tocqueville a devenit o lectură obligatorie pentru membrii ac­ti­vului de partid. Principalul motiv a fost analiza acestuia asupra situației din Fran­ța înaintea revoluției din 1789 și mai ales concluzia că regimul monarhic a fost răs­turnat într-o perioadă de creștere mar­cantă a prosperității, dar și a decalajelor din societate.

 

Pe de altă parte, el a fixat și o serie în­trea­gă de obiective strategice care se în­tind din 2025, când China ar trebui să de­vină un lider mondial într-un număr de domenii tehnologice cheie, de la ro­boți și circuite integrate la inteligență ar­tificală, până în 2050, când ar urma să exercite un rol global dominant. Inclusiv în fotbal. În 2014, Xi, care este un mare fan al acestui sport, a spus că până în 2050 China ar trebui să devină o forță în fotbalul mondial. Iar miliardarii au­toh­toni s-au conformat imediat. Au finanțat generos cluburi de fotbal și au început să construiască noi stadioane. Unii au cum­părat chiar echipe în Europa (de pil­dă Aston Villa, din Anglia, este pro­prie­ta­tea unui miliardar chinez).

 

China vs. Vest

La congresul PCC, Xi Jinping nu s-a rezumat doar la respingerea modelului democrației oc­cidentale, ci pare să anunţe chiar o competiţie cu Vestul. El vede autocraţia meritocratică chineză ca o inspirație, un model de eficienţă în materie de guvernare pentru statele în curs de dez­vol­ta­re.

Întrebarea este dacă această abordare e sau nu sustenabilă și dacă Beijingul are dreptate atunci când spune că modelul său economic este superior celui occi­den­tal, bazat pe primatul forțelor pieței li­bere. Părerile diferă din acest punct de vedere. De pildă, istoricul Niall Fergusson îi ironizează, într-un articol din The Times, pe cei care se declară en­tu­zias­mați de Xi Jinping. „Dacă chinezii au no­roc, el ar putea fi un absolutist luminat, ca Lee Kuan Yew în Singapore. În caz contrar, el ar putea fi doar un alt îm­pă­rat al cărui vis este acela de a domina o cincime din umanitate. Iar în cel mai rău scenariu, deși destul de improbabil, ar putea fi un Mao 2.0.“

 

Există însă și alte puncte de vedere avi­za­te, complet diferite. Adair Turner, un proeminent economist britanic, susține că Beijingul nu face decât să promoveze modelul de dezvoltare care a avut un mare succes în trecut în Japonia și Co­reea de Sud, ignorând prescripțiile economice oferite de așa-numitul „con­sens Washington“. Dirijând preferențial re­sursele financiare către sectoarele și corporațiile, de stat sau private, con­si­de­ra­te prioritare de către guvern, protejând piața internă în fața competiției externe și sprijinind „campioni“ naționali care să se impună agresiv pe plan global.

TAGS : Beijing China Kevin Rudd Chris Patten
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
1636
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22