De același autor
În plin asalt asupra credibilității FBI-ului, o teză prinde tot mai mult contur la Washington. Într-un articol cu un titlu foarte sugestiv, Trump nu prea vrea să aibă legătură cu propria sa politică externă, Thomas Wright observă faptul că președintele Donald Trump nu se află nici pe departe pe aceeași lungime de undă cu filozofia articulată în ultimul timp de o serie de documente programatice, precum Strategia de Securitate Națională (la nivelul Casei Albe). Imaginea proiectată de aceasta era una a reîntoarcerii competiției între marile puteri și a contrabalansării revizionismului subversiv practicat în principal de Rusia și China. Scandalul produs săptămâna trecută de Lista Kremlinului pare să se înscrie în aceeași tendință de desincronizare dintre președinte și „administrația profundă“. Mai mult, apar din nou o sumedenie de semne de întrebare cu privire la disponibilitatea președintelui de a asuma verdictul interferenței ruse în alegerile de acum doi ani, pe care mai toată lumea pare să îl accepte - Congresul (prin legislație bipartizană aproape unanimă), comunitatea serviciilor de informații, dar și aparatul de securitate națională.
De exemplu, chiar săptămâna trecută, directorul CIA, Mike Pompeo, avertiza asupra repetării interferenței ruse în midterm-urile (alegerile intermediare) din noiembrie anul acesta. Secțiunea 241 din Legea privind Contracararea adversarilor Americii prin intermediul sancțiunilor (promulgată anul trecut) cerea cartografierea nucleului zero al Kremlinului, a rețelelor de putere informală din jurul președintelui Putin – deopotrivă oligarhi sau operatori politici influenți, practic, piesele gravitaționale care contează în sistemul puterii vizibile și mai puțin vizibile. Raportul trebuia să expună corupția acestora, concentrându-se pe legăturile de afaceri ale familiilor lor, inclusiv identificarea intereselor lor pe piețele occidentale. O secțiune specială ar fi trebuit să detalieze rolul entităților paravan folosite de Kremlin în economia rusă, dar și activitățile acestora (inclusiv listarea personajelor-cheie din siajul lor) pe piața americană. O parte dintre cei familiari procesului au explicat faptul că până în ultimul moment s-a lucrat la o listă selectivă, nuanțată, sensibilă la proximitatea față de Putin și la încrengăturile de interese care îi unesc. Însă produsul final dat publicității neutralizează menirea întregului efort, este mai degrabă o improvizație, un amalgam lipsit de orice utilitate, un copy-paste din topul Forbes, la care se adaugă un who’s who al ierarhiei formale din politica rusă. Anders Åslund, unul dintre experții care fuseseră consultați, avansează următoarea ipoteză: „În ultima săptămână, cineva sus-pus - necunoscut - a aruncat toată munca experților. Ar putea fi cineva din Departamentul de Stat, din Trezorerie sau chiar din Casa Albă“, spune el într-un articol din Politico. Rezultatul a fost ridiculizat pe larg în Rusia. Și ambasadorul Daniel Fried (unul dintre cei mai respectați diplomați americani și până anul trecut cel care se ocupa de portofoliul sancțiunilor împotriva Rusiei) consideră demersul drept o ocazie pierdută, un eșec tactic. În general, ar fi fost o ocazie ideală pentru a pune în circulație o narațiune care să ajute opoziția rusă, care să dezvăluie „o listă a rușinii“ și să vorbească despre corupția de la vârful puterii din Rusia, în plină campanie pentru prezidențiale.
Un alt argument în favoarea tendinței de desincronizare este și faptul că, în trecut, președintele a utilizat o serie de artificii, distanțându-se de anumite secțiuni (în special care priveau Rusia) ale unor legi pe motiv că ar conține „un număr de prevederi neconstituționale“ care tind să-i constrângă opțiunile și autoritatea prezidențială. Este o formulă folosită nu doar în cazul legislației privind Contracararea adversarilor Americii prin intermediul sancțiunilor. El a recidivat în decembrie anul trecut în momentul promulgării bugetului Apărării pe 2018, în care se delimita de secțiunile 1239 și 1239 A, prin care, la fel ca și în cazul Listei Kremlinului, se cereau rapoarte detaliate din partea generalului Jim Mattis și a lui Rex Tillerson privind strategia fiecărui departament de contracarare a acțiunilor Rusiei, inclusiv a războiului informațional. Motivul invocat? Încorsetează opțiunile președintelui și „pot dicta poziția SUA în afacerile militare externe și politica internațională“. Asta deși paragrafele respective erau în perfect acord cu spiritul NSS-ului adoptată în aceeași lună și care se presupune că reflectă un consens al administrației sale.
De remarcat, însă, și o tendință suplimentară cu potențiale reverberații pe termen lung pentru scena politică din Statele Unite. Cel care, în spațiul public, articulează un mesaj prezidențial, realist față de Rusia (în sincron cu filozofia NSS, de care Trump se distanțează) este Joe Biden. De ceva timp, el se află într-o campanie personală de ridicare a nivelului de „conștientizare publică“ față de nevoia de apărare a democrației occidentale împotriva inamicilor externi, în special a cleptocrației din jurul lui Putin, decisă să utilizeze mai toate breșele existente pentru compromiterea Vestului. Articolul publicat la începutul anului în Foreign Affairs se înscrie într-un astfel de demers. Și ar putea chiar să anunțe începutul unor viitoare ambiții prezidențiale.
