Corectitudinea politică. Ghid eșuat pentru sceptici

Între „războaiele culturale“ care au mă­cinat universitățile americane după anii 1990, frontul corectitudinii politice a stâr­nit pasiunile cele mai neașteptate, amin­tind de violențele simbolice ale revoluției culturale șai­șoptiste. În 1968, stân­ga uni­versitară a scandat „Il est interdit d’inter­dire!“ pen­­tru ca, două decenii mai târziu, să i se reveleze câte lucruri lipseau de pe lista de interdicții. Rolurile, ac­torii și retorica s-au schim­bat acum. Dreapta in­te­lectuală americană a acuzat prăbușirea standardelor din universități, „sfârșitul civilizației occidentale“, „criza spiritului“, „educația iliberală“, iar stân­ga s-a repliat, vorbind despre „mituri con­servatoare“, conspirații și paranoia.

Războiul „corectitudinii politice“ are o cronologie precisă. El a de­butat în toamna lui 1990, când jurnalistul Richard Bernstein de la NY Times a remarcat, după o conferință la University of California, că „un set de opinii despre rasă, ecologie, fe­minism, cultură și politică externă a ajuns să definească un fel de atitudine «corectă» față de problemele lumii, un fel de ideologie unificatoare a uni­ver­si­tății“. Sintagma „război cultural“ îi apar­ține, ea devenind treptat o profeție care s-a autoîmplinit. Se poate discuta în cer­curile pedante despre originile gramsciene și bismarckiene (kulturkampf) ale ter­me­nului, aici însă ar fi o acoladă indigestă. Conceptul și fenomenele asociate „corec­titudinii politice“ s-au extins rapid în mass-media americane ale anilor 1990. Frenezia a acaparat spațiul intelectual, cul­minând cu o referință într-un discurs prez­idențial al lui G. Bush tatăl din 1991 – „ideea de corectitudine politică a sus­pendat anumite subiecte, a interzis anu­mite expresii, zdrobindu-se diversitatea în numele diversității“. Scena publicistică s-a polarizat, mai ales după o serie de cărți care deplângeau tema educației în uni­versități. Cea mai cunoscută este, fără în­doială, Criza spiritului american (1987), de Allan Bloom, devenită un best-seller cu peste un milion de exemplare vândute. Cu puțin timp înainte de Allan Bloom, au­tori influenți în SUA, precum W. Bennett și E.D. Hirsch, au criticat sub­per­for­man­țele universitare. Avalanșa de cărți despre „corectitudinea politică“ din anii 1990 s-a oprit treptat după anii 2000, când puțini s-au mai lăsat ademeniți de tentația de a reconceptualiza fenomenul.

Scânteia care a aprins vâlvătaia din jurul „corectitudinii politice“ a fost un eve­ni­ment, aparent minor, petrecut tot în toam­na lui 1989 la Universitatea Stan­ford. Un trunchi de cursuri numit Wes­tern Civilization a fost redenumit Cul­ture, Ideas, Values, în urma unor proteste studențești unde s-a scandat „Hey hey, ho ho, Western culture’s got to go!“. Pre­zent în programa de la Standford din anii 1980, trunchiul de cursuri Western Ci­vi­lization era gândit ca studiu aprofundat al marilor opere, cu o listă de 15 texte cla­sice, printre care Platon, Dante, Voltaire, Marx, Freud. Schimbarea de titlu a im­pli­cat o deschidere către tex­te nonoccidentale, care să includă autori/autoare din Asia, Africa, India, Ori­en­tul Mijlociu. Disputa în ju­rul acestei decizii nu a scă­pat nepolitizată. Contextul cultural era criza educației superioare, amara cons­ta­tare că textele culturii uni­versale au ajuns străine pen­tru studenții americani. Retrospectiv, pasul de deschidere înspre spa­ții culturale noneuropene a trecut drept unul firesc pentru o societate pluricul­tu­rală care celebra, cel puțin discursiv, di­ver­sitatea. Transformarea nu a fost însă li­niară. Dinspre dreapta intelectuală s-a pledat pentru nevoia unei culturi comune, o „alfabetizare culturală“ împărtășită de toți, nativi și imigranți deopotrivă, din­spre stânga s-au elogiat diferențele etno-culturale într-un mediu acuzat de „im­pe­rialism cultural“ rasist și sexist. Concis, această schimbare culturală a însemnat că întrebarea celebră a lui Saul Bellow - dacă zulușii au vreun Tolstoi – a devenit un faux pas grosier.

Subiectul corectitudinii politice a iscat, de la început, un șir de perplexități. În pri­mul rând, sunt dificil de înțeles ne­sfâr­și­tele controverse privind originea sin­tag­mei „corectitudine politică“. La nivelul opiniei comune, subiectul pendulează între extreme, „corectitudinea politică“ fi­ind considerată fie o scamatorie „con­ser­vatoare“, fără legătură cu realitatea, fie un vlăstar al marxismului cultural, care ar fi colonizat fiecare colț al universității, al vieții publice și private. Cea mai plauzibilă explicație leagă însă sintagma „corec­ti­tudine politică“ de comunismul chinez timpuriu și preceptele lui Mao Zedong din articolul On Correcting Mistaken Ideas in the Party (1929). Aici, liderul comunist ofi­cializează „lupta împotriva acestor idei in­corecte și educarea membrilor întru li­nia corectă a Partidului“. O sintagmă în­rudită, „perspectivă corect politică“, apa­re și la Lev Troțki, în Problemele Re­vo­lu­ției Chineze (1932). După anii 1930, ter­menul „corect politic“ ajunge un loc co­mun al presei sovietice. Astfel, parcursul acestei sintagme începe în cercurile ma­o­iste, de unde iradiază în reflexele sta­li­niste. Ulterior, ea este adoptată de stânga americană și europeană, însă cu evidente conotații negative și autocritice.

Perplexitatea ține, în al doilea rând, de felul în care apostolii corectitudinii politice percep di­namica opiniilor în societăți li­bere. Este dificil de înțeles, în­tr-o eră digitală a fragmentării, cum se va crea un consens și cum vor funcționa de­fi­ni­țiile neutre ale „corectitudinii politice“ – „conformitatea față de un corp de opinii liberal sau radical asupra problemelor sociale“ sau „limbajul inclusiv, pledoaria pentru o terminologie nonrasistă, non­sexistă, non-ageistă“. În al treilea rând, opiniile asupra problemelor sociale ge­ne­rează doctrine sau ideologii (indiferent cât de contestate au ajuns astăzi), dacă ar­ti­cu­larea lor devine un proces profesionist. O perplexitate înrudită ține de validarea unui corp de opinii. Există un set de ideo­lo­gii „corecte politic“? Nimeni nu știe răs­punsul, nici măcar cu aproximație. Sun­tem prizonierii unei confuzii sistematice privind isme-le selectate sub umbrela „corectitudinii politice“. Multi­cu­l­tu­ra­lis­mul, feminismul, ecologismul și studiile post­colonialiste apar deseori în această lis­tă. La un nivel mai profund al discuției, premisa că aceste curente de idei pot fi re­du­se la câteva noțiuni, de vreme ce „co­rec­titudinea politică“ a demolat ideea de canon, postulând un relativism funciar în științele socio-umane, pare o contradicție in­ternă izbitoare. Astfel de percepții asupra pieței ideilor și a dinamicii lor pre­supun un control specific instituțiilor ie­rar­hice, un monolit rigid de opinii. Unii nu ar ezita să afirme că doar un nou Mi­nister al Adevărului orwellian îl poate ad­mi­nistra.

Al patrulea șir de perplexități nu privește limbajul sau ideologiile, ci conversia „co­rectitudinii politice“ într-un ghid de con­duită, în primul rând universitar. Avo­cații „corectitudinii politice“ din universități au devenit, prin mecanisme involuntare, un fel de comitet de tristă amintire care decide ce autori pot fi interziși sau pro­scriși. În plus, și ce cărți trebuie trecute la index. Să urmărim câteva știri recente. Astfel, un profesor „progresist“, sim­pa­ti­zant al lui Bernie Sanders, a fost pus la zid pentru că a refuzat așa-numitele „zile ale segregării“ (studenții și profesorii albi nu au acces în universitate), studenții de la Car­diff University au încercat să îi in­terzică lui Germaine Greer (o feministă ico­nică a valului doi de feminism) accesul din pricina unei presupuse ofense față de comunitatea transgender, iar lui Richard Dawkins, autor evoluționist, i s-a anulat prezența la un post de radio al Uni­ver­si­tății Berkeley pentru că ar fi critic la adre­sa religiei. S-ar putea obiecta că exemplele de mai sus sunt doar incidente izolate. Ține această obiecție? În SUA, în 2016, apro­ximativ 50 de evenimente în mediul universitar cu autori „controversați“ au fost anulate. Mai departe, exemplele de re­glementare a conduitei nu se limitează la campusurile universitare, de pildă, apa­riția așa-numitelor safe spaces. Astăzi se dezbate, relativ serios, dacă a mânca car­ne de vită matură sau vițel, a purta haine de blană naturală sunt acțiuni „corecte politic“.

Cartografiera ariilor asimilate de „corec­ti­tu­dinea politică“ ca fe­nomen socio-cultural este, de bu­nă seamă, o misiune im­po­sibilă. Termenul de „război cul­tural“ semnifică un front deschis și fu­me­gând, de unde ne parvin doar relatări trun­chiate și fragmentate. Ca la orice răz­boi, numeroase victime inocente cad sub asaltul „corectitudinii politice“. Celebrul roman al lui Philip Roth, Pata umană, are ca subiect viața unui profesor universitar a cărui carieră se prăbușește după ce folosește la curs, o singură dată, termenul „spooks“ pentru studenții absenți („fan­to­mă“, „spirit“, în argou, un termen pen­tru afro-americani), cuvânt considerat ra­sist și ulterior obiectul unei plângeri adre­sate universității. Unii cred că romanul lui Philip Roth este o schemă narativă pur fic­țională. În realitate, acest incident i s-a întâmplat unui prieten al autorului și a inspirat povestea romancierului, mărturia lui Philiph Roth fiind publicată în New Yorker ca o scrisoare de protest adresată co­losului Wikipedia.

Libertatea cuvântului se numără, ne­în­doios, printre victimele corectitudinii po­litice. Cenzura și mai ales autocenzura pri­cinuite de standarde nebuloase ale corec­titudinii politice ating proporții nebănuite. Mă despart însă de opinia potrivit căreia fenomenul „corectitudinii politice“ ar fi o plagă strivitoare, o formă de stalinism cultural al universităților. A spune că fe­nomenul corectitudinii politice instituie un totalitarism cultural revine la a re­la­tiviza Răul din comunism, anume su­pri­marea artelor, literelor și științelor. Pe de altă parte, a echivala corectitudinea poli­tică strict cu decența de limbaj reprezintă o eroare abisală. În numele „corectitudinii politice“ s-au devastat birouri și uni­ver­sități. În numele „progresului“, manifestul clasic On Liberty, de J.St. Mill, a devenit o blasfemie.

Recentele inflamări publice pe subiectul sce­nelor de violență din Baltagul, scan­dalul sancționării unei profesoare de la Cluj pentru includerea filmului Eclipsă to­tală în lecția despre simbolism, disputa privind purtarea baticului sau hijabului în Universitatea din București par, la ora actuală, incidente izolate. Educația noas­tră e criticată din alte cauze, în principal impostură și lipsă de integritate a cerce­tă­rii. Experiență mea de predat, deși în­su­mează 12 ani, este prea puțin relevantă pentru a ajuta dezbaterii. Hélas! Cu unele excepții – recomandarea unei distinse eti­ciene să evităm formula „Crăciun Fe­ri­cit!“ în mesajele către studenți, excluderea unui student la doctorat după un articol critic la adresa multiculturalismului pu­bli­cat în Dilema Veche –, mediul universitar a fost mai degrabă tolerant, cel puțin în­tr-o perspectivă subiectivă și limitată.

În postfața ediției românești a Crizei spi­ri­tului american, Sorin Antohi se întreabă da­că volumul lui Allan Bloom (mai) pre­zintă interes pentru cititorul român. Deși răspunde afirmativ, din perspectiva crizei educației liberale, a subfinanțării, cred că răspunsul său e incomplet. De mai mult timp, dezbaterea noastră publică despre universitate rămâne cantonată în câteva te­me secundare.

În trilogia lui Allan Bloom (Studenții, Ni­hilismul în stil american, Universitatea), ultimul capitol ocupă spațiul cel mai im­portant. Universitatea, pentru Allan Bloom, este produsul Epocii Luminilor și „există în democrație pentru a împiedica sau vindeca orbirea democratică, nu de dragul constituirii unei aristocrații, ci de dragul păstrării libertății spiritului“. Universitatea este, în mod ideal, locul un­de se „știu întrebările“, o instituție care păstrează „regimul Rațiunii“, „înlătură pasiunea religioasă din politică“ și apără libertatea academică. Universitatea liberă, ne amintește Allan Bloom, există doar în de­mocrația liberală. Din acest motiv, marxismul și fascismul au strivit cu bo­cancii libertatea de gândire. Remarca lui Carl Schmitt la venirea lui Hitler la putere – „Astăzi Hegel a murit în Germania“ – sin­tetizează impulsul puterii totalitare. La dis­tanță de acest ideal, se află gustul amar al propriilor experiențe academice.

Allan Bloom a devenit astăzi, la 30 de ani după The Closing of the American Mind, un autor marginal, un paria intelectual, nu pentru afinitățile sale conservatoare și pledoaria pentru educația clasicistă, ci tocmai pentru confesiunile ce au surprins trădarea acestui ideal. A regândi menirea uni­versității în democrație i se pare lui Allan Bloom o sarcină de o „gravitate ex­trem de mare“, poate la fel de mare ca res­ponsabilitatea pentru „soarta libertății în lume“. Avertismentul său final din Criza spiritului american nu a fost re­cep­tat cum se cuvine. Nu numai divorțul din­tre normativ și realitate îl îndeamnă pe Allan Bloom să încheie capitolul cu teza descompunerii universității. Decăderea se datorează și relativismului dominant, ins­talat mai ales în disciplinele sociale. Acest verdict nu mai surprinde mediul uni­ver­sitar, așa cum glosează Jon D. Levenson, într-un articol recent din Jewish Review of Books. Acum universitatea a înlocuit re­lativismul cu penalizarea disidenței și reducerea la tăcere a celor care depășesc corsetul actual de idei „politic corecte“. Așa-zisul triumf al democrației liberale, proclamat de epigonii lui F. Fukuyama, a devenit o farsă sinistră, prietenii de­mo­cra­ției liberale fiind asediați, astăzi, de am­bele extreme.

Privite de la distanță, cu detașarea spec­ta­torului neangajat, istoria şi isteria din ju­rul corectitudinii politice aduc izbitor cu tâl­cul unei anecdote de pe vremea co­mu­nismului. Astfel, la întrebarea „Ce este acela un deviaționist?“, răspunsul legen­da­rului Radio Erevan era „Un tovarăș care merge tot înainte fără să observe că Partidul a cotit-o!“. „Corectitudinea po­li­ti­că“ a devenit o dogmă neasumată, con­fu­ză și contrariantă pentru prietenii li­ber­tății, nebuloasă pentru marele public. Iro­nia este că în rândurile victimelor ino­cen­te ale corectitudinii politice încep să se adu­ne cei care au propovăduit-o.