Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Dezamăgirea democratică
2017-12-02
8
Lucruri care, până nu cu mult timp în urmă, păreau a fi străine unele de altele – venind din direcţii diferite ale socialului – încep să se întâlnească şi să contureze o direcţie în care, din ce în ce mai probabil, vom apuca-o în timpul ce vine.

 

 

Antiamericanismul (dublat sau nu nu de antisemitism), Coaliţia pentru Familie, nostalgia trecutului ceauşist, admiraţia pentru liderii autocraţi (în frunte cu Vladimir Putin), homofobia, conspiraţionismul, dacomania, pietatea dedicată “mărturisitorilor din temniţele comuniste”, alunecarea în miraculos, religiziotatea patetică a neofiţilor, ascensiunea fundamentalismelor de tot soiul, complexul cetăţii asediate, imaginea străinului ca invadator şi exploatator, toate – şi încă altele – se agregă, din în ce mai mult, într-o ideologie coerentă şi compactă. Succesul ei este previzibil, cu atât mai mult cu cât vine pe fondul absenţei oricărui liant comunitar al lumii noastre. Nu ţarul de la Kremlin, nici “Vocea Rusiei” sunt artizanii acestei victorii, ci incapacitatea noastră de a da un răspuns problemelor reale pe care le avem şi pe care, în bună parte, le-am moştenit. În mod difuz, oamenii au înţeles că aceste probleme nu vor primi nici un răspuns în timpul vieţii lor şi că nu le mai rămâne altceva de făcut, decât să coasă unul lângă altul peticele acestea disparate, pentru a-şi amenaja, aşa cum se poate, o viaţă printre ruinele unei ţări.

 

Ceea ce nu am fost în stare să înţelegem, nici în 1918, nici în 1989, este faptul – simplu şi banal – că democraţia fără prosperitate nu înseamnă nimic. Democraţia este cadrul în care omul are libertatea de a decide asupra rosturilor vieţii lui şi ale comunităţii în care trăieşte. Dar condiţia exerciţiului libertăţii o reprezintă disponibilitatea de gândi rosturile comunităţii şi ale propriei vieţi în cadrul acesteia. Un om a cărui singură preocupare e aceea de-a supravieţui de azi pe mâine – exact ca un bolnav în fază terminală – nu are posibilitatea de-a cugeta la sensul vieţii comune şi la exigenţele pe care aceasta le are faţă de el. Dacă faptul de-a te adăposti, sau de-a mânca, e singurul tău orizont, atunci nu ai – în nici un fel – libertatea de-a te raporta la mai mult. Eşti asemeni celui conectat la aparte, care nu trăieşte decât doar pentru încă o respiraţie. E trist, dar e adevărat, sărăcia îl ţine pe om captiv problemelor mărunte ale vieţii de fiecare zi şi-i stabileşte ca singur orizont al existenţei satisfacţia imperativă a necesităţilor curente. Au ştiut-o şi anticii, au ştiut-o şi modernii: săracul – oricât de mult l-am exalta romantic – e sclav al nevoilor zilnice şi, pe cale de consecinţă, e exclus de la viaţa civică. Iar faptul de a-i acorda prerogativele civice – în virtutea universalităţii genului uman şi a generalizării cetăţeniei – poate fi, după caz, un act de generozitate sau unul de pur cinism. Acolo unde libertatea e reală, ea e sora prosperităţii. Căci omul care prosperă trăieşte efectiv beneficiul libertăţii şi, prin gândul şi fapta lui, înţelege perfect care e rostul păstrării şi al amplificării ei. Mai mult decât atât, omul care prosperă priveşte cu încredere viitorul – ca oportunitate a altor dezvoltări şi a sporirii beneficiului muncii şi al gândului lui. De aceea e, oricând, gata să apere libertatea şi să fie prezent, în persoană sau cu resursele lui, acolo unde se discută aceasta.

 

Dar săracului ce i se poate cere? În ce altceva poate el spera decât în răsturnarea, magică şi totală, a situaţiei în care se află? Ce e viitorul pentru el? Un singur lucru: disperarea de a-si vedea copiii scăpaţi din iadul la care el e condamnat pe viaţă. Pentru asta e dispus să lucreze ca un ocnaş, să mintă, să înşele şi să fure, pentru că ştie – din propria lui experienţă – că oamenii nu au decât o singură şansă de a scăpa din infern. În rest, nu există nimic altceva decât casa, familia, mâncarea, traiul de zi cu zi şi acel, scrâşnit, “mai rău să nu fie!”. Din 1989 până astăzi oamenilor acestora li s-a promis marea cu sarea şi nu li s-a dat – de către instituţiile europene, nu de noi – decât un singur lucru: posibilitatea de-a evada din mizeria unei lumi care-a făcut din naufragiu un mod de viaţă. La fiecare ciclu electoral, acestor oameni li s-a spus că “ei decid” şi după fiecare alegeri, viaţa lor a rămas la fel; şi datul mitei şi (mai întotdeauna) cei cărora le-o dădeau sunt tot acolo. Şcoala s-a golit de orice conţinut şi a ajuns o afacere de sacoşe şi de meditaţii, spitalele s-au ruinat şi-a mai rămas alb în ele doar plicul strecurat în buzunarul (mereu deschis) al doctorilor şi al asistentelor, administraţia publică nu e renumită decât prin lipsa ei de funcţionalitate, trenurile arată şi circulă de parcă ar veni şi s-ar duce pe front şi societatea însăşi, asemeni apei stătute, s-a împărţit între suprafaţa subţire şi gelatinoasă a celor ce se pot mişca (politicieni, afacerişti veroşi – conectaţi la banul statului – şi interlopi ce “txează” la lumina zilei) şi marele underground al unei lumi ce se descompune lent, dar inevitabil. Asta e România Centenarului Unirii! Să ne mirăm că oricine poate o părăseşte? Sau că, în interior, tinde spre singura formă de echilibru – precar şi acela – pe care a cunoscut-o în istoria ei: feudalismul? O să se spună: nu, România nu e un stat eşuat. Oare? România e asemeni unui bolnav sedat ce merge, deasupra unei prăpastii, pe o coardă, nici aceea prea bine întinsă. Da, încă n-a căzut. Incă. Şi totuşi, dincolo de acest “încă” e un abis pe care noi nu-l mai vedem (pentru că îl simţim prin epidermă), dar care – cum ieşi din graniţele ţării, sare în ochi: sărăcia. Singura constantă a istorică a lumii noastre a fost sărăcia. Nu a existat nici un moment în întreaga noastră istorie în care să fi fost – în oricare din provinciile ce ne alcătuie – o naţie proasperă. Epoca lui Carol I, care a modelat oraşele Regatului şi a creat o subţire pătură alcătuită din marii moşieri şi mica burghezie, s-a încheiat cu ultima răscoală europeană. În Europa Occidentală, răscoalele sunt fenomene specifice Evului Mediu. Interbelicul elitelor noastre s-a încheiat cu trei dictaturi, orice s-ar spune, acceptate de o populaţie care nu a refuzat calea (rusească) a modernizării cu forţa, de sus în jos. Comunismul a sfârşit în frigul, foamea şi întunericul care au făcut din oraşele ridicate de Ceauşescu nişte bidonviluri de lumea a treia. Iar democraţia noastră “originală” se îngroapă în scandaluri, paiete şi festivităţi golite de orice sens. Dincolo de toate e o populaţie însingurată, îmbătrânită, tot mai bolnavă, la limita de jos a alfabetizării, hrănindu-se cu resturile industriei de consum şi care trăieşte cu 300 de euro lunar. Adică cu banii pe care nu i-ar accepta nici un somalez, eritreean, afgan sau bangladeş imigrat în Europa. Peisajul din jurul nostru, cu case ce se ruinează, cu craterele fostelor fabrici, cu munţii despăduriţi, cu grămezile de gunoaie, cu vilele de prost gust şi cu beculeţele “lunii Sărbătorilor” e oglinda chipului nostru, scofâlcit de neputinţă şi a sufletelor noastre pustii. Aceştia suntem!

 

A le vorbi acestor oameni despre “democraţie”, “valori europene” şi “parteneriat trans-atlantic” nu e nimic altceva decât dovada unei patetice inadecvări şi a autismului în care trăiesc cei ce rostesc asemenea discursuri. În 1990, în 1996, în 2000, chiar în 2004 sau 2007 lucrurile acestea mai numeau ceva, o speranţă, descescătoare cu timpul, dar totuşi o speranţă. Astăzi nu numesc nimic altceva decât trista realitate: o subţire pătură suprapusă de oameni care pot orice şi o enormă masă de iobagi, care nu mai pot nimic. Ceea ce e propriu timpului pe care-l trăim este faptul că, exceptând o mână de tineri idealişti, entuziaşti şi studioşi, nimeni nu mai crede în vorbele frumoase. “Democraţia”, “valorile europene” şi “parteneriatul trans-atlantic” au devenit nu doar termeni calpi, ci au sfârşit – în percepţia publică – exact în opusul lor. “Democraţia” a ajuns a fi asimilată vorbăriei găunoase, scandalurilor oneroase, războiului dintre ganguri şi jafului cu protecţie “de sus” prin care s-a devastat tot ce a putut fi împărţit şi s-au creat “parlamentari” şi “miliardari” de carton. “Valorile europene” au sfârşit prin a fi reduse la două: “drepturi” pentru minorităţile sexuale şi “cote” de imigraţie. Altfel spus, deschiderea porţilor către invazia – şi dinlăuntru, şi dinafară – a unor străini care, cu protecţii cărora noi nu ne putem opune, ne vor transforma pe noi înşine în “străini în propria ţară”. Iar “parteneriatul trans-atlantic” nu mai e înţeles decât ca o formă penibilă de vasalitate în numele căreia America propune şi dispune după cum vrea, de tot ce vrea, în România. Şi nu orice Americă, ci în mod clar cea a “corectitudinii politice”, a “birocraţiei” şi “multinaţionalelor”. Cei care mai înţeleg cât de cât lumea în care trăiesc pot urla din toţi bojocii că nu aşa stau lucrurile, că aceste viziuni false şi reductive sunt opusul realităţii şi că dincolo de ele se văd luminile tancurilor de la Răsărit. Numai că vorbele lor nu vor mai ajunge niciodată în bordeiele sărăcăcioase ale celor ce cred cu tărie că democraţia e jaf, Europa – homosexualitate şi America – stăpânul. Oamenii aceştia sunt convinşi că ştiu, mai bine decât toţi intelectualii, asimilaţi şi ei tuturor stăpânirilor. Am ajuns o naţie de gnostici!

 

E straniu că politologilor, sociologilor şi experţilor noştri în relaţii internaţionale nu le spune nimic această răsturnare a sensurilor ce traduce o speranţă înşelată şi transformată în ostilitate. Astăzi linia de separaţie nu-i mai desparte pe democraţi (sau liberali) de adepţii totalitarismului, ci pe cei care asumă modernitatea de cei ce vor (re)instaurerea unei lumi tribale în care totul e simplu şi clar. Ce ne-a adus modernitatea? Problemele modernităţii. De pildă aceea că un drum se face doar prin decizie şi prin efort comun. Or, s-a dovedit că nu suntem în stare nici să ne acordăm pentru a decide cu toţii, nici să susţinem un efort de durată pentru a articula ceva în comun. Şi atunci? Una din două: sau ne prăbuşim într-o ruină generalizată, din care bande de asociaţi ai interesului de moment fură tot ce le cade în mână sau ne încredinţăm unui tătuc feroce, capabil să decidă pentru toţi şi să construiască – la nevoie din oasele noastre – drumul de care avem nevoie. Modernitatea înseamnă dezbatere. În lumea noastră dezbaterea înseamnă ceartă şi înjurături, refuzul înţelegerii numai pentru a nu-i face celuilalt pe plac, plata unor poliţe vechi şi neagră băşcălie. Modernitatea înseamnă deschidere. Numai că pe la noi, dacă nu-ţi zăvorăşti bine uşa, îţi intră careva în casă şi bucuros să fii dacă te lasă cu zile după ce-ţi ia totul. Către cine să te deschizi? Către cel ce te-a înşelat şi altădată? Către cel ce vrea – aşa cum vrei şi tu – să agonisească ceva pe seama ta doar ca să scape dintr-o lume care nu-a fost niciodată pentru voi una comună? Deschiderea, pe meleagurile noastre, înseamnă coborârea gărzii, renunţarea la luptă şi semnul că poţi fi călcat în picioare. Modernitatea înseamnă atenţie şi disponibilitate faţă de altul. Dar cum ne putem noi deschide faţă de altul, când toţi ceilalţi pe care i-am cunoscut aveau ei o condiţie mai bună decât a noastră? Când a fost celălalt egalul nostru? Pentru noi a fost stăpânul, bogatul, cel în faţa căruia a trebuit să stăm cu căciula în mână şi pe care, în adâncul nostru, l-am urât din tot sufletul. N-am visat decât să-l doborâm şi să chefuim în palatele lui. Băieţii care i-au dat în cap lui Gherghe Brătianu şi l-au bătut cu răngile pe Mircea Vulcănescu nu erau nici ruşi, nici evrei, nici unguri. Erau “copii de-ai noştri”, de la ţară, crescuţi din lacrimile mămucilor lor şi din sudoarea taţilor lor. Însă când au dat cu parul, au dat cu plăcere, pentru că cel în care-au dat era altul, străinul, cel care uda cămaşa tatălui cu sudoare şi le făcea mamele să plângă. Şi au dat nu doar pentru că li s-a spus asta, ci pentru că au trăit-o ei înşişi în anii dinainte de-a ajunge gealaţi.  Nu vă fie frică, dacă s-ar întoarce încă odată lumea, s-ar găsi destui care să dea iarăşi, tot cu atâta sete!

 

Când am spus că vrem în Europa, noi am crezut că vom fi primiţi ca nişte victime şi, în acelaşi timp, eroi; că ni se va întinde covorul roşu şi că vom fi despăgubiţi – cu asupra de măsură – şi pentru Yalta, şi pentru Malta. Şi-n loc de asta am fost admonestaţi că nu le dăm drepturi ţiganilor, ni s-a impus “liberalizarea” monedei, “privatizarea industriilor”, legislaţie pentru homosexuali şi câte alte mărunte şicane birocratice. Am înghiţit atunci în sec; Europa era visul nostru şi chiar dacă se răstea la noi, tot către ea priveam. Vai, Europa aceea care nu ne-a înţeles! În România nu minorităţile sunt problema, ci majoritatea! Urbanizată în prima jumătate a secolului XIX, Europa a avut un veac – deloc liniştit – pentru a-şi stabiliza majoritatea (ca middle-class prosper) şi apoi s-a putut dedica integrării progresive a minorităţilor pe care statul naţional şi capitalismul industrial le marginalizaseră. Dar noi? Pe noi ne-a prins 1989 cu mai bine de jumătate din populaţie în rural, adică în afara datelor elementare (reţele de apă, canalizare, asistenţă medicală etc.) care definesc civilizaţia. Masa aceasta enormă, plus celalaltă – aproape la fel de mare – rămasă pe drumuri, în oraşe incapabile să se mai întreţină, după falimentul industriilor comuniste a fost adevărata noastră problemă. Cine s-a ocupat de soarta lor? Cine a gândit un cadru – cât de cât coerent – pentru viaţa comună a acestor oameni şi pentru ca fiecare dintre ei să aibă posibilitatea de-a se realiza? Ce li s-a dat – în 30 de ani – acestor oameni, cu excepţia deschiderii graniţelor?

 

Nu avem canalizare în cele mai multe sate, în multe nu e nici dispensar, bibliotecile au fost aruncate în stradă sau arse, se închid şi şcolile – ce le mai rămâne făpturilor ce încă bântuie prin ele? Un singur lucru – căci e în fiecare sat: Biserica. Orfanii tuturor guvernelor, orfanii Europei (cei la care n-a ajuns un euro din faimoasele “fonduri” împărţite generos “între prieteni”) şi-au regăsit tatăl. Biserica aceasta de bază – care n-are aproape nici o legătură cu biserica instituţională – e ultimul loc în care se mai pot întâlni cei care nu mai au unde se duce. Şi Biserica aceasta le spune că străinii (adică cei care sunt altfel decât noi) sunt împotriva firii, că stăpânitorii lumii acesteia trebuie să fie asemeni tatălui, autocraţi ce răspund doar în faţa Pantokrator-ului, că credinţa e viaţă şi ştiinţa e nebunie şi, mai ales, că pe cel părăsit de toţi, Dumnezeu nu-l uită. Pentru dezmoşteniţii lumii acesteia e suficient, pentru că e clar şi pentru că vorbeşte nu minţii, ci sufletului lor. Cuvintele acestea au intrat în ei pe-acolo pe unde intră disperarea şi plânsul şi, de aceea, sunt mai adevărate decât toată logoreea lumii acesteia. Acestor oameni li se adresează pliantele ininteligibile pe care se toacă “fondurile europene”? Lor le vorbesc specialiştii în abstracţii invitaţi ocazional de diverse televiziuni? Pentru ei se publică atâtea cărţi la care n-au cum să ajungă (nici fizic, nici financiar)? Să nu ne amăgim! Ceea ce noi numim “cultură” e un mediu foarte restrâns de oameni care se citesc între ei. Şi care n-au ştiut – atunci când trebuia! – să difuzeze în lumea sărăciei ideile modernităţii europene şi nici să-i determine pe puternicii zilei să le pună în practică. Astăzi nu-i mai ascultă aproape nimeni şi, “chiar de-ar vorbi limba îngerilor”, vorbele lor se duc în gol.

 

Oamenii pamântului au crezut şi în urbanizare, şi în prosperitate, şi în mitul Europei mari. Acum nu mai cred în nimic din toate acestea. Doar speră să le scape copiii din iadul numit România. Iar pentru acest iad nu mai văd decât o singură soluţie: mântuirea. Şi, dacă e nevoie, mântuirea prin foc şi sabie. Ratând – pentru atreia oară într-un veac – modernizarea, n-am făcut decât să creem o enormă masă resentimentară care trăieşte la limita umanului. Oamenii aceştia şi-au pierdut credinţa în puterea cuvintelor de-a modela lumea; pentru ei singura schimbare adevărată ar fi răsturnarea totală a tot ceea ce vedem acum. Preocupaţi de “salarii şi pensii speciale”, am creat o întreagă populaţie de revoluţionari cărora le lipseşte o scânteie pentru a tarnsforma cotidianul în Apocalipsă. Orbiţi de jocul cu sofisticăriile n-am băgat de seamă că au uitat să citească şi singura lor sursă de informaţii sunt ştirile ce anunţă iminenţa ceasului din urmă. Lumea lor nu e asemeni celei pe care o vedem zilnic: a vârfurilor societăţii, ce se agită la suprafaţă asemeni valurilor mării. Lumea lor e asemeni vulcanului, mută până în ceasul erupţiei care schimbă faţa lumii. Cine sunt Putin şi Erdogan în ultimă instanţă? Oameni comuni, banali şi în înfăţişare şi în discurs, oameni ca toţi ceilalţi, care-i reprezintă pe toţi ceilalţi şi în care toţi ceilalţi îşi proiectează speranţele şi iluziile. De aceea rezistă la putere în ciuda crizelor şi-a sancţiunilor. Sigur că vor cădea şi ei într-o zi şi în locul măreţului vârf al muntelui se va căsca un crater sinistru. Sigur că după ei vor fi zguduiri mai mari şi răsturnări mai violente. Dar, până atunci, ei sunt acolo. Un cuvânt al ţarului sau al sultanului creează o autostradă sau un pod, în vreme ce hărmălaia ridicolă a Parlamentului nostru nu creează decât scandal şi corupţie. Asta se vede din stradă.

 

Viziunea tribală a societăţii (“afară cu străinii din ţară”, să rămânem doar noi între noi), reîntoarcerea la credinţa fundamentalistă (cu antiintelectualismul ei, care consideră orice cunoaştere fără beneficii practice ca fiind inutilă), mistica “tătucului salvator” şi invocarea soluţiilor de forţă, resentimentarismul cu potenţial revoluţionar şi, mai mult decât toate, instabilitatea agitată a unei societăţi ce se descompune sunt măsura dezamăgirii pe care-o lasă în urmă a treia tentativă, eşuată, de modernizare a lumii noastre. Şi, în ciuda faptului că atât în 1989, cât şi în 2007 aveam o mulţime de aşi în mână, sunt dovada faptului că am ratat – încă odată – întâlnirea cu Europa. Liviu Dragnea, Tudorel Toader, Liviu Pop sau Olguţa Vasilescu nici măcar nu există. Ei sunt doar materializările – ectoplasmatice şi ridicole – ale acestui eşec, mare cât secolul ce ne stă în faţă.

 

Articol publicat de contributors.ro

TAGS : antiamericanism coalitia familie saracie autocrat ceausist fundamentalism conspirationism strain romania europa
Recomandari
Comentarii
julius001 2017-12-04
....."Acolo unde libertatea e reală, ea e sora prosperităţii."...."Căci omul care prosperă trăieşte efectiv beneficiul libertăţii şi, prin gândul şi fapta lui, înţelege perfect care e rostul păstrării şi al amplificării ei."...."Mai mult decât atât, omul care prosperă priveşte cu încredere viitorul – ca oportunitate a altor dezvoltări şi a sporirii beneficiului muncii şi al gândului lui."....

.....Unde-i Caragiale sa te auda !?....Ce Catavencu ilustru s-ar mai naste !...Unde mai afli asa potop minunat de vorbe goale! ...fraze gongorice aruncate la gramada, sforaiala cu spoiala culturala ...scarțaiala de clanța noua care asteapta unsa....
Marius Nicolescu 2017-12-03
O analiza atat de completa, de dura, de adevarata si de cutremuratoare despre istoria si societatea contemporana, si nu numai, nu am intalnit nici in articolele domnului Liiceanu. Daca-mi permiteti, domnule Maci, v-as transmite felicitarile unui simplu pensionar sexagenar, alaturi de faptul ca ma descopar si ma inclin in fata unui maestru al condeiului pe care il reprezentati cu cinste si onoare. Asta zic si eu analiza fina. Dar ce zic eu fina? Ati tesut o istorie adevarata filigranata, care vad ca deranjeaza enorm, cum bine ati aratat in articol: " In lumea noastra dezbaterea inseamna cearta si injuraturi, refuzul intelegerii numai pentru a nu-i face celuilalt pe plac, plata unor polite vechi si neagra bascalie ". Mai mult si mai concis nu se putea spune. Dar intreg articolul este plin de invataturi pe care, daca am fi in stare sa le descifram, s-ar putea articula societatea. Ati descris, pe indelete, vina Bisericii dar si a orfanilor tuturor guvernelor. Ati vorbit despre specialistii in abstractii de pe la televiziuni imbecilizatoare. Ati descris prin superbe cuvinte starea in care ne aflam: deznadejdea. Ati atins toate punctele despre societatea romaneasca cum nu a facut-o nimeni pana azi. Sunteti magistral, domnule Maci si ma bucur sa fiu contemporan cu un asemenea om. Un om cu adevarat frumos. Si am sa inchei cu un al citat (superb) din articolul dumneavoastra, domnule Maci: " Modernitatea inseamna deschidere. Numai ca pe la noi, daca nu-ti zavorasti bine usa, iti intra careva in casa si bucuros sa fi daca te lasa cu zile dupa ce-ti ia totul. Catre cine sa te deschizi? Catre cel ce te-a inselat si alta data? Catre cel ce vrea - asa cum vrei si tu - sa agoniseasca ceva pe seama ta doar ca sa scape dintr-o lume care nu a fost niciodata pentru voi una comuna? " Un articol impecabil. De citi, de raspandit si de recitit. Poate va veni si ziua trezirii. Si atunci va iesi iar lava topita a vulcanului si va parjoli totul in cale.
Felix 2017-12-03
Ideea ca toti adversarii de idei ai d-lui Maci sunt vorbiti intre ei sau se vor coordona in viitor, si ca atare cei ce cred in miracole sunt in mod necesari oamenii rusilor, ideea asta e o forma de teoria conspiratiei. Iar ideea ca democratis i libertatea trec prin stomac, e o idee pur si simplu comunistoida.
Darie 2017-12-03
Românii recoltează exact ce-au semănat: autoapreciere aberantă și un sistem de învățământ încapabil și care se reduce la zece olimpici inutili în fiecare an, sosind în surfing pe un nou val de nefuncționali.
Planeta e plină de popoare ratate în căutarea unui vinovat. Societăți fără societate și fără cetățeni, în care singurul automatism e încălcarea regulii stabilite. Și, vorba aia, dacă regula ne dovedește atunci schimbăm regula. „Că, doar noi suntem stăpâni!” Facem din regulă neregulă, da.
În fond, ce ne-am dorit noi? O Românie occidentală. Și ne-am apucat să copiem toate instituțiile lor, este? Pe bune? Și occidentalii de la cine au copiat? Nu, domnilor! Instituțiile occidentale sunt rezultatul gândirii acelor oameni. Cu părere de rău, dar la noi gândirea e una, iar gardul vopsit e alta. Da, 'românii recoltează ce-au vopsit'.
?????? 2017-12-03
Remarcați totuși că primul ministru de la Brăila este mai înalt chiar și decât Johannis, pentru a nu îl mai "introduce" în discuție și pe Traian Băsescu ?
FLORIAN D. MIREA 2017-12-02
O mare neimplinire, mai importanta decat altele semnalate in acest articol, consta in faptul ca nici in aproape trei decenii de la prabusirea dictaturii comuniste in Romania nu s-a putut constitui o clasa mijlocie suficient de puternica care sa se interpuna intre cei prea bogati si cei prea saraci. O democratie solida se bazeaza pe o clasa de mijloc numeroasa. Dar, de 27 de ani incoace, toate guvernarile i-au favorizat pe cei proveniti din nomenclatura si au mentinut masa de oameni saraci cu frimituri de ajutoare sociale, infime majorari de salarii, bonuri de masa si alte fleacuri. Si in America ultimelor decenii clasa de mijloc, in loc sa fie consolidata, a fost in permanenta subminata si redusa procentual. Astfel ca in prezent in societatea americana este o mare presiune a orientarii liberal-stangiste, in detrimentul oricaror alte orientari politice mai echilibrate. Pentru ca Romania sa iasa din impasul ei este nevoie de o clasa de mijloc care sa reprezinte cel putin 40 la suta din totalul populatiei. Dar nimeni nu isi asuma un astfel de program. Unii vor sa ne traga spre stanga de tip "liberal", ceilalti ne duc in sens opus, spre o stanga "iliberala". Nu cetatenii romani au ratat "intalnirea cu Europa", ci clasa lor politica, de la un capat la altul al esichierului. Care e diferenta de fond intre ce a fost rau in guvernarile pesediste si cele ale CDR sau DA?! Admitand un milion de imigranti in Romania, cu ce ridicam standardul de viata al cetatenilor Romaniei? Facand din Insula Belina un paradis fiscal, cu ce contribuim la dezvoltarea Romaniei?!
Alina M. 2017-12-02
Domnule Maci, din 2004 pana in 2014 asul din maneca dvoastra a fost Traian Basescu, iar dama sa de pica a fost Elena Udrea.
Este de neinteles cum de ati esuat.
BASCA 2017-12-02
De 20 de ani caut aceste cuvinte,multumesc domnule Maci pentru ca gura mea uscata s-a umplut de apa vie a acestor cuvinte insiruite ca un parau cristalin si rece ce-mi satisface uriasa sete.
Total 8 comments.
2138
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22