Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Turneul Teatrului Național din Chișinău la București
Doina Papp - - - -
2018-02-06
Cultura
0

În zilele de 27 şi 28 ianuarie 2018, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Chişinău a fost prezent la Bucureşti cu două spectacole de anvergură.

 

Între ziua lui Eminescu și aceea a lui Ca­ragiale se întâmplă de vreo câțiva ani buni încoace un desant plin de însemnătate al Teatrului Național din capitala Republicii Moldova la București, într-un schimb cultural așteptat pe ambele maluri ale Pru­tu­lui. În preajma Zilei Na­țio­nale a Culturii, celebrată la 15 ianuarie, teatrul care poar­­tă numele lui Mihai Emi­nescu vine în vizită la acela cu numele lui Ca­ra­gia­le, după un popas la Iași, unde-i face o reverență lui Alecsandri la teatrul care-i poartă numele. Aproape un pelerinaj la obâr­șiile culturii române!

 

Anul acesta, turneul a inclus două spec­tacole de anvergură - Steaua fără nume, de Mihail Sebastian, și o piesă contem­po­rană inedită aparținând scriitorului, jur­nalistului și omului politic Sergiu Burcă, sub pseudonimul S.T. Burke, intitulată Ba­lamucul vesel. Suficient afișul pentru a pu­ne-n valoare trupa teatrului și preo­cupările repertoriale întinse pe o plajă cu­prinzătoare, dacă ne gândim că anul tre­cut am avut și un Gib Mihăescu, alături de Ion Druță și Georges Feydeau. În acest fel, bucureștenii pot aprecia nu doar eforturile instituției de a-și îndeplini misiunea cul­tu­rală națională, ci și capacitatea de a va­lo­rifica potențialul artistic al teatrului în pro­iecte repertoriale cât mai diverse și sub­stanțiale.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-papp-1-1454.jpg

Imagine din spectacolul „Steaua fără nume”, în regia lui Alexandru Cozub

 

Sala Studio a Teatrului Național „I.L. Caragiale“, plină ochi, a găzduit comedia lui Sebastian, ins­­pirată dintr-un interbelic ro­mâ­­nesc me­lancolic și colorat, s-a pliat pe mo­liciunile dialectale ale mol­do­ve­nilor, spo­rindu-și lirismul într-atât, încât spec­ta­co­lul ne-a poftit să contemplăm mai întâi va­lurile înspumate ale mării. E, ce-i drept, în text o replică făcând aluzie la mare, când vi­ne vorba de dorul de ne­cunoscut al lo­cui­torilor din provincia un­de un profesor sărac visează la stele, dar nimeni până acum nu s-a gândit s-o pos­teze așa na­tu­ra­lă, în fundal, chiar de la în­ceputul spec­ta­colului. Regizorul Alexan­dru Cozub a gă­sit această cheie, folosind-o și mai departe pentru a pune în contrast traiul meschin din orășelul prăfuit cu as­pi­rațiile mai știu­te sau mai neștiute ale per­so­najelor. A fost ingenios și când, îm­preu­nă cu scenograful Iurie Ma­tei, a conceput un decor ca­re reprezintă la în­ceput bi­roul necăjit al Șe­fu­lui gării, cel ce se înfruptă din rața călcată de tren, și care se transformă apoi prin ma­nevre simple, la vedere, în camera sărăcăcioasă a pro­­fesorului Miroiu. De fapt, acesta o aranjează cu mâna lui, făcând din bancă pat și din birou lavabou, scoțând de sub podea em­blematicele rafturi cu cărți, pe Keppler și Copernic, mentorii as­tro­nomului. Ro­man­tismul scrierii se insta­lează mai greu, însă, fiindcă impiegatul (Petru Oistric) are apucături de jandarm, strigă la pasageri brus­când până și limba, iar proaspăt so­si­ta Necunoscută, viitoarea stea (Diana De­cu­seară), e cam prea în­țe­pată și fără ma­nie­rele presupuse de o divă care vine de la Sinaia, de la Casino. Ca să nu mai vor­bim de Domnișoara Cucu, pen­tru care e în firea lucrurilor să vorbească răstit cu ele­va Zamfirescu surprinsă pe pe­ron fără număr, actrița (Olga Guțu-Cucu) fiind în no­tă, cum ar spune un cronicar de pe vre­mea lui Sebastian.

 

Surpriza spectacolului e tânărul Ghenadie Gâlcă, apreciat în general pentru com­po­zi­țiile ghidușe din comediile în care a jucat, dis­tribuit aici în contre-emploi, în rolul profesorului de astronomie Marin Miroiu. Cu fizicul lui insignifiant și stângăciile atri­buite în mod just personajului, actorul re­u­­șește un portret atipic în raport cu ga­le­ria celebră a interpreților, de la Radu Be­li­gan la Florin Piersic, care ne livrează ima­gi­nea unui personaj cuceritor, dacă nu prin fizic, cel puțin prin farmec personal. Ghe­na­die Gâlcă, dimpotrivă, e oarecum ri­gid, modest până la aneantizare, fără pic de gla­mour și, totuși, personajul lui im­pu­ne. Mai ales în scenele de la el de acasă, când Mo­na devine mai flexibilă, mai fe­me­ie și trep­tat îndrăgostită de profesorul ca­re se fâstâcește emoționant pentru un ins uscat ca el. Scena sărutului, greu de ratat, pen­tru că Sebastian e aici un maestru al li­ris­mu­lui bine temperat, le iese și celor doi, lă­sându-ne la pauză cu gustul bun al vi­nu­lui vechi. În partea a doua, dominată de amin­tirea simfoniei fredonate cuceritor de profesorul de muzică Udrea, un bonom do­lo­fan (Nicu Suveică), alt visător ratat, și de apariția lui Grig (Petru Hadârcă) în chip de protector mai copt al Monei, co­media dobândește o amprentă de foto­gra­fie în se­pia și mai evidentă. Și nu-i stă rău deloc așa, mai ales că primii care ne pri­vesc cu nostalgie din poză sunt chiar eroii piesei, aduși de regizor din timp în timp prin fan­ta creată anume în decor. Ca într-o foto­grafie de epocă.

 

Farsa tragicomică Balamucul ve­sel, piesa etichetată astfel de chiar autorul ei, scriitorul, jur­na­listul, omul politic Sergiu Burcă (alias S.T. Burke), e un text con­tem­poran care abundă de simboluri cul­turale pretențioase transferate într-o rea­litate politică imediată, cu conotații loca­le. Se anunță ca un teatru în teatru, invo­când cursa de șoareci din Hamlet, trimite și la martirii creștini și face din Yorik - tandra companie a prințului danez - per­sonajul central al acestei piese axată pe te­ma revoluției, un personaj-etalon care știe să polarizeze forța maselor de cetă­țeni, convertindu-i apoi în propriii su­puși. Manipulat și manipulator, acest că­pitan al oștilor străzii care minte la co­mandă devine, din revoluționar înflăcărat, un sfetnic abil și încovoiat, sluga unui despot cu nume fictiv, dar cu obiceiuri cât se poate de cunoscute. Din masa mulțimii se desprind și două cupluri ce s-ar vrea emblematice, cel al tinerilor, un el și o ea rătăciți la propriu și la figurat prin re­vo­luția asta de operetă, pe care, din păcate, autorul îi pierde pe parcurs, readucându-i în prim-plan la final, când nesupușii ajung după gratii. La fel perechea bătrâ­nilor, personaje de extracție beckettiană, ale căror destine sunt și ele însă cam ce­țoase în economia piesei.

 

Pe această canava epică greu decelabilă în stufoșenia textului, regizorul Petru Ha­dâr­că clădește un spectacol ambițios prin an­vergură și forță de impact, dezlănțuit la di­mensiuni de grand guignol, un fel de ca­baret politic dinamic, colorat și per­cu­tant. Sloganurile care marchează scena în fun­dal, steagurile fluturânde, microfoanele și discursurile mobilizatoare sunt inserate în­tr-o formulă spectaculară complexă (mu­zică și mișcare) care conține și ele­mente alegorice, și scene istoric-evo­ca­tive, și co­roane de regi, și blugii pro­tes­ta­tarilor de azi, rezultând un mixtum com­positum apt să sugereze haosul pe care-l aduc revo­lu­țiile când stratagemele misti­fi­catoare fac din mulțimi masă de manevră, confundând strada cu scena și pe ade­vă­rații ei eroi cu măscăricii de ocazie. Repre­zentația e acom­paniată live de o orchestră din al că­rei repertoriu nu lipsesc cunos­cute cân­te­ce revoluționare, alternând echi­librat sce­nele colective cu acelea în care se con­tu­rează unele relații și se creionează pro­filul unor personaje.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-papp-2-1454.jpg

Imagine din spectacolul „Balamucul vesel”, în regia lui Petru Hadârcă

 

Într-o dispoziție creatoare pe măsură, tru­pa răspunde excelent provocării regi­zo­rului, angajându-se total în redarea aces­tei adevărate fenomenologii a devenirii omului politic contemporan. Ieșită cum se vede din mantaua unui măscărici, această specie nouă și detestabilă, capabilă de toate malversatiunile, are multă legătură cu destinul tragic al unor popoare. „Să ne mai mire că furați, manipulați suntem de veacuri la porțile Occidentului?“, scria Nicolae Steinhardt, citat în caietul pro­gram al spectacolului. Că autorul vrea să implice aici realități politice bine cunos­cute și trăite personal, că intenționează să aducă în prim-plan argumente istorice ma­nipulate și acestea după bunul plac și interes al contemporanilor - e de la sine în­țeles. Ca întotdeauna, o operă de artă nu rămâne însă la nivelul faptelor care au ins­pirat-o, ambiționând învățăminte pen­tru toate locurile și toate timpurile.

 

Din distribuția numeroasă a spec­tacolului, în care mai toți ac­torii joacă mai multe roluri, se reține interpretarea lui Ale­xan­dru Pleșca în rolul conducă­to­rului revoltei permanente - Yorik, pre­zen­ță electrizantă, impunându-și personajul mai ales prin acțiunile sale, subliniindu-i su­perficialitatea de farseur simpatic, dar periculos mai ales prin poză și un anumit mod de a se mișca. Scene savuroase ca­ricatural-grotești creează și Anatol Durbală în rolul regelui Nicolaus. Ghenadie Gâlcă și Draga Dumitrița Drumi îi personalizează sensibil pe cei doi tineri orfani, iar Dina Cocea și Nicolae Darie, în rolul cuplului de bătrâni, aduc din timp în timp în scenă fiorul timpului care trece. Pentru unii, de­geaba. Întreaga trupă contribuie, cum spu­neam, solidar la reușita spectacolului, ală­turi de orchestră și prin contribuția echi­pei de concepție, de la coregraf (Dumitru Tanmoșan) la aranjorii muzicali (Serghei Racenco și Vadim Buinovski), de la ar­tis­tul vizual Ion Onică la costumiera Victoria Moldovanu, decorul fiind semnat de în­suși regizorul spectacolului.

TAGS :
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
1772
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22