Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Răpirea din seraiul social
Catalin Bogdan - - - -
2018-02-06
Cultura
0

POROROCA (2017) • Scenariul şi regia: Constantin Popescu • Cu: Bogdan Dumitrache, Iulia Lumânare, Ioana Flora, Emanuel Pârvu • Distribuit în România de Bad Unicorn începând cu 19 ianuarie 2018.

 

Uneori e mai roșu noul val românesc. Da­că Cristian Mungiu a fost mai preocupat de viol – două „consimțite“, câteva de or­fe­linat ori pedofile și o tentativă nereușită – ori, cel mult, de moartea prin tortură sufocantă, Cris­ti Puiu, de pildă, n-a ocolit trupul zdrobit. Mai întâi, în fundal, un urât accident de mașină, apoi o dublă dublă cri­mă în inima și la pe­riferia Capitalei. Dacă pe dom­nul Lăzărescu nu se gră­bește nimeni să-l taie, Niki Ar­delean – creația sa ca sce­narist – va înroși fa­tal țeas­ta cuscrului. În haosul revoluționar al lui Radu Muntean se mai și moare, dar alteori din crimă nu răzbate decât un vag ecou cas­nic de dincolo de ușa vecinilor. Spe­cializat în nimicuri, Corneliu Porum­boiu nu depășește, la nivel penal, un ba­nal trafic școlar de droguri. La Călin Net­zer, deo­camdată, e ceva mai multă crimă de­cât viol. Dar aceasta fie n-a fost – ero­is­mul tinereții e doar o mistificare –, fie e aproape ca și cum n-ar fi fost – un șofer sca­pă cu pile după călcarea unui copil. Flo­rin Șerban o plasează, implicit, în trecutul personajelor de penitenciar. Actuală e doar amenințarea, nu mai mult, însă, de un pretext afrodisiac. Țâșnește, în schimb, mult sânge la Adrian Sitaru, chiar dacă e vorba doar de necuvântătoare. Șiroaie nu lipsesc nici la Radu Jude, fruct de raptus de divorțat ori de răzbunare de boier în­cornorat.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-catalin-bogdan-1454.jpeg

Imagine din filmul „Pororoca”, în regia lui Constantin Popescu

 

Dintre toți, prin urmare, cel mai sângeros e Cristi Puiu. În Au­rora își – e și actor – împușcă foștii socri și pe notarul fostei neveste (cu însoțitoare cu tot), după un oa­recare plan. Niki Ardelean nu mai suportă rânjetul trufaș al cuscrului și îi crapă ca­pul, într-o bună zi, cu un cio­can do­mestic. Umilință, abandon, exas­pe­rare – răzbunarea e spontană ori ticluită din timp, dar singura supapă pentru un re­­sentiment chinuitor. Victimele sunt ru­de, de care făptuitorul fusese destul timp le­gat, astfel încât crima se coace în trena unor relații apropiate. Reproșurile fa­ti­dice, chiar și viscerale, vin după o înde­lungă cunoaștere reciprocă, iar argu­men­tele, deși accentuat subiective, nu sunt năluciri fără temei. Constantin Popescu schimbă perspectiva. Și la el cursese mult sânge – inevitabil, între securiști și par­ti­zani în munți. În Pororoca victima e, în­să, inocentă – bănuiala ține de delir, pe mă­sura tulburării celui ce ucide, nu ca ur­mare a atitudinii celui ucis. O victimă la fel de inocentă ca și fiica dispărută a uci­gașului. Agresiunile sunt, după toate pro­babilitățile, comparabile: mai întâi o (pre­lungită) urmărire, la un moment dat cursa, apoi agresiunea – în cazul ei, o ră­pi­re (pentru viol). Spre deosebire de cadrul obișnuit al genului, de data aceasta răz­bu­narea e iluzorie. Adevăratul vinovat (deo­camdată) scapă, în timp ce victimele ino­cente se înmulțesc, la fel ucigașii, într-un început de reacție în lanț. Suntem de­parte, de pildă, de Filiera franceză (2) ori de Oldboy, unde rolurile sunt clare și în mintea personajelor. Mai mult decât des­pre o (stângace) răzbunare, Pororoca e un film despre delir.

 

 

 

 

În general, noul val autohton a mizat pe realism – unul relativ, întrucât suficient de selectiv, multe rămânând pe dinafară în oglindirea propusă. După destul si­m­bo­lism escapist și mistificare ideologică, noii regizori s-au aruncat în apele (cu ade­vărat) murdare ale co­ti­di­a­nului. Unde personajele lor ajung deseori în prag de înec, trase la fund de vâr­tejuri necruțătoare. Afirmat cu oarecare întârziere, în trena colegilor mai tineri, Constantin Popescu, când a lăsat trecutul pentru pre­zent, a devenit nițel mai didactic – dovadă și titlul, termen obscur de dicționar en­ci­clo­pedic, al cărui sens se dovedește re­dun­dant cu elocvența filmului și potrivit, re­tro­spectiv, pentru întregul nou val. Într-un anumit sens, l-am putea chiar considera drept un scoliast avizat al curentului. De­lirul pe care-l pune în scenă are rădăcini în alambicate turmentări. Pătrașcu – din Un etaj mai jos –, de pildă, încerca de­lirant să-și disculpe, în propria conștiință, vecinul (pe care îl bănuise de crimă), chiar dacă acesta îi tot punea la încercare de­fensele. Tatăl fetiței răpite caută cu dis­perare un vinovat, ca să iasă el însuși din acest torturant rol, spre care progresiv lu­necă (nu doar prin trenarea anchetei). Nu ține cont de argumentele raționale ale po­lițistului, care îi infirmă, cu un grad ri­dicat de plauzibilitate, bănuielile. Se agață de câteva observații ambigue: cel bănuit e (mereu) singur, prietenos cu copiii (stră­ini), (prea) adeseori în preajma lor. Chiar și graba de a prinde un autobuz devine parte a unui scenariu ocult.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/afis-catalin-bogdan-1454.jpg

Cele mai semnificative imagini sunt pano­ramele – în Portretul luptătorului la ti­ne­rețe, coregrafia celor montane imprima ritmul de fond – parcului. Spre deosebire de cele urbane (prea rigide), acestea au în­cor­porat un implicit freamăt. Ceea ce amin­tește de Blow-Up. Doar că acolo nu lip­seau cadavrul și arma, fie doar con­sem­nate (întâmplător) de pelicula fotografică. Aici nu există nimic. Doar un (foarte vag) suspect. Delirul metafizic al fotografului lon­donez – care intră într-un joc secund, mai puțin accesibil retinei – se desfășura în­tr-un parc (aproape) pustiu. Cel frec­ventat de tăticul bucureștean e atât de plin de lume încât îndepărtarea unui copil e (ușor) insesizabilă. Dar ambele locuri sunt presărate cu copaci, care ocultează (parțial) perspectiva – conjunctură ideală pentru agresori greu de observat. Ambii protagoniști ajung să mizeze cu precădere pe ceea ce doar bănuiesc, în lipsa cer­ti­fi­că­rii prin probe verificabile. Epifaniei unuia îi corespunde, însă, orbirea celuilalt.

 

Chiar dacă trebuie să caute un vi­novat, tatăl are un fond pa­ra­noid, neglijat prin separare so­cială. Tânăra familie e avută, lo­cuiește „într-un cartier ci­vi­li­zat“, unde „nu te uiți după umăr“, le poa­te oferi multe celor doi copii, nu doar alimentar. Prima reacție după ce constată dispariția fetiței e să-l ia la rost pe un paz­nic, care și-ar fi neglijat rolul – sindromul ce­tății asediate e insidios. Mai înainte, devenise subit gelos din cauza unor SMS-uri repetate primite de soție de la un ad­mirator. Nu se abține și îl sună pe ne­cu­noscut pentru a-l amenința – întâmplător, vrea să-i descurajeze curtea, invocând con­secințe neplăcute chiar și pentru fa­milia lui, dovadă a unei mentalități (și inconștiente) accentuat familiste. Afectiv e extrem de dependent de familie – o vir­tute, desigur, dar și un călduț refugiu mo­ral. E suspicios și în fața întrebărilor po­lițistului – inerent intruzive –, ca și cum s-ar putea descoperi umbre în cuplul său (aproape) perfect. Suspiciunea lui se am­pli­fică când același polițist îi contrazice, din ce în ce mai ferm, bănuielile fixate pe un vizitator constant al parcului. Nu e sin­gurul care se îndoiește de eficacitatea po­liției – așa gândesc și alții din cercul său de prieteni. Dar ceea ce face explozivă pa­ra­noia e adaosul de vinovăție insidioasă. Hi­perprotector, de la început se simte vinovat pentru îndepărtarea sa de-o clipă, care a prilejuit drama. Dar după un timp acesteia îi dă glas chiar soția, și ea sub­minată de anonimatul persistent al făp­tui­torului. Rațional vorbind, nu era vinovat: nimeni nu poate fi permanent cu ochii asu­pra unui copil adus, zi de zi, la joacă în parc, mai ales înconjurat de alți copii și părinți cunoscuți. Mereu era extrem de grijuliu cu ai săi, fără să se forțeze ca pen­tru o datorie apăsătoare. Nu are pe cine învinui, dincolo de un pedofil fără chip. Nici societatea – nu suficient de preo­cu­pa­tă să combată mai eficient flagelul dispa­ri­ții­lor de copii –, nici Dumnezeu – religia pa­re în afara preocupărilor mediului său – nu apar în conștiința sa. Cel mult, de­plân­ge lipsa camerelor de supraveghere în parc, dar pare nu mai mult de o altă ne­fastă conjunctură pentru un tragism fără vinovați (identificabili). Distribuindu-se, după o scurtă glisare, în acest rol ina­dec­vat, predispus printr-un sentiment obscur de (reprimată) vinovăție, nu mai poate scăpa decât investind delirant pe altci­neva.

 

La această dialectică fatală contribuie și ezitarea – și a noastră, a tuturor – în fața pe­dofiliei. Modul în care își întărește bănuielile asupra unui nevinovat denotă confuza raportare la fenomen. Cât de sub­țire e granița ce desparte practicile unei pros­tituate minore de strategiile afro­d­isia­ce ale unui banal cuplu de adulți sugerase și Adrian Sitaru în Fixeur. Și în Pororoca se­xualitatea pare doar o chestiune de adulți: glume deocheate între soți, hăr­țuirea unei femei măritate, vorbe cu sub­înțeles. Înainte de a duce (eventual) la cri­mă, răpirea din parc duce (foarte pro­ba­bil) la viol. Chiar dacă siluirea e în primul rând o formă de violență, nu trebuie neglijată dimensiunea ei sexuală, pe care n-o prea înțelegem, plasând-o grăbiți în zona monstruozităților. Înainte de com­plexul lui Oedip, Freud a vrut să în­te­me­ieze psihanaliza pe teoria seducției – un eufemism pentru violarea copiilor, deseori chiar de către tată. Frecvența fenomenului (cu autori mai ales rude și apropiați) ar trebui să ne pună pe gânduri. Și să ne amin­tească cât de ușor și des poate sexua­litatea să fie însoțită de abuz. Confuzia protagonistului, de altfel, vine și din mini­malizarea acestei grile: altfel, presupusul pedofil nu e mai afectuos cu copiii decât el însuși, poate doar mai disponibil, lipsit de responsabilități de tată. Ce-i drept, e greu de reperat din prima seducția pedo­fi­lă ce mimează prieteșugul cu cei mici. Dar prin isteria cu care abordăm pedofilia ajun­gem nu prea greu să culpabilizăm sen­si­bi­lități altruiste cu totul benigne – ne-a ară­tat-o Thomas Vinterberg în Vână­toarea.

 

Dar Constantin Popescu mai e didactic într-un sens. Viitorul criminal și viitoarea sa victimă trăiesc în lumi diferite. Cel din­tâi locuiește într-un nou și co­chet edificiu, amenajat la modă, cu con­fort sporit, într-un cartier select, aerat și li­niștit. Celălalt stă într-un nu chiar re­cent bloc înalt, printre multe alte blocuri înalte și înghesuite, cu vecini de tot felul, într-un apartament cu destule vechituri și cam îmbâcsit. Unul are ditamai mașina, celălat e doar un pieton ce folosește au­tobuzul. Unul, deși mai tânăr, e avut, ac­tiv în sectorul privat, celălalt e pensionat de boală și fost slujbaș la stat. Unul se îngrijește (doar) de propriii copii, celălalt mai iese uneori în parc cu fiul vecinei. Unul are un mariaj fericit, celălalt e sin­gur. Cu un astfel de fundal, polarizarea so­cială capătă o pondere de neneglijat. Ca și cum tatăl ar fi subminat – ceea ce-i va în­teți paranoia – tocmai de refugiul său (comod) în spatele unor ziduri iluzorii. Ră­pirea pare astfel mai mult un pretext pen­tru ravagiile afaziei sociale.

TAGS :
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
2165
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22