Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Hamlet, o stare de spirit
Andreea Nanu - - - -
2018-01-30
Cultura
0

„A fi sau a nu fi? Aceasta-i întrebarea!“ (Hamlet, de William Shakespeare)

 

Unteatru. O scenă rotundă, ca un cadran de ceasornic. Pe scenă, trei personaje-ace de cea­sornic care dau viață, sub zodia lui Ham­let, celui mai enigmatic personaj sha­kes­pearian: Timpul. Se­cun­de­le, minutele, orele? Tim­pul e relativ. Așa cum și iden­titățile umane par a fi flui­de, interșanjabile, per­me­a­bile. Richard Bov­noc­z­ki, Pe­ter Kerek și Alina Ber­zun­țeanu interpretează mai multe personaje, distri­bu­indu-și nu atât rolurile, cât ideile care animă acest fas­tuos portret-robot al Omu­lui universal, cu numele Hamlet. Prinț al Danemarcei, prinț de pretutindeni și de nicăieri și, mai ales, așa cum ne dovedește acest spectacol-laborator, pelerin al tim­pului nostru. Nu este o punere în scenă cla­sică, în sensul că nu mobilizează o re­cu­zită impresionantă, costume de epocă sau o scenografie barocă; dar este un spectacol cla­sic, fiindcă reușește să redea un Hamlet esențializat, sublimat, care poate să du­re­ze în timp, clasicizându-se grație pro­prii­lor sale resurse interioare, estetice și etice.

 

Hamlet vorbește despre noi la Unteatru, picurând în limbajul obosit de logica „n“-post­mo­dernistă un mesaj consolator: umanitatea n-a murit cu totul, în ciuda „urâtului care se răspândește ca un cancer“. Curajos și (aproape) obstinat în estetica sa decantată, ce mizează pe mi­ni­malismul mijloacelor și pluralitatea sen­surilor, acest Hamlet este o ancoră cu trei brațe care se înfige adânc în minte și în suflet; o tapiserie a vârstelor umane, pre­țios brodată din gest și cuvânt; o car­dio­gramă în care legile sufletului și ale tim­pului se întâlnesc într-un limbaj univer­sal, căpătând formă într-un corp care nu este al unui singur personaj, ci al Omului din toate timpurile și locurile. Un Hamlet-triadă, ale cărui brațe contorsionate, con­vulsive (interpretarea actorilor este foarte gestuală, coregrafică) dezvăluie vaste plaje sufletești în lumina rece a conștiinței, în purpura intensă a sângelui-metaforă sau în negura nebuniei populată de fantasme. Între dominantele alb-negru (Bine și Rău) se desfășoară o întreagă cromatică a stă­rilor sufletești, a emoțiilor, toate filtrate prin cuvânt. Textul respiră, se eliberează, sensurile pulsează în trecerile de la o iden­titate la alta. Hamlet este o traversare a aparențelor (preluând o formulă a Vir­gi­niei Woolf, The Voyage Out), amplă și tul­burătoare, intensă, frustă, onestă.

 

Rezumatul faptelor ar fi aici secundar (de­și familiaritatea cu textul e necesară pen­tru a înțelege mai bine spectacolul). Dim­potrivă, tocmai extragerea lui Hamlet din context, despărțirea de propria istoricitate este pariul acestui spectacol de artă cons­truit cu migală, dezvoltat de la conceptul propus de regizorul Peter Kerek (care im­presionează aici și prin calitățile sale de ac­tor) într-un teatru total, o realitate mul­tiplă, caleidoscopică, care-și păstrează coe­rența (nucleul dur), în ciuda sensurilor pe care fiecare actor le adaugă, cu inteli­gență și sensibilitate, sporind dimensiunea revelatoare a dramei shakespeariene. Ham­let este o metaforă în care textul atinge o uimitoare transparență ideatică și estetică; o violență crudă, o atingere de mătase, o intensitate a erosului care își extrage „carnalitatea“ din cuvinte, culminând cu moartea care-i face pe cei trei protagoniști „să-și poar­te unul altuia chipul“. Ca într-un poem de Ted Hu­gues.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-andreea-nanu1453.jpg

Peter Kerek, Richard Bovnoczki și Alina Berzunțeanu în Hamlet la Unteatru

 

Nu avem cortină. Nici nu e nevoie. Privirea lui Hamlet - intensă, demiurgică - ba­leiază scena ca un început de Geneză. Asistăm la nașterea spec­ta­co­lului și conștientizăm că ne aflăm în punc­tul înalt al unui teatru de artă, care sur­vo­lează întinderea pustie a „lumii ca o sce­nă“ cu o întrebare-far: A fi sau a nu fi? Hamlet ne scrutează stând pe marginea podiumului, exilat la fruntariile regatului, la marginea vieții. Totul e încă posibil. Chiar și nonexistența. Richard Bovnoczki nu declamă, ci freamătă evocator (ca vân­tul în filmele lui Tarkovski) o dilemă eter­nă: să asumi existența cu „toate loviturile și umilințele vieții“ sau să alegi moartea, „un singur gest“, eliberator și ireversibil. Sau să alegi somnul, indiferența, amor­ți­rea - e oare posibilă o cale de mijloc între a fi sau a nu fi? Se poate face un com­promis? Replicile pun în mișcare con­știin­ța colectivă a celor trei protagoniști, ale căror voci încep să se întrepătrundă ca eli­cele unei molecule de ADN, redând aproa­pe vizual un flux al gândurilor, o energie a sufletului care încearcă să poposească, pe rând, în cele trei întrupări-metaforă: Ham­let, Regele și Regina. Da, poate că Ham­let are dreptate. Între viață și moarte, Visul ar putea fi o a treia cale, dar sub ame­nințarea necunoscutului, fiindcă „nu știi ce vise te așteaptă în moarte“. Ham­let e un suflet torturat, care se zbate în că­ma­șa de forță a nopții („Dezbracă noap­tea de pe tine, Hamlet“). Nu se poate eli­be­ra fiindcă el nu acționează, ci gândește (excesiv), devenind prizonierul propriei conștiințe. O conștiință răstignită pe cul­mi­le înalte ale moralității intransigente, in­capabilă să se adapteze celor de jos. Ham­let e omul absolutului, apologetul și vic­tima lui. Richard Bovnoczki redă ten­siu­nea, sfâșierea, într-un strigăt mut, dar invaziv, care „sparge timpanul întregii lumi“, visceral, oglindit în monologul Re­ginei devenită Ofelia... Din abisul durerii ur­că la suprafață, ușor (ușuratic?) ca abu­rul, ridicolul condiției umane, bufoneria duplicitară. Hamlet devine Polonius. Un personaj cu două voci, un Ianus Bifrons care se joacă cu propriile măști, într-o fan­te­zie despre oameni și nori, la fel de ne­statornici; un fel de deșertăciunea de­șertăciunilor care devine o meditație des­pre natura Teatrului, despre condiția Cu­vântului redus adesea la o sumedenie de vorbe goale. „Ce citiți?“ Sau cum citim, în ce fel ne decodificăm propria viață? Ce dis­tanță salubră putem lua față de tot ce ni se întâmplă?

 

Suntem. Dar cine suntem, cum sun­tem? Alina Berzunțeanu adu­nă în personajul ei identități mul­tiple - măștile nestatorniciei, ale pasiunilor omenești. Ea își cons­truiește rolul din contraste și treceri - e Regina și Ofelia -, dar și din idei con­tradictorii - frumusețea nu e echivalentul sincerității, la fel cum nici obediența nu se confundă cu inocența. Duplicitatea ne gu­vernează. Regina petrece în brațele nou­lui soț, purtând pantofii de la înmor­mân­tarea Regelui ei. Fidelitatea ei se împarte între Hamlet și asasinul adevăratului Re­ge. Trecutul o bântuie, prezentul o con­dam­nă. Își poartă viața ca pe o rană des­chi­să, care refuză să se coaguleze. Dua­litatea înțeleasă ca două maluri ale ființei peste care sufletul e incapabil să mai facă pod. Fractura se păstrează și în glasul Ofe­liei. În vocea ei își găsește ecoul aceeași neliniște hamletiană, a fi sau a nu fi, ca un fir roșu ce leagă întrebările, căutând răs­punsurile. Dar nu există răspuns, ci nu­mai resturi, indicii presărate cu parci­mo­nie în trecerile de la o mască la alta. Ofelia își împrumută vocea Reginei și chipul lui Hamlet; Hamlet îi aruncă cuvintele spre public, ca o imprecație. Ofelia alunecă în moar­te. Inima se frânge, ochii se deschid, iar „cuvintele zboară în sus“, balize lu­minoase care ne ajută să distingem, în noaptea adâncă, existența unui cer. Îl căutăm, „cu un ochi râzând, cu celălalt în lacrimi“.

 

Hamlet e mai mult decât un per­sonaj sau fabula unui destin, el e o stare. Actorii fac uimitoarea performanță de a nu juca, ci de a fi. Peter Kerek, împreună cu Alina Berzunțeanu și Richard Bov­noczki au conceput un spectacol care s-ar putea intitula: Hamlet, a state of mind1. Și, la fel ca în secvența finală a filmului re­gizat de Hal Ashby, odată ce piesa se în­cheie, simți că poți să mergi pe apă. Rea­lizezi că trăiești, devii imponderabil, tras în sus de un sens înalt al ființei, dincolo de simpla existență. Interesant că, deși ac­tor în piesă, Peter Kerek nu încetează să fie regizor. Reflexiv și interiorizat, mai de­grabă reținut în gesturi și expresie, re­gi­zorul își construiește rolul manevrând în același timp, ca un păpușar, jocul ce­lorlalți. Cei trei protagoniști se comp­let­ea­ză unul pe altul, ca vocile unei fugi. Peter Kerek îl „cultivă“ pe Hamlet ca pe o gră­di­nă interioară. Ingredientele sunt dozate - gestualitate, text, expresivitate - într-o ar­monie demnă de indicațiile regizorale pe care însuși Hamlet le formulează: „Po­triviți acțiunea la cuvânt și cuvântul la acțiune“. Un posibil Paradis pentru Ham­let... sau pentru omul alienat al timpurilor noastre?

 

P.S. Stimate public iubitor de teatru, din­colo de acest Hamlet de la Unteatru, mai există un Hamlet secund, un magister ludi, un actor „în ramă“. Este acel Ham­let-dublul lui Shakespeare pentru care tea­trul și actorii sunt instanțele de-mascării, descoperirii adevărului. Hamlet este cel care-i invită pe actori la curte și le cere să interpreteze drama menită să-l dea în vileag pe ucigașul tatălui său. Dincolo de dimensiunea jocului, a bufoneriei, tirada hamletiană este și o apologie a teatrului. „Dragă domnule, ai grijă ca actorii să aibă tot ce le trebuie! Auzi, să fie tratați cum se cuvine; fiindcă ei sunt cronica pre­scurtată, esențială a timpului.“ Ham­let ne invită să descoperim demnitatea tea­trului, să înțelegem alchimia prețioasă și fragilă a teatrului ca Artă... În seara spec­tacolului, un tânăr bine îmbrăcat butona sfidător telefonul mobil, cu un dispreț vădit față de jocul actorilor și de noi toți. Atunci am simțit lehamitea din vorbele lui Hamlet: „Omul nu mă mai încântă“. „Se bucură (actorii) de același respect ca pe vremea când eram și eu în oraș?“ Dom­nule Hamlet, v-aș răspunde ca Rosen­crantz: „Nu, de fapt, nu“. Dar Hamlet e conștient că soarta teatrului depinde de public. Adică de noi, cei care suntem che­mați să ne apropiem de scenă ca de un spațiu sacru, acolo unde Frumusețea, cum spunea Dostoievski, poate salva lumea. Așa­dar, pășiți cuviincios într-Unteatru de dincolo de catapeteasmă. //

 

Nota

 

1. „Life is a state of mind“ („Viaţa e o stare de spirit“), spune o replică din filmul Being There (Un grădinar face carieră, 1979), regizat de Hal Ashby.

TAGS : Peter Kerek Richard Bovnoczki și Alina Berzunțeanu în Hamlet la Unteatru
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
2169
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22