De același autor
Uneori, au fost un soi de ghiduşii lingvistice care au durat câţiva ani. Alteori însă aceste combinaţii de cuvinte au rămas în istorie, în special cele născute în momentele de criză, atunci când oamenii politici s-au luptat sau doar au avut senzaţia că luptă cu forţe nevăzute, pe care nu le pot controla. Nicolae Iorga, spre exemplu, îi numea, în 1926, „fripturişti” pe naţional-ţărăniştii dezertaţi la partidul de guvernământ. Folosim şi astăzi, destul de frecvent chiar, cuvântul „fripturişti” pentru a-i desemna pe oportunişti, pe aceia care acţionează strict în funcţie de interesele personale, pentru a obţine diverse funcţii, diverse foloase conjuncturale.
Contemporan cu noi, fostul preşedinte Băsescu, un mare trendsetter în limbajul politic, lansa, în urmă cu aproape un deceniu, „mogulul” şi „tonomatul”. Traian Băsescu a reuşit cu lejeritate să impună aceste etichete pe care le folosim şi la ora actuală atunci când vorbim despre presă şi despre patronii de presă.
Un caz aparte îl reprezintă social-democraţii Ion Iliescu şi Liviu Dragnea. În 1990, apelativul „golani”, folosit îndeosebi de fostul preşedinte Ion Iliescu, devenea etichetă pentru protestatarii din Piaţa Universităţii. Iliescu se putea mândri cu impunerea, chiar şi fără să vrea, a unei aşa-numite mode lingvistice, a unui apelativ dur, care s-a vrut jignitor pentru zecile de mii de mannifestanți. În viziunea fostului preşedinte, protestatarii erau proscrişii, indezirabilii, marginalii. Chiar dacă, aşa cum istoria a demonstrat-o ulterior, indezirabilii erau alţii, nimeni nu l-a numit vreodată pe Iliescu „golan”. Culmea, foştii comunişti, agresori ai protestatarilor, arătau cu degetul spre „golani” când, de fapt, golanii erau chiar ei.
Liviu Dragnea continuă tradiţia social-democrată, dar fără a avea originalitatea lui Iliescu. El preia de la Erdogan sintagma „statul paralel” şi îi asigură acesteia o carieră de succes în spaţiul românesc. Mai mult, creează toate premisele pentru ca „statul paralel” să facă istorie. Atâta doar că, pentru prima dată, expresia lansată în spaţiul public de un politician se întoarce, ca un bumerang, împotriva părintelui său spiritual. Fiindcă atunci când desemnează statul paralel, societatea românească arată spre Liviu Dragnea. Arată spre aceia care conduc, de fapt, statul în care principiul separaţiei puterilor mai are un pic şi sare-n aer. În ochii cetăţenilor, Dragnea a portretizat, involuntar, casta politicienilor de la vârful puterii, aceia conduşi de el, care vor să redefinească justiţia, s-o confişte, s-o modifice după placul lor. Involuntar, şi-a creionat public, convingător, apăsat prietenii, apropiaţii, supuşii, colegii. I-a condamnat, în memoria colectivă, la statul paralel. Acela care poate acţiona împotriva cetăţeanului, care-l poate îngenunchia, îl poate umili, îl poate aduce la disperare. Acela care concentrează toate frustrările, toate durerile omului de rând şi care i le alimentează constant.
Statul paralel este sistemul care i-a afectat cel mai mult pe români, sistemul pe care l-au simţit zi de zi pe pielea lor, dar pentru care, până acum, n-au avut o formulă pentru a-l defini. Statul paralel este cel care a ucis victimele din Colectiv, promiţându-le că au, în spitalele din ţară, toate şansele pentru a trăi. Statul paralel este cel în care spitalele rămân un fel de fabrici ale morţii, mizerabile şi cu dotări precare. Uneori, statul paralel înseamnă condamnarea la moarte. Alteori, înseamnă câteva zeci de mii de oameni ieşişi în stradă, la minus multe grade, pentru a protesta împotriva unei ordonanţe create special pentru clientela politică. Cert este că, dincolo de moda lingvistică, acest stat este aici şi acum, când, în sfârşit, graţie domnului Dragnea, ştim să-i spunem pe nume. Dureros e însă faptul că acest stat face carieră.
