Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Arta denunțului
Catalin Bogdan - - - -
2018-01-23
Cultura
0

Acum un sfert de secol, Clujul devenea centrul unui experiment financiar care i-a îmbogățit pe mulți, iar la final i-a sărăcit pe destui: „jocul“ Caritas. Fenomen specific tranzițiilor postcomuniste, afacerea obscurului contabil Ioan Stoica a avut evidente conotații politice, asupra cărora spectacolul Miracolul de la Cluj insistă cu predilecție.

 

Când se invocă teatrul politic, mulți ri­ca­nează. Unora le lasă impresia de insidioasă (și inoportună) propagandă. Alții se tem că un spectacol militant oricum neglijează excesiv criteriile esteticii. Nu lipsesc nici cei care in­vocă un pleonasm: cons­ti­tutiv, orice artă e politică. Pentru a nu mai vorbi de cei care pur și simplu re­fuză ispita subversiunii. Să luăm cazul clujean. Când propune (rar) spectacole cu mai fățișă tentă politică, Naționalul local nu de­pă­șește dezbaterea despre ori­ginile totalitarismului: tinerețea de­za­bu­za­tă a lui Hitler (în șăgalnicul Mein Kampf, marca Alexandru Dabija), măcelărirea vecinilor evrei (în minimalistul Clasa noas­tră – oare dezinteresul publicului pen­tru cel mai remarcabil spectacol al ultimilor ani a determinat numărul jenant de redus de reprezentații ori invers?) sau tragicul destin al prea revoluționarului regizor Meyerhold în stalinism (în Ri­chard al III-lea se interzice). Mai răzbate o undă de anticapitalism prin deja ba­na­li­zatul recurs la noua mitologie consumistă (în Agamemnon, scris de Rodrigo García), dar spectatorul nu va ieși răvășit – vorba lui Lenin – ca din Salonul nr. 6 al lui Ce­hov, gata să protesteze împotriva zbirilor alienării. Cu alte cuvinte, politică e (im­plicit) tema, dar mai puțin mesajul. Nici Teatrul Maghiar nu se aruncă ușor în vâl­toarea confruntărilor politice. Desigur, cla­sicii pot fi atemporali – un nou Iulius Cae­sar nu-i nicicând greu de identificat, mai ales că Silviu Purcărete e fundamental sceptic în privința progresului –, iar co­notațiile multiple rămân un semn de vi­goare estetică. Dacă oferi consistență unui spectacol, potențezi implicit și rezonanța sa politică – iată o premiză care, de fapt, e departe de a fi indiscutabilă. Preferința pentru existențial întreține un raport am­bivalent cu actualitatea: o apucă strâns, dar o și lasă ușor din mâini. America poa­te aminti (și) despre imigranții de azi, dar mai fidel – precum regizorul Michal Do­čekal – pe urmele lui Kafka ajungi la cu to­tul alt orizont hermeneutic. Mai con­cre­tă, în schimb, e memoria Securității – în Galoși demersul e aproape arheologic –, dar în general gustul pentru metafore mai mult inhibă recursul explicit la politic.

 

Recurs care rămâne în sarcina independenților. Iar unii își asu­mă mai abitir nu doar patosul politic al actualității, ci și vir­tu­țile conceptului de artă po­li­ti­că. Altfel spus, miza lor e una mai țintită, iar denunțul mai puțin echivoc ori glisant. David Schwartz e unul dintre aceștia, iar Reactor de creație și experiment – cu echi­pa sa de tineri actori – una dintre al­ternativele la cele două teatre sub­ven­țio­nate din oraș. Din colaborarea lor a rezul­tat Miracolul de la Cluj – expresie a cu­rentului (în vogă și la noi) al teatrului do­cumentar. Acum un sfert de secol, Clujul devenea centrul unui experiment financiar care i-a îmbogățit pe mulți, iar la final i-a sărăcit pe destui: „jocul“ Caritas. Fe­no­men specific tranzițiilor postcomuniste, afa­cerea obscurului contabil Ioan Stoica a avut evidente conotații politice, asupra că­rora spectacolul insistă cu predilecție. Le analizase, într-un articol remarcabil din 1995 – cu titlul incitant: Încredere, spe­ran­ță și Caritas în țara piramidelor: Ro­mâ­nia, 1990-1994 –, și Katherine Verdery. Fi­indcă Stoica a găsit în epo­că nu doar o gaz­dă bi­ne­vo­i­toare în per­soana pri­ma­ru­lui Funar, ci și un partid – PUNR, în plină ascensiune – interesat de beneficiile de imagine ale asocierii cu pro­lificul joc. Caritas a ajuns astfel nu doar o pușculiță grasă pentru activitățile par­­ti­du­lui, ci și o marcă cu miză elec­torală, ca poveste de succes a pro­priului (pretins) model de reformă eco­nomică – în haosul tranziției, multe spe­ranțe și angoase erau legate prio­ritar de asemenea oferte.

 

Spectacolul clujean e ilustrativ pentru opor­tunitățile, dar și pentru limitele unei mai asumate arte politice. Nu e suficient să ne plângem de răul metafizic și de crize abisale când unora dintre patologiile so­ciale care ne otrăvesc viețile le putem iden­tifica mai precis cauzele. Fără a ne opinti în disputa încâlcită dintre do­cu­mentar și ficțiune pentru primatul ve­racității, nu putem ignora nevoia noastră de adevăr istoric și social. Modul în care s-au desfășurat cu adevărat evenimentele și înlănțuirile de fenomene care au con­curat la producerea lor sunt repere fun­damentale ale minții noastre. De aceea ne plac anchetele jurnalistice, de pildă, iar teatrul (documentar) poate adăuga câteva utile ingrediente retorice, care fac mai convingător denunțul. Fiindcă în joc nu e doar identificarea vinovaților, ci și opor­tu­na noastră poziționare în raport cu vinile. În cazul spectacolului clujean, eveni­men­tul e unul datat, vechi de un sfert de se­col, iar mulți dintre cei implicați au pă­răsit deja scena publică. Cu toate acestea, lecția e departe (chiar și) de a fi clarificată, iar firele (cauzale) desfășurate de atunci nu s-au rupt cu totul.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-catalin-bogdan-1452.jpg

Imagine din spectacolul Miracolul de la Cluj, în regia lui David Schwartz

 

Dar să nu neglijăm limitele unei lecturi do­minant politice. Narațiunea propusă s-ar putea schematiza astfel: unii – spectacolul e și o sarabandă de nume damnabile, de la politicieni la foști securiști și de la cle­rici la jurnaliști și scriitori – au speculat frica de sărăcie pentru a-i înșela și fura pe mulți alții. Câțiva ticăloși fără scrupule și multe victime (nu neapărat inocente) au fost părtași la un experiment care mai mult a întărit discrepanțele sociale. Avem ast­fel o nouă mostră de putere malignă și trufașă, cu o versatilă capacitate de a în­tre­ține alienarea multora. Mesajul prio­ri­tar devine: uite cum v-au păcălit! Un me­saj oportun, dar reducționist.

 

 

Katherine Verdery aduce în dis­cu­ție, în articolul amintit, di­men­siunea religioasă a Caritas-ului. Prezentă deja în chiar numele jocului, do­vadă de calcul asu­mat. Religiosul nu lip­sește din spectacol, dar e vorba de ver­siu­nea sa politizată. Tri­unghiul PUNR/Funar – BOR/Bartolomeu – Caritas/Stoica a func­țio­nat din plin, în profitul fiecărei părți. Câte biserici – era epoca exploziei edilitare a Bisericii tocmai ieșite din stagnarea co­munistă – nu s-au construit cu bani de la Caritas? Jocul s-a integrat în efervescența naționalistă care a asociat din nou Ortodoxia cu o teologie (pur și simplu) eretică. În fond, arhie­pis­copul/mitropolitul Bartolomeu a otrăvit ani de zile discursul religios postcomunist cu reprobabile tușe naționaliste – nu era o noutate în teologia autohtonă, mai ales du­pă conivența cu strategiile ceaușismului. Piesa lipsă, pe care o propunea „oportun“ Stoica, era cea a naționalismului eco­no­mic. Și noi suntem în stare să facem bani, pentru a ne câștiga independența în ra­port cu perversul Occident – o temă pre­dilectă de predici și discursuri politice. Ide­ea unei astfel de autarhii venea, de asemenea, din recuzita ceaușistă – și e, și azi, extrem de eficientă ca retorică politică (care îl demonizează pe Soros, de pildă). Spectacolul chiar plusează în direcția aces­tei politizări: e menționat și un fost le­gionar, care l-ar fi marcat în copilărie pe Stoica – sugestia unei paradigme de lung parcurs e forțată și riscă să întrețină ana­cronisme înșelătoare.

 

Dar dimensiunea religioasă a fenomenului nu s-a redus la complicitățile naționaliste. Verdery vorbește nuanțat de milenarism – o țară a huzurului ca mană cerească, ex­presie a unei carități providențiale. Toc­mai acest caracter de presupusă bunăstare colectivă a decuplat conștiințele multora de la chestionarea legitimității morale a unei asemenea frenezii investiționale. Ne putem întreba dacă tonalitatea predilect satirică a spectacolului – de denunțare a noii superstiții asimilabile vechii magii – nu ține (cel puțin implicit) de un Weltan­schauung mai degrabă suspicios față de religie. Oricum, analiza raportului dintre eco­nomic și religios e de neocolit, cel pu­țin de la Max Weber încoace. Ortodocșii sunt departe de Evanghelia prosperității, dar tocmai în interstițiile unui deficit teo­lo­gic major – prin suficiență spiritualistă – pot înflori mesianisme surprinzătoare. În concurența dintre capital și providență, nu e niciodată sigur pe ce să mizezi.

 

Reducționismul politizării mai are o victimă: eticul. E salutar re­fuzul moralismului ipocrit, care circumscrie Caritas-ul iu­birii de arginți. Resorturile (i)mo­rale au fost multiple, iar nodul între politic, religios, economic și etic nu-i de tăiat grăbit. Moralismul – cu totul absent în spectacol – ar putea identifica, la rân­dul său, alți vinovați, fiind mai puțin in­te­resat de diavoli: mulți (mai mult sau mai puțin) s-au îmbogățit subit fără efort, dar mai ales indiferenți la ultrajul adus dialec­ticii dreptății. Ispitiți cu un câștig atât de facil, au cedat ușor, din orbire și lăcomie. Finalul (pentru unii) nefericit e o pedeapsă previzibilă. O astfel de caricatură her­me­ne­utică ne-ar îndepărta de adevăratele mize ale chestionării etice a fenomenului. Care nu sunt așa departe de etosul stân­gist (care animă spectacolul): cum poți să nu-ți pui, la un moment dat, problema prețului pentru ceilalți al propriului tău câștig. E adevărat că Evanghelia deja ne-a atenționat că îmbogățirea miroase a ne­dreptate, iar comunismul a speculat per­vers un asemenea scrupul. În orice caz, o abordare matură a eticului trebuie să țină cont de zonele de (mare) umbră ale exis­tenței: contradicții destabilizante, asceză în labirint, disconfortul virtuții, ambi­gui­tățile riscului. Un astfel de hățiș moral e prolific pentru ispite colective, de la solu­ții totalitare la providențialisme versatile. Dar oricât ne-ar fascina capacitatea poli­ticii de a topi pasiunile individuale pentru a-și forja propriile structuri, conștiințele nu dispar. Iar dramele lor (discrete) nu se reduc la zidul ce desparte foamea săra­cu­lui de frica bogatului.

 

Pe de altă parte, spectacolul clujean e un pro­dus savuros din puține ingrediente – condiția de independenți oricum reduce op­țiunile. Decoruri (cu totul) minimale – ecranul de fundal are rol de tablă pe­da­gogică, de fixare a lecțiilor –, accente (mi­mice și grafice) caricaturale, retorică mai mult narativă decât dramaturgică – un Brecht mai hazliu. Caricaturile se succed ca benzile desenate – o fragmentare opor­tună a percepției istorice, precum în re­construcția unui puzzle –, iar grimasele re­curente subțiază ontologia ocultă a per­so­najelor – acea adâncime psihologică de­se­ori parazită. Noul cor, mai impetuos, își regăsește vocația discriminatorie: judecă fără să-l mai aștepte pe spectator. O grabă ce poate fi acceptată, dar cu măsură.

TAGS : Katherine Verdery Miracolul Mein Kampf dabija cehov David Schwartz Cluj
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
1560
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22