Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


„Réparer les vivants“ - filmul unei cronici anunțate
Andreea Nanu - - - -
2017-11-21
Cultura
1

REPARÂNDU-I PE CEI VII / RÉPARER LES VIVANTS (Franţa-Belgia, 2016) • Regia: Katell Quillévéré • Cu: Tahar Rahim, Emmanuelle Seigner, Anne Dorval, Bouli Lanners, Kool Shen • Distribuit pe ecranele din România de Transilvania Film începând cu 10 noiembrie 2017.

 

Ediția din acest an a Festivalului Filmului Francez a oferit publicului bu­cu­reștean (și nu numai) o largă selecție de producții ci­nematografice, interesantă prin di­ver­si­tatea genurilor și a te­ma­ti­cilor abordate. Mi-a atras atenția cel de-al treilea lung­metraj al regizoarei Katell Quillévéré, Reparându-i pe cei vii / Réparer les vi­vants, o ecranizarea a ro­manului cu titlul omonim de Maylis de Kerangal. Da­că, așa cum au anunțat rea­lizatorii celei de a 21-a edi­ții, Festivalul Filmului Francez își propune „să atragă atenția asupra mediilor sociale și a realităților în care trăim“, atunci nu aș fi putut alege un film mai potrivit pentru a vă vorbi des­pre noi și lumea noastră, din perspectiva unui subiect actual și controversat: trans­plantul și donarea de organe. Pentru că aces­ta este subiectul producției franco-bel­giene Reparându-i pe cei vii, no­mi­nalizat la festivaluri prestigioase: Fes­tivalul de Film de la Veneția, Valladolid IFF, To­ron­to IFF și Ghent IFF. Măiestria regizoarei în a transpune pe peliculă o dramă inspirată de un caz real face din acest lungmetraj un fel de parabolă poetică a timpului nos­tru, un strigăt profund uman și perfect ar­ticulat cinematografic, vibrant, care pu­ri­fică și seduce. Da, suferința ne poate se­duce, atunci când ne ajută să-l desco­pe­rim pe celălalt, făcându-ne solidari. Și, poa­te, mai puțin singuri.

 

Reparându-i pe cei vii ne face să devenim martorii unei inimi ca­re călătorește dintr-un corp în alt corp. Simon (Gabin Verdet), un adolescent pasionat de sur­fing și entuziasmat de o abia descoperită iubire, e victima unui accident de mașină, in­trând în moarte cerebrală. O realitate flui­d­ă, în care imaginea corpului păstrat în viață de aparate induce în eroare, cre­ează iluzii. Părinții (Emmanuelle Seigner și Kool Shen) asistă la aparența vieții, în timp ce doctorul le propune, realist, al­ter­nativa de a dona organele fiului mort, pen­tru a salva un necunoscut. Părinții acceptă și așa începe al doilea fir al poveștii, al femeii care se află la celălalt capăt al vie­ții, așteptând o inimă. Filmul urmărește pas cu pas călătoria inimii de la Simon la Claire (Anne Dorval) - o femeie matură, o ma­mă care are la rândui ei doi fii -, le­gând prin pulsul ei nevăzut două vieți se­parate, pe care destinul le-a adus îm­preu­nă. De fapt, filmul este el însuși un cord impresionant, cu o istorie la fel de simplă ca linia desenată de bătăile unei inimi pe un monitor. E suficient să privim cu aten­ție. Ecranul și pe noi înșine. Fiindcă mai mult decât ceea ce se vede, imaginea și sce­nariul (Gilles Taurand și Katell Quillé­véré) lungmetrajului trimit către peisajul interior al conștiinței. E un film care ne dă de gândit. Iar realizarea artistică face po­sibilă cu prisosință acest lucru, pentru că invită la autoexplorare, la autoevaluarea funcțiilor (vitale) sufletești. Deși este un film color, decantarea imaginilor și ca­pa­ci­tatea lor de a sintetiza esențialul mi-au dat senzația că urmăresc un film în alb și ne­gru, desprins din școala noului val fran­cez. Sunt multe valuri (la propriu și la fi­gurat) în lungmetrajul lui Katell Quillévéré, care lea­gă priveliști aparent nesem­nificative, anonime (sun­tem într-un oraș la malul oceanului) de cele in­te­ri­oare, geamanduri și noduri ale conștiinței, flux și re­flux al amintirilor în flash-back care acoperă lacunele din biografiile pro­ta­go­niș­ti­lor. Mi-a rămas în minte im­presionanta filmare din interiorul va­lu­rilor, ca și cum surferii ar fi călătorit în timp, pe linia subțire care separă cerul de apă, ca într-un început de geneză. Nu e oa­re aceasta o bună definiție a tinereții, surprinsă în amestecul ei de avânt și ine­fabil? La fel, în momentul tragic al ac­ci­dentului, autostrada devine valul imens ce înghite mașina, realitatea, chiar și moar­tea. Sunt impresionante aceste efecte vizuale speciale. Dar nu atât tehnologia im­presionează, cât capacitatea de sugestie pe care regizoarea o imprimă imaginilor ci­nematografice. Semn că ochiul interior, sensibilitatea umană va dicta întotdeauna pulsul unei imagini veridice, încărcate de sens, spre deosebite de efectele fără con­secințe mobilizate de industria filmului de entertainment. Imaginea și coloana sonoră (muzica splendidă compusă de Alexandre Desplat) comunică inspirat, lămurindu-și re­ciproc înțelesurile, ca două elice de ADN. La început nu distingem decât rit­mul respirațiilor, îndrăgostite sau alerte, contemplative sau încărcate de adrenalina sportului. Muzica intră în scenă odată cu moartea, ca acompaniament al realității pe care încep să o trăiască ceilalți. Com­po­zi­ția lui Desplat are o respirație largă, punând în ramă portrete puternice, de o tandră sobrietate, suspendate pe pereții ga­leriei vieții.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-andreea-nanu-1442.jpg

Imagine din filmul Reparându-i pe cei vii, regizat de Katell Quillévéré

 

Partenera femeii de la Paris care așteaptă un transplant este o pia­nistă celebră. În seara re­ci­ta­lului, pianul negru, singur în mijlocul sălii de concert, sea­mă­nă cu o inimă imensă a cărei muzică o fa­ce pe bolnavă să redescopere iubirea, să se împace cu trecutul și, poate, într-un fel, să-și accepte viața de acum. E in­te­re­sant că filmul nu confundă muzica cu rit­mul. Tema aleasă cere, prin natura ei, un staccato, un allegro. Însă aceasta, deși per­fect ancorată în realitatea actului medical (asistăm la operația amănunțită a unui transplant, contracronometru), nu renun­ță la muzicalitate, la acordurile interioare lente și ample care fac din film un poem, o mărturisire de o sinceritate cutre­mu­ră­toare. Nu este o melodramă, dimpotrivă. Fil­mul degajă optimism, (ne) „repară“ mul­te temeri pe care le-am putea avea des­pre moarte, despre viață, despre ne­cu­noscutul pe care suntem forțați să-l în­fruntăm în împrejurări dramatice. Mi-am amintit de un alt lungmetraj, Moartea dom­nului Lăzărescu, care, deși ilustrează amănunțit realitatea spitalelor românești, nu transmite și altceva, e lipsit de trans­cen­dență. Pe când regizoarea franceză pu­ne realitatea (a sistemului sanitar, a re­la­țiilor umane complicate) în slujba unei idei, a unei căutări care merge mai de­par­te de noi înșine. E o diferență de al­ti­tudine, la care mesajul artistic al lui Katell Quillévéré reușește într-adevăr să se ri­dice. Și pe noi odată cu filmul. Arta are nevoie de realitate pentru a se inspira și a fi veridică, la fel cum realitatea are nevoie de artă pentru a fi transfigurată, pentru ca noi să-i putem decanta, printr-o altfel de privire, sensurile. De aceea, privirea ci­ne­matografică este privilegiată în raport cu celelalte arte, dar și supusă riscului. Katell Quillévéré a câștigat pariul. Pe spec­tatorii români îi va surprinde realitatea prezentată în film, care pune accentul pe profesionalismul doctorilor, dar și pe o etică înaltă a actului medical și, mai ales, pe respectul față de corp și realitatea lui secundă. Fiindcă în acest film niciun de­ta­liu nu e secundar, ci mai degrabă secund, într-un efort de a scoate în evidență esen­țialul, invizibilul, imponderabilul. Regi­zoarea nu îngăduie alunecări în derizoriu (deși pânza de fond socială i-ar fi permis-o), urmând atentă, dincolo de scenariul evi­dent al morții, partitura tainică a vieții. Via­ța care e salvată prin donarea de or­ga­ne, viețile celor înstrăinați care sunt res­taurate grație unei suferințe asumate, îm­păr­tășite.

 

De ce aș vrea să fac, la rândul meu, filmul unei cronici anun­țate? Fiindcă Reparându-i pe cei vii mi-a dovedit că sin­tag­ma „viața bate filmul“ nu este un simplu clișeu. Oricât de ciudat ar pă­rea, fără să exalt semnificația semnelor pier­dute în cotidian, micile întâmplări din ziua premierei mi-au arătat că această cronică se scria în timp ce eu însămi aler­gam după subiectul ei. Mai întâi, un fapt social: coborând de la intersecția cu Calea Moșilor până la Universitate, am întâlnit mulți cerșetori, ciungi, ologi, orbi (un băr­bat urla ca din gură de șarpe, îngrozind tre­cătorii, de parcă o mână invizibilă i-ar fi smuls inima din piept), un soi de chip colectiv mi se coagula în privire, pe fun­dalul indiferenței generale, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva ființa umană este „beyond repair“, dacă nu cumva de­vine mai profitabil să o înlocuiești cu una nouă. „Omul nou“ pentru care pledează ideologiile, totalitarismele sau, pur și simplu, reclamele care ne spun că putem să ne descotorosim de tot ce ne respon­sa­bilizează. Anumite registre ale vieții (zo­nele problematice ale umanului) trebuie ocolite, pentru că merităm. Dar oare ce me­rităm? Réparer les vivants ne amin­tește, aproape stăruitor, că nimic nu ni se cuvine, Viața e un dar.

 

Și fiindcă îmi mai rămăsese o jumătate de oră până la premieră, m-am hotărât să vizitez expoziția de la Muzeul Național de Artă, intitulată Un vis locuit / Un rêve ha­bité. În mod fericit, mă aflam tot într-un spațiu francofon, expoziția de artă grafică fiind organizată de Delegația Valonia-Bru­xelles la București și Centrul Gravurii și al Imaginii Imprimate din La Louvière. Dintre lucrările artiștilor belgieni fran­co­foni mi-a atras atenția o gravură de Anne Dyckmans, Trois fois (1986); „De trei ori“, trei scaune într-o sală de așteptare, întocmai expresia grafică a celor trei po­vești împletite în acest film ca o bătaie de inimă... Încă cinci minute până la în­ce­pe­rea proiecției, încă incertă, fiindcă nu se adunaseră suficienți spectatori... Intru în­tr-o librărie unde, pe coperta a patra a unei cărți de memorii, un gând îmi atrage aten­ția: „nu știm niciodată cât de re­mar­cabili sunt oamenii. Și dacă trebuie cum­va să străbatem o cale mai lungă pen­­tru a afla acest lucru, poate că toc­mai asta se poate numi drumul către fericire“.

 

Coincidență sau nu, acest sentiment re­zumă foarte bine morala lungmetrajului. Re­parându-i pe cei vii este mai ales des­pre noi, despre fericirea pe care o putem regăsi dăruind viață celorlalți... Într-un spital din Paris, Claire deschide ochii. Lu­mină puternică, în film și în sală. Undeva, un om așteaptă să fie salvat. Da, avem pentru ce trăi, chiar și când ni se pare că am pierdut totul. Réparer les vivants, un film „coup de cœur“.

TAGS : festival de film franta venetia toronto valladolid muzeul national de arta bruxelles bucuresti
Mai multe din Cultura
Comentarii
B. 2017-11-23
Cultura franceza a ajuns indigesta : slaba ca calitate in multiple domenii, plina de orgoliul ranit al resentimentarilor, plina de poncife de extreme stangabsi un sovinism prost camuflat, in fine e in genereno productie care nu are piata, dar care mai e consumata din inertie si fals prestigiu (cam cum in epoca comunista trebuia sa mananci turta dulce in care iti ramaneau dintii, caci nu era acces la altceva).
Total 1 comments.
1438
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22