Livada văzută prin lentilă

Premiera de la Teatrul Național București cu Livada de vișini, în regia lui David Doiashvili, mi-a confirmat că vom putea vorbi întotdeauna de livada cehoviană ca despre o metaforă cu­prin­ză­toare a lumii noastre. Nu atât a lumii contemporane surprinse în urgențele con­tingentului, în spectacolul ei pestriț și extrovertit, ci mai degrabă, așa cum su­gerează enigmaticul Cehov, a universului interior pe care-l împărtășim, dincolo de istorii divergente (co­lec­tive sau personale), sub nu­mele de umanitate. În teatrul românesc exis­tă o întreagă panoplie a montărilor du­pă Livada lui Cehov, de la Lucian Pintilie (Bulandra, 1967) la Andrei Șerban (TNB, 1992) sau Vlad Mugur (Teatrul Maghiar din Cluj, 1998) și mai recenta producție independentă UNTEATRU (2015), în regia lui Andrei și Andreea Grosu. Semn că fas­cinația pentru actualitatea piesei (George Banu vorbește și despre „complexul li­ve­zii“) e pe măsura sensurilor plurivalente pe care aceasta le închide în in­flo­res­cen­țele ei misterioase.

Livada este al doilea spectacol pe care-l văd la Teatrul Național Bu­cu­rești în regia lui David Do­iash­vili, după Regele Lear. E drept că premiera s-a în­scris în ori­zon­tul unei așteptări și al unei familiarități, atât cu textul lui Cehov, cât și cu pro­ce­dee­le regizorului georgian, cu muzica și sce­nografia ale căror date esen­țiale sunt deja prezente în Lear. Dacă, în Re­gele Lear, minimalismul, contrastul alb-negru și muzica mi s-au părut in­su­fi­cient de pu­ter­nice pentru a susține textul lui Sha­kes­peare, dimpotrivă, aceleași in­gre­diente ca­pătă o cu totul altă pondere artistică în Cehov. Doiashvili a făcut din Livadă un spectacol foarte vizual, cedând rampa mai degrabă imaginilor decât cu­vintelor - ple­doaria regizorului pentru „tea­trul pe care îl simțim“. Așa cum el însuși mărturisește, neîncrederea omului con­temporan în lim­baj poate fi un ar­gu­ment pentru aceas­tă schimbare a cen­tru­lui de greutate care, în spec­tacolul de fa­ță, mi s-a părut reve­la­toa­re. Imaginile amplificate prin proiecții pun întreaga sce­nă sub lupă, Doiashvili re­gi­zând atent o op­tică a sensurilor Li­ve­zii.

Alb-negrul nu mai tranșează simplist rea­li­tatea în bine și rău, ca în Lear, ci fa­vo­rizează în Cehov zonele gri, trecerea (a oa­menilor și a vremurilor) și umbrele, sti­mulându-ne să imaginăm nevăzutele, in­vi­tându-ne să ascultăm șoaptele lumii de ieri. Livada lui Doiashvili este foarte pre­zentă, aproape invazivă, prin mănun­chi­u­rile înflorite care atârnă din tavan și um­plu scena, cu cei patru copaci care de­li­mi­tează patrulaterul casei și funcționează ca puncte cardinale într-un univers care și-a pierdut busola (înțelesul). În același timp, livada e de o tulburătoare poezie, abun­den­tă și evanescentă totodată, resemnată, dar și stăruitoare, prinsă la mijloc între lumea oamenilor vechi (foștii proprietari, nobili ruinați) și a celor noi (îmbogățiții de dată recentă, parveniții). De fapt, Do­iash­vili face din Livadă un personaj pu­ter­nic, a cărui voce se aude prin intermediul celorlalți protagoniști, o constantă a unui univers plin de neliniști existențiale, de nostalgii și dorințe, de întrebări enig­ma­ti­ce. Proiecțiile (inflorescențele, chipurile, picăturile de ploaie sau luna shakes­pea­ria­nă care alunecă de-a lungul pereților trans­­pa­renți ai casei) completează decorul și sce­no­grafia (Tamara Kvesitadze și Gabi Al­bu), clasică și ingenioasă: un dulap, o cadă, un pat, o masă rotativă, ca­drul mo­bil al casei. Multi­func­țio­na­lul e exploatat la ma­­xi­mum, dar nu obo­seș­te. Abun­den­ța vizuală e de­cantată de o coregrafie ate­n­tă la detalii, lucrată în fi­li­gran de Florin Fieroiu. Mu­zica incon­fun­dabilă a lui Ni­koloz Ra­ch­veli Ma­man­ish­­vili or­do­nea­ză dezordinea aparentă a intrărilor și ie­și­ri­lor impetuoase, zgomotoase (cacofonice pe alocuri), strecurând o notă de umor bur­lesc, de râs și plâns în fața ine­vi­ta­bi­lului: livada are parte de o ultimă ce­le­bra­re exaltată înainte de a fi vândută la li­ci­ta­ție și tăiată. Livada în lectura lui Do­iash­vi­li ne apare ca o vestală, albă și castă, pre­gătită să fie sacrificată pe altarul lumii noi, de dragul progresului și al banilor. Casa pă­rintească va fi dărâmată și vechii stă­pâni se vor risipi în lumea largă. Dis­tru­ge­rea, exi­lul și moartea. Toate acestea ni le șop­tește, ca un oracol delfic, Livada lui Cehov.

Imagine din spectacolul „Livada cu vişini”, de A.P. Cehov, în montarea lui David Doiashvili la Teatrul Naţional Bucureşti

David Doiashvili optează pentru formula teatrului în teatru, prin intermediul per­so­najului meu preferat: Charlotta. L-am re­găsit pe István Téglás („nebunul Tom“ din Lear), acum parcă și mai tragic în cos­tumul androgin al uneia dintre cele mai misterioase creaturi cehoviene, fără nume și identitate, învestită cu puterea regi­zo­rului care „dă pagina“ și „dă vocea“ per­sonajelor, chemându-le în scenă. E nebun și raisonneur, un altfel de bufon, înrudit cu cel shakespearian. Charlotta Ivanovna nu spune, ci face mai degrabă scamatorii, oferind adevărului o naștere stranie și du­reroasă, la care ceilalți nu sunt în­tot­dea­u­na sensibili. „Bufonul“ lui Cehov resimte povara identității incerte, Charlotta că­zând ea însăși pradă cataclismelor pe care le produce în realitatea făpturilor care populează Livada. Numitorul lor comun este captivitatea, incapacitatea de a (se) comunica într-o lume care se scufundă. Li­vada se scutură. „Cum a trecut viața, de parcă nici n-aș fi trăit... Pic de putere nu mai am în mine, nimic n-a mai ră­mas, nimic...“, va spune Firs. Teluricul Firs, căruia Mihai Constantin îi dă o pre­zen­ță scenică puternică; în Firs vedem înmănuncheate rădăcinile livezii și ră­dă­ci­nile trecutului, rădăcini de care toți se vor dezice, uitându-l pe bătrânul (și inutilul) servitor încuiat în casă - o arcă ce nu va supraviețui potopului.

De la livada ca univers mental a lui Peter Brook la vișinii-per­sonaje ale lui Peter Stein sau de la vișinii-piatră de hotar între lumi ai lui Andrei Șerban la esențialismul Livezii lui Felix Alexa tradus în borcane (cu compot de vișine), Livada fantomatică a lui Doiashvili pare să fie o insulă plutitoare, o utopie atemporală, o „casă a spiritelor“ în care, contrastând cu jucăriile (calul de lemn, trompeta, mica or­chestră evreiască, îngerul de cârpă) și jocurile infantile ale adulților (Gaev, Iașa și Duniașa, chiar și Lopahin), suntem mar­tori (pe gradene) la jocul ideilor; adevăruri universale captive în trupuri efemere, în vieți ratate defilează într-un ritm ame­ți­tor, de carusel, într-o atmosferă care amin­tește de bâlciurile de altădată. Ra­nevskaia (Monica Davidescu) e patima in­candescentă, Erosul capricios; Gaev (Ga­vril Pătru) este Imaturitatea care se com­place în inacțiune; în Ania (Crina Sem­ciuc) reverberează inocența Copilăriei, în timp ce Varia (Raluca Aprodu) e Conser­va­toarea rigidă, incapabilă de iubire; trioul amoros Iașa (Silviu Mircescu) - Duniașa (Ana Covalciuc) -Epihodov (Idris Clate) sunt Caricaturile Occidentului (și critica lui subtilă); Pișcik (Vitalie Bichir) este No­rocul (capricios), Trofimov (Rareș Andrici) este Studentul (Ideologul?), iar Lopahin (Ioan Andrei Ionescu) este „țărănușul“, dar și Prezentul, Banul, „adultul“ care în­țe­lege încotro se îndreaptă lumea și ce tre­buie făcut, Stăpânul (Parvenitul) care-și declamă reușita într-un acces de vita­li­tate deșănțată. Livada e a lui. Varia îi aruncă cheile casei. O lume întreagă se predă.

Paradoxal, în această lume, Charlotta (pe care însuși Cehov o descrie ca pe-o „idee“) este ca la ea acasă (în ciuda în­tre­bării laitmotiv „unde sunt?“), restul lo­catarilor par străini și călători, captivi în­tr-un limb unde timpul nu mai are răb­dare. La fel de surprinzător, oamenii sunt cei care mor (echivalentul exilului), în timp ce livada se dovedește a fi nemu­ri­toare, în ciuda topoarelor care bat precum clopotele în ceasul morții. Doiashvili câș­tigă pariul dilemei „a reprezenta sau nu livada“, reușind să surprindă vizual toc­mai miezul etern al livezii de vișini, me­tafora ei: nostalgia după paradisul pierdut. Un paradis imaculat, ca o coală de hârtie pe care intrările și ieșirile (noastre) din sce­na vieții se scriu și se rescriu în ritmul netulburat al anoTimpurilor. Metafora creș­te (fiind dintr-un aluat poetic bun) de la simpla expunere la covârșitoarea emoție de viață, multiplicată prin personajele ca­re-și țin, fiecare, ramura de vișin înflorită ca pe o cruce (sau stigmat). Simți un fior de teatru grec, de la formă - dispunerea circulară a gradenelor pe scenă - până la fond - aletheia (scoaterea adevărului din ascundere), decantarea pe care o reușește Doiashvili, în ciuda barocului care-i ca­rac­terizează stilul regizoral.

Montarea rămâne fidelă rit­mu­lui cehovian, sincopat, când lent, când carnavalesc, cu ten­siuni și destinderi asemă­nătoare unui mecanism pe care-l întorci cu cheia. O piesă-carusel, ase­menea orchestrei miniaturale pe care Ranevskaia o strânge în brațe ca pe-un fetiș. Sâmburele unei veselii asediate, care anunță moartea. După vânzarea livezii, ritmul pare să-și piardă coerența, la fel cum universul familial se destramă, fie­ca­re urmându-și exilul. Se lasă înghețul. „Nu pot să mă împac cu clima asta“, of­tează Epihodov. Totul încremenește. Chiar și Lopahin tremură de frig, zguduit de convulsiile unei ierni interioare, viscerale. Începe, pentru toți, agonia alungării din paradis. Auzim ultimele bătăi de cord ale Livezii grație lui Firs, care lovește aerul cu pumnii, încercând zadarnic să evadeze dintr-o lume-fantomă. Dulapul-refugiu îi va deveni mormânt.

În loc de căderea cortinei, inflorescențele suspendate coboară către spectatori. Dis­părem pentru o clipă în Livadă, devenim una cu ea, cu misterul alb, cu întrebările fără răspuns. Cu Viața.