Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Horia Lovinescu și avatarurile cenzurii
Doina Papp - - - -
2017-11-14
Cultura
0

Mai avem ce descoperi în opera rafinatului Horia Lovinescu, dacă nu privim cu ochelari de cal, părtinitor și restrictiv opera unui scriitor hărţuit odinioară drastic de cenzura care urmărea anularea nealiniaților.

 

În luna august s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Horia Lovinescu. Un cen­tenar despre care nu s-a vorbit mai deloc, fapt explicabil nu doar prin zarva eve­ni­mențială cotidiană, ci și prin confuzia ca­re descurajează încercările de reevaluare a istoriei recente cu multe subiecte tabu. Aproape uitat de scena teatrală, inclusiv de teatrul pe care l-a păstorit ca director – Teatrul Nottara -, cel care a făcut figură de aristocrat al literelor și artelor într-o vreme a barbariei culturale are, cum se ve­de, o posteritate vidată de glorie. Pe de­plin nemeritat și păgubitor pentru patri­moniul nostru cultural.

 

Muzeul Național al Literaturii Române a deschis seria unor colocvii menite să re­cu­pe­re­ze editorial și, de ce nu, sce­nic nume importante ale tea­trului

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-papp-1-1441.jpg

George Constantin şi Ștefan Sileanu în Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă

românesc, într-un demers lăudabil de a revizui pe cât posibil obiectiv și fără patimă epoca cenzurii comuniste și opera celor care i-au fost victime. Proiectul apar­ți­ne dramaturgului Mihai Ispirescu, el în­suși atins de fenomen, și a început luna trecută cu o întâlnire dedicată lui Horia Lo­vinescu. Mărturii inedite, lecturi și au­diții consumate sub egida Teatrului Dra­ma­turgilor Români au contribuit la o în­cer­care de recalibrare a profilului cunos­cu­tului scriitor, al cărui destin e într-un fel semnificativ pentru vremurile în care a tră­it făcând figură de neînțeles. Venind în întâmpinarea unor atacuri tendențioase din partea unor critici care i-au imputat cedările ideologice din anii în care chiar Doamna Bulandra îi comanda pe model so­vietic piesa Lumina de la ulmi, demersul încearcă o reapropiere de partea valoroasă a creației subtilului intelectual pasionat de Rimbaud care a fost Horia Lovinescu, de paginile în care și-a luat cu vârf și în­de­sat revanșa față de accidentele biografice pentru care el însuși a suferit. Din fericire, din Fălticenii care au dat culturii naționale și alți Lovinești iluștrii a început să bată un vânt de adevăr care ne ajută să vorbim la centenar cum se cuvine despre acest scri­itor care a onorat literele și teatrul ro­mânesc cu eleganța și profunzimea con­de­iului său.

 

Lui Horia Lovinescu teatrul românesc îi datorează, pe de altă parte, conceptul de program repertorial, prin care Nottara a devenit teatru de artă, cultivând o sinteză culturală între modern și clasic cu mari deschideri spre inovație și experiment. Aici, unde a fost două decenii director (1963-1983), s-au jucat în acele vremuri complicate Dostoievski și Shakespeare, Pi­randello și Cehov, dar și piese din teatrul american contemporan sau francez, ală­turi de nume consacrate din teatrul ro­mâ­nesc, de la Caragiale la Mihail Sebastian și Teodor Mazilu, plus autori controversați ai momentului, precum Ispirescu sau Do­ho­taru. Pe această scenă s-a maturizat și teatrul său de idei care înfruntă demn și contrabalansează experiențele considerate compromițătoare de aceia care așteptau probabil de la scriitor mai multă fermitate ideologică.

 

Cine cercetează mai atent bio­gra­fia scriitorului, mărturiile risi­pi­te prin presa vremii sau aflate în custodia unor prieteni constată, la o analiză mai atentă, însă, că Horia Lovinescu din perioada prolet­cul­tismului a avut de suportat mult mai mul­te presiuni decât acelea care au răzbătut în operă sub forma cedării. Sunt declarații în care scriitorul disimulează vădit, afec­tând o atitudine de eschivare, uneori aces­ta fiind tocmai un mod de a se implica. Și altele, care povestesc întâlniri ale sale cu forurile de conducere ale vremii, cărora nu de puține ori le-a făcut față cu stilul său distant și diplomat, evitând pumnul și palma unei cenzuri nimicitoare, nu fără costuri în plan personal care l-au trans­format într-un sceptic nihilist. Nu era ușor să poarte povara unei origini nesă­nă­toase (Eugen Lovinescu, Monica și Vasile Lovinescu au avut, cum se știe, destine și mai umilitoare) și poate tocmai pentru as­ta nu putea să se opună fățiș, făcând pe re­voluționarul, pentru că, oricum, n-ar fi fost crezut. De fapt, acea parte din titlu­rile care i se reproșează la capitolul cedări nu poate fi considerată pe de-a-ntregul min­cinoasă. Aparent aservite regimului, pie­sele acelea de început își relevă pe mă­su­ra trecerii timpului valoarea de docu­ment, de mărturie de conștiință dintr-un timp în care încă nu se aleseseră apele. Cine citește astăzi Citadela sfărâmată (1955) sau ascultă la radio înregistrarea antologică cu Lucia Sturdza Bulandra, Ion Finteșteanu, Emil Botta, Marcela Russu, acea piesă care urmărește istoria unei fa­milii din anii de răscruce ai instaurării bol­șevismului, poate avea o imagine sem­ni­ficativă a frământărilor și crizelor prin ca­re Lovinescu însuși a trecut. Soluțiile sunt, în cazul unor personaje, evident, de com­promis, dar cine vrea poate vedea, din­colo de replici, drama personală a per­so­najelor considerate negative, mult mai credibile decât acelea, puține, menite să re­prezinte noua ideologie. Scepticul Ma­tei, credula îndrăgostită Irina, Petru, opti­mis­tul, care crede în schimbare, dar or­beș­te așteptând viitorul de aur, chiar și sa­van­ta Dinescu, care e chemată să legitimeze noul regim, toți aceștia, unii de stânga, alții de dreapta, contribuie la transferarea acțiunii în planul confruntărilor de idei, transmițându-ne peste ani imaginea unei societăți în mișcare.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-papp-2-1441.jpg

Anda Caropol și Alexandru Repan în Și eu am fost în Arcadia

 

Drama istorică Petru Rareș sau Locțiitorul (1969) poate fi con­siderată din aceeași categorie, amestecând derutant ieșiri pa­triotarde convenabile noului re­gim (unii s-au grăbit să-l vadă aici ca mo­del pe Ceaușescu însuși) cu o filozofie idea­listă a istoriei, care face din figura acestui domnitor moldovean, moștenitor al lui Ștefan și al simbolurilor creștine, na­țio­na­le (Petru e locțiitorul pe pământ al bou­rului din stema Moldovei), un personaj di­lematic, controversat. Moartea unui ar­tist, aproape un manifest al realismului so­cialist în artă, merită și ea reanalizată, având în vedere că legenda Meșterului Ma­nole, care stă în subsidiar la originile idei­lor piesei (personajul principal e sculp­to­rul Manole Crudu), e și azi o temă grea de discuție. E de remarcat, pe de altă parte, că, amenințat de buldozerele cenzurii, Ho­ria Lovinescu nu s-a refugiat în crip­to­grame parabolice, unul sau două titluri - Paradisul și Omul care și-a pierdut ome­nia - făcând figură aparte în teatrul lo­vinescian. Vocația sa validată de operă ră­mâ­ne realismul psihologic, drama de idei pe linia lui Camil Petrescu, chiar dacă aceas­tă apreciere e contestată de unii cri­tici literari. Îl desparte de scriitorul filozof preocuparea sa de a da extensii metaforice de sorginte biblică acestor dezbateri, iar asemenea preocupări nu s-a sfiit să le ma­ni­feste încă din anii în care reînvierea unei anumite mistici medievale sau tri­mi­teri la personaje biblice (Petru era pescar de oameni, Cain și Abel, chiar titlul pri­mei variante a piesei Jocul vieții și al mor­ții în deșertul de cenușă) nu erau tocmai de dorit. Ca și insistentele sale reflexii asupra morții (Și eu am fost în Arcadia) într-o perioadă care noul regim se stră­duia să implementeze sentimente trium­faliste.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-papp-3-1441.jpg

Horia Lovinescu

 

Lansată la Teatrul Nottara în pe­rioada în care secretar literar era prietenul său Alecu Paleologu, proaspăt ieșit din pușcărie, Jocul vieții și al morții... reprezintă, fără tăgadă, gloria postumă a dr­a­ma­tur­gului. O metaforă a apocalipsei dintr-un ev postnuclear vine să amenințe omenirea în derivă, reprezentată de un creator bu­fon (Tatăl) râzându-și de principiile eșua­te ale moralei, de apolinicul Abel, în­dră­gostit fără speranță de natura umană pură care se degradează, și de Ana-ideal fe­mi­nin fără viitor, de Cain, fiul risipitor pre­fi­gurând sibilinic domnia grobianismului și a sodomiei. Ediția princeps de mare suc­ces a acestui text memorabil din montarea lui Dan Micu, cu Dana Dogaru, George Cons­tantin, Alexandru Repan și Ștefan Si­leanu mai degrabă a intimidat, altfel cum să ne explicăm faptul că nu avem, după 1978, anul premierei de la Nottara, o altă versiune scenică valabilă a mult citatei piese. Ce-i drept, Horia Lovinescu nu a dat în materie de dramaturgie ceva mai va­loros, Karamazovii nu poate fi con­si­derată o operă originală, chiar dacă în mul­te privințe dramatizarea e indepen­den­tă față de romanul lui Dostoievski. Nu­me­roase alte titluri scrise și jucate la Nottara nu au anvergura intelectuală și artistică a acestora, în ciuda faptului că sunt ceea ce se cheamă piese bine scrise, cu subiecte și per­sonaje din medii diverse, intelectuali de profesii diferite, care îi permit auto­rului să reia dezbateri de idei mai vechi despre cinste, adevăr, minciună, trădare, fidelitate etc.

 

Conchizând, mai avem, cred, ce descoperi în opera rafinatului Horia Lovinescu, dacă nu privim cu ochelari de cal, părtinitor și res­trictiv opera unui scriitor hărţuit odi­ni­oară drastic de cenzura care ur­­mă­rea anu­larea nea­li­nia­ților.

 

PS: Zilele acestea a avut loc la Teatrul Na­ţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi pre­miera piesei Moartea unui artist de Horia Lovinescu, în regia Irinei Popescu Boieru.

TAGS : Teatrul Nottara Lucia Sturdza Bulandra Ion Finteșteanu Emil Botta Horia Lovinescu
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
1713
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22