Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Românie, a cui eşti? (I)
Constantin Dragoş - - - -
2018-02-06
Scrisori
0
De nenumărate ori m-am întrebat de unde a venit asprimea comunismului românesc. Numărul deţinuţilor politici şi tratamentul care le-a fost aplicat plasează ţara noastră – simplă coincidenţă geografică doar?

 – în gulagul autentic: între URSS şi Albania. Mult timp am crezut că metodele de tortură din închisori şi din camerele de interogatoriu ar fi provenit din Asia, de unde cadrele Kominternului au venit să-şi recicleze vajnicii ucenici autohtoni. Bănuiala mea s-a dovedit a fi falsă. Ar fi trebuit mii şi mii de „dascăli“ ca să poată însufleţi o „operă“ de asemenea dimensiuni. Iar dacă privim mai îndeaproape istoria noastră modernă, cel puţin, trebuie să recunoaştem că înverşunarea autorităţilor statului faţă de supuşii săi lipsiţi de relaţii în lumea „bună“ – studenţi, muncitori, dar în primul rând ţărani – este o lungă tradiţie românească.

 

Îmi vine în minte Arendaşul român de I.L. Caragiale, unde subprefectul însărcinat cu cercetarea unei pricini trage mai întâi acasă la însuşi arendaşul reclamat de un ţăran pentru încărcare nedreaptă cu zece zile de praşilă, plus bătaie. Înfăţişarea din primărie se lasă din nou cu o bătaie zdravănă. Ţăranul, înfrânt, nu mai are de ales: „încă una și zac toată vara și la iarnă mor de foame. Mai bine îi fac acele zece zile și Dumnezeu o ști...“. Această lectură o luasem – tinereşte – în deşert: simplă literatură, al cărei conţinut trecea insignifiant pe lângă fiinţa mea. După aproape o viaţă, recitind, m-a străpuns resemnarea dureroasă a acelui „şi Dumnezeu o şti...“.

 

Anii 1888, 1907: alte etichete sub care se ascund tragedii greu de imaginat pentru o ţară europeană, fie ea şi înaintea Primului Război Mondial. Pentru înăbuşirea răscoalelor ţărăneşti au fost dislocate trupele şi mobilizate contingente de rezervişti cu ordin de folosire a muniţiei de război. Guvernul conservator a cerut imediat represiunea, „avizarea“ fiind lăsată pe mai târziu. Liberalii, profitând de deruta conservatorilor, au preluat guvernarea. Ciomagului conservator i-a luat locul fierul liberal. Armata a fost străbătută de un fior de împotrivire. Toţi ofiţerii care au cerut ordin scris pentru folosirea armelor de foc au fost pedepsiţi. Mulţi ţărani mobilizaţi ca rezervişti au refuzat să execute ordinele, pactizând cu răsculaţii. Sângeroasa campanie dusă împotriva a ceea ce se numea „talpa ţării“ (a propriei ţări!) a lăsat în urmă 2.000–2.500 de morţi. Numărul exact nu se ştie până azi, dosarele represiunii dispărând din arhivele statului câţiva ani mai târziu. Comanda a avut-o generalul Averescu, viitorul erou de la Mărăşti şi Oituz.

 

Mişcările muncitoreşti au cunoscut şi ele represiuni violente, dar nu conform partiturii cântate de istoriografia comunistă. E important de menţionat că majoritatea grevelor şi manifestaţiilor muncitoreşti erau instigate de agenţi ai Sovietelor, cei mai mulţi provenind din Basarabia. Unii veneau direct de la Moscova, istoria îi cunoaşte. Aceste mişcări urmăreau nu atât ameliorarea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale muncitorimii, cât destructurarea statului român. Măsurile represive au avut deci mobiluri diferite. Ele nu se pot totuşi compara cu tratamentul aplicat ţăranilor, pentru că agitaţiile de stânga erau masiv susţinute de presa şi unele cercuri de afaceri evreieşti, extrem de influente în România interbelică.

 

Mărturiile se înmulţesc în privinţa violenţei electorale care zguduia ţara la intervale regulate, mai ales după Marea Unire. Campaniile electorale dintre anii 1920–1938 au produs morţi pe bandă rulantă. Agenţii electorali ai formaţiunilor care nu gravitau în jurul partidelor istorice erau maltrataţi, împiedicaţi să ajungă la secţiile de votare, întrunirile lor împrăştiate de jandarmi, nu rareori se făcea uz de arme de foc. Aderenţii erau periodic arestaţi şi anchetaţi cu metode dintre cele mai brutale (de exemplu, lovituri cu „rânca“ de bou aplicate la tălpi până când pielea se făcea neagră şi curgea sânge, timp în care arestaţii erau băgaţi cu faţa într-un lighean cu apă, să nu poată ţipa... O, ce veste minunată pentru protocronişti, waterboarding s-a inventat în România!). Se intentau procese, se închideau publicaţii, se confiscau documente, se devastau sedii, chiar dacă funcţionau legal. Aveau loc adevărate campanii de calomniere a grupărilor ostile politicianismului tot mai adânc implicat în afaceri economice mari aducătoare de profit. Aici trebuie făcută neapărat o precizare: România interbelică s-a ridicat la un nivel material şi cultural neatins în întreaga noastră istorie, în ciuda acelei corupţii. România post- sau neocomunistă se prăbuşeşte în abisul politic, economic şi moral pe care îl trăim în prezent din cauza acestei corupţii.


Constantin Dragoş

München, 28 decembrie 2017

TAGS :
Comentarii
Total 0 comments.
Recomandari
1173
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22