Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Alo, Moscova? (III) Ce i-au cerut Ceaușescu și Iliescu lui Gorbaciov și ce au primit
Madalin Hodor - - - -
2018-02-06
Dosar
9

Nu există, până la această dată, nici măcar o singură probă credibilă a existenţei unei intervenţii sovietice în Revoluţia din decembrie 1989. Ideea este contrazisă de toate acţiunile şi strategiile implementate la acea oră de către Moscova şi de întreaga desfăşurare a evenimentelor.

 

„Să mai trăim până în ianuarie“

 

Cuvintele pe care, chipurile, i le-ar fi spus Mihail Gorbaciov lui Nicolae Ceauşescu la Moscova, pe 4 decembrie 1989, au fost ani în șir răsturnate în spaţiul public în aceas­tă formă (cu mici variaţiuni) şi repetate, când vine vorba despre Revoluţie, ca o man­tră. Ideea pe care vor să o sublinieze cei care le iau drept literă de evanghelie, majoritatea covârşitoare fiind reprezentată de susţinătorii tezei „complotului sovietic din decembrie 1989“, este simplă. Avem, iată, dovada irefutabilă că Gorbaciov, fie l-a ameninţat direct pe liderul de la Bu­cureşti cu suprimarea, dacă nu se aliniază la politica sa (şi aici sunt aduse drept ar­gument tensiunile anterioare reale dintre cei doi), fie i-a aruncat această nadă crip­tică fiind conştient de existenţa unui plan de înlăturare a lui, plan care se afla deja în mişcare. Şi dacă a existat un „complot sovietic“, atunci a fost „lovitură de stat cu sprijin extern“, iar dacă a fost „lovitură de stat cu sprijin extern“, atunci nu a fost revoluţie autentică. De aici la rânjetul su­ficient al lui Filip Teodorescu atunci când vorbea în studioul unei televiziuni despre „Marea Aglomeraţie din decembrie“ nu es­te nici măcar un pas. Pas pe care fosta Securitate şi complicii ei actuali l-au făcut deja, în eforturile lor disperate de a şterge istoria adevărată şi de a o înlocui cu una care să îi disculpe. Cu ajutorul unor „to­va­răşi de drum“. Inocenţi sau interesaţi.

 

Pentru a-şi vinde ziarele cât mai bine (şi reu­şesc, pentru că mizează exact pe cre­du­litatea şi rusofobia cititorilor obţinută facil prin juxstapunerea imaginii Rusiei lui Pu­tin peste cea a URSS din 1989), jurnaliştii din gaşca „conspiraţioniştilor“ îşi gar­ni­sesc periodica „redescoperire“ a momen­tu­lui 4 decembrie 1989 cu titluri de genul „Soarta lui Ceauşescu decisă la Mos­co­va“, „Drumul lui Ceauşescu spre Iad a în­ceput la Moscova“ etc. Să ne lămurim.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-hodor-1-1454.jpg

Liderii ţărilor membre ale Pactului de la Varşovia, în frunte cu Mihail Gorbaciov

 

După cum am văzut, încurajat de succesul discuţiilor de la Malta, Mihail Gorbaciov i-a convocat pe liderii Pactului de la Var­şovia, pentru discuţii. Ar trebui spus, de la bun început, că întâlnirea din 4 de­cem­brie 1989 a fost privită de liderul sovietic în primul rând ca o obligaţie din partea lui de a-i pune la curent pe conducătorii din Europa de Est referitor la principalele subiecte discutate cu preşedintele Bush şi, evident, ca un nou prilej de a-i impulsiona să grăbească reformele menite să le sal­ve­ze partidele. În decizia sa, un rol im­por­tant l-a jucat (aşa cum îi sugerau analizele menţionate) şi dorinţa de a le dovedi că suspiciunile lor legate de ipoteza unei noi „împărţiri a sferelor de influenţă“ peste capul lor nu este reală. Sau, oricum, că nu negociază în secret cu americanii o nouă împărţire a Europei. Tocmai de aceea în­trunirea de la Moscova nu a fost una stan­dard, cum erau cele ordinare ale Pactului de la Varşovia, ci a purtat titlul oficial de Informare cu privire la...

 

Avem, din fericire, câteva mărturii do­cu­men­tare referitoare la ceea ce s-a discutat atunci, între care şi notiţele (în versiune originală şi olografă în colecţia End of the Cold War a Wilson Center Digital Archi­ve) lui Reszö Nyers, liderul Partidului So­cialist Maghiar (format în octombrie 1989 din rămăşiţele fostului partid unic co­mu­nist). Din acestea rezultă destul de clar că Mihail Gorbaciov nu le-a ascuns îngri­jo­ra­ţilor lideri estici niciunul dintre aspectele abordate la Malta şi că, în plus, i-a asi­gu­rat că URSS se opune ferm ideii unei Ger­manii unificate şi oricăror discuţii privind rediscutarea graniţelor rezultate din Al Doi­lea Război Mondial. Reuniunea s-a în­cheiat cu o declaraţie comună privind „in­jus­teţea intervenţiei forţelor Tratatului de la Varşovia din 1968 în Cehoslovacia“. Din nou, în sensul strategiilor sovietice (în special cea a Ministerului de Externe, citată deja) de netezire a asperităţilor is­torice cu ţările din „cordonul sanitar“. A existat însă un mare nemulţumit al în­tru­nirii. Cred că vă imaginaţi uşor cine a fost, dar nu cred că ştiţi şi de ce.

 

Nicolae Ceauşescu a solicitat, imediat du­pă încheierea discuţiilor, o întâlnire se­pa­rată cu Mihail Gorbaciov şi a obţinut-o, chiar dacă liderul sovietic nu prea avea timp. Majoritatea celor care au scris des­pre această secvenţă leagă iniţiativa secre­tarului general de la Bucureşti de inte­resele sale economice, dovadă prezenţa ală­turi de el a prim-ministrului Cons­tan­tin Dăscălescu. Ideea ar fi că Ceauşescu ve­nise la Moscova pentru a aborda direct pro­blema scăderii livrărilor de gaze natu­rale şi petrol din ultimele luni (un nou prilej pentru „conspiraţionişti“ să spună că şi asta era o dovadă a „complotului so­vietic“, ruşii tăindu-ne, nu-i aşa, inten­ţio­nat gazele ca să stârnească revolta po­pu­laţiei), problemă care într-adevăr îl îngri­jora. Doar că din perspectiva nerealizării planului în industrie, nu pentru că oa­menii mureau de frig prin case, ideea inde­pendenţei energetice a RSR fiind, după cum poate v-aţi dat seama, tot o ficţiune pro­pagandistică. De fapt, nu gazele şi pe­trolul rusesc îl preocupau în cel mai înalt grad pe Ceauşescu. Sau, mai bine zis, nu acesta era principalul motiv pentru care a solicitat întrevederea.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-hodor-2-1454.jpg

Nicolae Ceauşescu şi Mihail Gorbaciov (sursa: Fototeca Online a Comunismului Românesc, cota 1/1985)

 

 

În realitate, liderul român venise să cer­şeas­că sprijinul lui Gorbaciov pentru a ră­mâne la putere. Da. Aţi auzit bine. Foarte de­parte de imaginea de „dizident antiso­vie­tic“, de cea potrivit căreia Ceauşescu ar fi fost foarte agresiv în discuţiile cu Go­r­baciov şi de cea referitoare la faptul că soarta lui era deja pecetluită. Cum de îmi permit o aşa interpretare „neortodoxă“? Haideţi să vedem.

 

Ceauşescu încerca să prindă din urmă trenul pe care îl pierduse

 

Nu aveau cum să existe două personalităţi mai diferite, în decembrie 1989, decât Ceau­şescu şi Gorbaciov, iar asta rezultă clar din conversaţia respectivă. Liderul so­vietic era preocupat, aşa cum am văzut, de salvarea URSS şi a sistemului său mon­dial de alianţe, în vreme ce liderul român era preocupat doar de ceea ce îl putea aju­ta exclusiv pe el să rămână la putere. Şi aici este cheia discuţiei. Nicolae Ceauşescu a atacat principalul subiect pe care dorea să-l abordeze imediat după un schimb de amabilităţi pe tema recentei sale realegeri ca secretar general al PCR şi, surpriză, nu vorbeşte despre gaze naturale şi petrol, nici despre condamnarea invaziei din Ce­hoslovacia, nici despre Basarabia (aşa cum au sugerat unii „patrioţi“ de pe la noi), ci despre organizarea la Bucureşti a unei conferinţe a partidelor socialiste (adică ce­le care le înlocuiseră recent pe cele co­mu­niste în ţările care începuseră reformele) şi comuniste (unde nu existaseră schim­bări) privind „soarta socialismului şi viitorul lui“. Unde voia să ajungă cu aceas­tă propunere surprinzătoare?

 

Conştient că „a rămas pe dinafară“, Ceau­şescu încerca să recâştige simpatia lui Gor­baciov (sceptic după ce vizitase România şi văzuse cu ochii lui ce înţelegea el prin „reforme“) şi să prindă din urmă trenul pe care îl pierduse deja. Sugerând un con­gres comun (al tuturor ţărilor comuniste, indiferent de stadiul în care se găseau din perspectiva glasnost şi perestroika), li­derul român spera să prindă doi iepuri: să fie şi el inclus în discuţiile privind „di­recţia reformelor“ şi, mai ales, să-şi asi­gure continuitatea la putere prin faptul că ar fi devenit indispensabil Moscovei în ne­gocierile previzibile care ar fi urmat. Ceea ce îi permitea să câştige timp. Era, de fapt, o reeditare a rolului lui din 1968 şi o în­cercare disperată de a „urca la loc pe ta­bla de şah“. Îşi oferea serviciile, ca legă­tu­ră cu cei care se opuneau făţiş imple­men­tării reformelor (RDG, Cuba, Coreea de Nord), aşa cum făcuse şi cu Dubček, pe pos­tul de „tovarăş util cauzei“. În plus, o precizare ideologică pe linia „veşniciei socialismului revoluţionar“, venită direct de la vârf, nu putea decât să-i reconfirme poziţia de forţă în ţară şi să le închidă gu­ra românilor, care în majoritate covâr­şitoare (ştiu că este dureros de recu­nos­cut, dar aşa era) aşteptau „mântuirea“ de la Gorbaciov. Or, dacă liderul sovietic l-ar fi „binecuvântat“ pe Ceauşescu în rolul de „păstrător al purităţii doctrinare“, era clar.

 

Deşi strategia nu era rea (din punctul lui Ceauşescu de vedere, desigur), ea era tar­divă şi desprinsă de realitate. Liderul so­vietic a respins net şi uşor ironic pro­pu­nerea (ceea ce nu l-a împiedicat pe Ceau­şescu să anunţe în Scânteia, pe 12 de­cem­brie 1989, că „a fost subliniată nece­si­ta­tea de a se organiza, în cel mai scurt timp, o consfătuire la nivel înalt a ţărilor socialiste“), precizând că nu se poate organiza un astfel de congres în contextul în care nu există o raportare clară la subiectul glasnost şi perestroika din par­tea fiecărui partid în parte. În plus, Gor­baciov i-a atras atenţia că el însuşi s-a opus unei astfel de iniţiative, atunci când ea a fost propusă la începutul anului, şi că nu ştie care anume dintre ţările socialiste ar fi interesate să participe.

 

Abia după această încercare eşuată vine secvenţa cu „trăitul până în ianuarie“, dar, ce să vezi, Gorbaciov nu îi adresează aceste „cuvinte fatidice“ lui Ceauşescu, ci lui... Constantin Dăscălescu. Exact ca în ban­cul de la Radio Erevan cu bicicleta. În con­textul abordării problemelor econ­om­i­ce, Ceauşescu îi spune lui Gorbaciov că şefii guvernelor nu avuseseră încă opor­tu­nitatea de a se întâlni, iar liderul sovietic este de acord că ei sunt cei în măsură să discute aspectele legate de relaţiile bi­laterale pe această temă. „Ne vom întâlni pe 9 ianuarie 1990“, spune Rijkov, pre­mie­rul sovietic. La care Dăscălescu răspun­de că respectiva întâlnire planificată este una generală a CAER şi că el ar dori o întâlnire bilaterală separată şi cât mai curând. Exact în acest context Gorbaciov spu­ne: „Veţi supravieţui până pe 9 ia­nuarie“. Adică nicidecum un deadline dat lui Nicolae Ceauşescu, ci o expresie al cărei sens este acela că Dăscălescu nu are de ce să grăbească întâlnirea cu Nikolai Rijkov, din moment ce oricum se vor întâl­ni pe 9 ianuarie 1990. Traducerea fiind mai degrabă: „Nu o să muriţi, dacă aş­teptaţi până pe 9 ianuarie“. Dăscălescu, nu Ceauşescu.

 

De ce nu s-au tradus respectivele cuvinte în sensul şi contextul în care au fost ros­tite? Păi pentru că trebuie „să ne iasă com­plotul sovietic, măi tovarăşi!“. Că altfel ce ne facem fără veşnicul „complot extern care trebuia să ne dezmembreze ţări­şoa­ra“? Doar nu o să spunem că în decembrie 1989 a fost o revoluţie autentică, şi nu o nouă dovadă a obsesiei internaţionale se­cu­lare de a anula Marea Unire. Şi cu Ili­escu şi „KGB-iştii“ lui ce facem? Măcar cu ăştia suntem siguri că erau mână în mână cu Moscova. Sau nu?

 

„Ajutorul militar sovietic“. Telefonul fără fir

 

Secvenţa chiar este una controversată şi a fost discutată până la epuizare. „A dat te­lefon“ / „n-a dat“, „a cerut ajutor mi­li­tar“ / „n-a cerut“, „a trădat“ /„n-a tră­dat“ etc. Şi nu este deloc uşor să analizezi acest episod fără să ţi se lipească imediat o etichetă. Ştiţi despre ce vorbesc. Tocmai de aceea, eu nu propun să privim secvenţa din punctul de vedere a ceea ce ar fi dorit să obţină Ion Iliescu prin respectivul apel telefonic (de a cărui existenţă, să fie clar, nu mă îndoiesc nicio secundă) de la so­vie­tici, ci din perspectiva a ceea ce a obţinut în mod concret. Sau, mai precis, din pers­pectiva a ceea ce nu a obţinut ni­ciodată. Să mă explic.

 

În primul rând, contextul. Suntem în 23 decembrie 1989, în plină „diversiune mi­li­tară“ (conform celui mai recent comu­ni­cat al Parchetului Militar), ceea ce înseam­nă (în caz că aţi ratat interpretarea corec­tă a ceea ce au spus de fapt procurorii) că respectiva „diversiune“ era făcută de mi­litari, cu mijloace şi tactici militare. Adică profesionist şi cu tot dichisul (simulatoare de foc, război electronic, diversiune media­tică etc.), iar nu opera unor „civili beţi“ şi „militari neinstruiţi“. Au fost şi din ăş­tia cu sutele, dar nu ei au făcut „ma­nipularea“ şi nu ei au inventat-o, ci au fost carnea de tun şi victimele ei. Iar struc­turi militare în România la acea oră, cu care să poţi face aşa ceva, erau fix două: Armata şi Securitatea. Un cerc destul de restrâns de „suspecţi“. Impresia generală era cea a unui atac concertat executat de „terorişti“, forţe care ar fi provenit din rândul nucleului dur al susţinătorilor lui Nicolae Ceauşescu sau din rândul aliaţilor săi internaţionali (libieni, iranieni etc.). Adică un nou „inamic nevăzut şi extern“ (cum „nevăzut şi extern“ fusese şi cel cu care se luptaseră Armata şi Securitatea pâ­nă pe 22 decembrie) şi care, culmea coin­cidenţei, folosea mijloacele tehnice din do­tarea Armatei (radare, sisteme de comu­nicaţie etc.) şi tacticile de diversiune şi dezin­formare (precum şi casele conspi­ra­ti­ve) ale Securităţii. Imaginaţi-vă că diver­sioniştii ăştia „externi“ cunoşteau la per­fecţie toate adresele respectivelor case şi aveau, evident, şi cheile potrivite ca să in­tre în ele. Ce fericire că şefii Armatei şi Se­curităţii erau tot la posturile lor, gata să „ape­re Revoluţia“, aşa cum „apăraseră“ an­terior „integritatea teritorială a RSR“!

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-hodor-3-1454.gif

Ion Iliescu vorbind la telefon în timpul Revoluţiei din decembrie 1989

 

După câteva episoade lămuritoare, în tim­pul cărora fuseseră prinşi „terorişti“, cam „prea români şi prea de la Securitate“ (ca să parafrazez o reclamă la modă) şi după ce îi văzuse pe Guşă şi Vlad luptându-se (abia stăpânindu-şi râsul) cu „regimentele de elicoptere secrete“ ascunse „prin sub­te­ran, pe undeva“, lui Ion Iliescu a în­ceput să îi fie destul de clar că simpla enun­ţare a intenţiilor sale de a „păstra sis­temul intact, minus Ceauşescu“ nu este suficientă. „Băieţii“ jucau tare (pentru că îşi jucau viaţa), la toate capetele, iar nego­cierea se ducea cu armele din dotare şi pe sistemul „cine dă mai mult“, grupul său ne­fiind neapărat singura lor opţiune. Pri­ma lor cerinţă, evident, impunitatea pen­tru ceea ce făcuseră până atunci. Toţi. În acest context, sfaturile lui Silviu Brucan (ostil din prima clipă păstrării pe aceleaşi poziţii a lui Stănculescu, Guşă şi Vlad) au căpătat greutate şi Iliescu a înţeles că tre­buie „să sune un prieten“. Sau, mai bine spus, să arate că are „un prieten“. Ceea ce a şi făcut. Mai mult, existenţa respectivei solicitări a fost făcută publică prin anun­ţa­rea pe postul de televiziune a existenţei unui pretins răspuns favorabil privind ajutorul militar din partea sovietică. Te în­trebi astăzi de ce au ţinut Silviu Brucan şi Ion Iliescu să facă din acest episod (nu-i aşa, un mare secret altfel) un lucru îm­păr­tăşit întregii populaţii. Şi nu numai ro­mânilor care se uitau la televizor. Ceea ce ne duce la subiect.

 

Pe 24 decembrie 1989, ambasadorul ame­rican la Moscova, Jack Foust Matlock Jr., a solicitat o întâlnire urgentă cu un oficial al Ministerului sovietic de Externe, pentru a discuta situaţia „îngrijorătoare“ din Ro­mâ­nia. A fost primit de către Ivan Aboi­mov, adjunct al ministrului de Externe, ca­re ne-a lăsat şi o înregistrare a discuţiei, disponibilă în cadrul aceleiaşi arhive di­gitale a Wilson Center. Scopul acestei în­tre­vederi apare evident din repetarea ob­sesivă de către diplomatul american a ide­ii că o intervenţie militară sovietică „în sprijinul noii conduceri de la Bucureşti“ nu ar fi privită la Washington ca o încăl­care a principiilor stabilite în discuţiile bilaterale şi nici în contextul „doctrinei Brejnev“. Mai mult, Matlock îl întreabă di­rect pe Aboimov „ce ar face“ Uniunea So­vietică dacă „ar primi“ o solicitare de aju­tor militar din partea Frontului Salvării Na­ţionale. Aluzia la „telefonul lui Iliescu“ este străvezie. Răspunsul sovieticului, ca­re nu admite prudent că s-ar fi primit o astfel de solicitare, este tranşant: „Nu avem în vedere, nici măcar în teorie, un astfel de scenariu“. Ceea ce este în per­fect acord cu strategiile despre care am vorbit. De altfel, sovieticii au fost destul de incomodaţi de iniţiativa lui Iliescu (mai ales de felul în care ea a fost prezentată la televiziune şi receptată în mediile diplo­matice) şi au dat imediat un comunicat (via TASS), privind poziţia lor neutră faţă de evenimentele din România şi reafir­mând că sprijinul lor se limitează strict la chestiuni umanitare. După cum se ştie astăzi din poziţia oficială a lui Şevarnadze, iritarea lor a crescut până acolo încât au considerat repetatele „oferte de inter­venţie militară“ primite de la Washington „o provocare“ menită să le slăbească po­ziţia de negociere (dată fiind intervenţia ame­ricanilor în Panama).

 

Dar dacă sovieticii nu intenţionau să in­tervină militar în favoarea FSN şi nici nu i-au promis aşa ceva lui Ion Iliescu (fai­moasele telegrame ale Ambasadei Poloniei la Bucureşti chiar vorbesc despre reticenţa şi despre surpriza lor când la televizor s-a spus că „au acceptat“ să ofere „asistenţă militară“), de ce a lăsat acesta să se înţe­leagă că lucrul este hotărât? Simplu. A fost un calcul legat de necesitate.

 

Ion Iliescu şi Silviu Brucan şi-au asigurat practic prin acest episod poziţiile de con­du­­cători ai României. În primul rând, s-au erijat public în liderii recunoscuţi oficial de Moscova (un atu de neegalat în con­textul respectiv), care, iată, era dispusă să-i sprijine chiar şi militar, dacă este nevoie. În al doilea rând, semnalul către „forţele diversioniste“ a fost şi el fără echi­voc: „dacă vreţi să vă negociaţi pielea, atunci noi suntem ăia cu care se nego­ciază, şi nimeni altineva“. Ceea ce s-a şi în­tâmplat. De asemenea, ameninţarea di­rec­tă cu intervenţia militară sovietică pu­nea într-o poziţie delicată executarea jo­cului „de-a hoţii şi vardiştii“ pus la cale de „geniile“ noastre militare, joc care pre­supunea ca „vardiştii“ să fie mult mai proşti decât „hoţii“.

 

Cât îi privea pe sovietici, evident că ori­cine garanta menţinerea ţării în Tratatul de la Varşovia, păstrarea pe linia glasnost şi perestroika şi mai ales încetarea lup­telor (şi a complicaţiilor diplomatice co­nexe) se bucura de întregul sprijin. Minus cel militar, care era exclus. Puţin le păsa dacă acel cineva era Ion Iliescu, Dumitru Mazilu sau Silviu Brucan.

 

Sunt convins că viitorul (şi poate noi do­cumente) va lămuri pe deplin acest episod şi îl va aşeza în contextul lui corect, din­colo de orice speculaţii, şi nu mă aştept ca interpretarea mea să fie receptată cu prea mare entuziasm. Din contra. Cred că sun­tem în continuare (şi vom fi mult timp de acum încolo), în ceea ce priveşte eve­ni­men­tele din decembrie 1989, prizonierii unei propagande îndelung şi abil între­ţi­nute, care amestecă rusofobia noastră se­cu­lară cu ostilitatea faţă de Ion Iliescu (jus­tificată de politica lui ulterioră), in­te­resele financiare ale aşa-zisului „Dosar al Re­vo­lu­ţiei“ cu „Omerta“ prin care ser­viciile i-au protejat zeci de ani pe cei care au in­trat în structurile lor mânjiţi de sân­gele re­volu­ţionarilor, incompetenţa unor pro­cu­rori militari (de exemplu, Dan Voi­nea), cu im­pos­tura unor istorici şi jur­na­lişti şi, nu în ultimul, rând apetenţa pen­tru „cons­pi­ra­ţii“ şi „comploturi“ a unui public uşor de manipulat, cu nevoie de jus­tiţie.

 

Rămâne, dincolo de toate, o realitate isto­ri­că de necontestat: nu există, până la această dată, nici măcar o singură probă credibilă a existenţei unei intervenţii so­vietice în Revoluţia din decembrie 1989. Ideea este contrazisă de toate acţiunile şi strategiile implementate la acea oră de către Moscova şi de întreaga desfăşurare a evenimentelor. //

 

Primele părţi ale acestui text pot fi citite aici şi aici.

TAGS : moscova ceausescu gorbaciov iliescu perestroika revolutie rusia polonia pact varsovia comunism
Comentarii
DAC 2018-02-15
Seria de articole are metoda de cercetare si deci o baza stiintifica, fara a fi nici convingatoare 100%, nici exaustiva .( subiectul e intradevar enorm)
Oricum abordarea este net superioara mediei articolelor pe aceasta tema di mass media damboviteano- carpatina.
Un singur exemplu e suficient : pretentia lui PR de a fi indepartat 60000 de agenti rusi din tara , fara nici o dovada pt aceasta "mareata" actiune patriotica.
Cred deci ca avem nevoie de studii serioase si OBIECTIVE (nu de opinionisti si junk press) pt a ne cunoaste istoria recentissima. Si nu strica sa se faca cercetari si cu cei care maisant in viata, nu doar la izvoarele scrise.
Surprizele pot fi mari, mai ales ca este un teren necartografiat in esenta.
Succes
Gabriel Andreescu 2018-02-13
Stimate domnule Hodor,

Vă felicit din nou pentru calitatea cercetărilor și analizelor dvs. Unele dintre strategiile de acoperire a vinovățiilor de dinaintea și din timpul revoluției, precum umanizarea „bătrânului asasin” Iulian Vlad, se pot sustrage mai greu autoreglării istorice. Însă mitul complotului sovietic (nu uitați: și ungar, desigur, cu ponderea explicabilă a primului) va fi dat la o parte mai greu. Este o pură narațiune care poate fi concurată doar prin alte narațiuni mai convingătoare prin documentare și prin coerență. Argumentele enunțate în articolul dvs. îmi par că se bucură de ambele calități. Mă întreb totuși dacă informațiile existente sunt suficiente pentru a „dezvălui” intențiile lui Ceaușescu din momentul pregătirii „congresului comun”, așa cum le enunțați: recâștigarea simpatiei lui Gorbaciov, prinderea din urmă a trenului, căpătarea statutului de „om indispensabil Moscovei”. Această variantă de evaluare a intențiilor este rezonabilă. Dar documentele prezentate par compatbilile și cu alte variante.

Foarte interesantă evaluarea anunțului făcut de Ion Iliescu pe 23 decembrie, privind ajutorul sovietic. Înțelegem că a fost una din deciziile majore ale bătăliei militaro-politico-securiste a momentului. Dacă această miză a fost percepută în toată anvergura ei și atunci, ar fi de bănuit că s-au depus eforturi pentru a o susține. Adaug un mic element pentru analiză spunând că pe 23 ianuarie 1990 am fost sunat de postul Radio France, interesat de opinia mea privitoare la o eventuală intervenție sovietică. Faptul sugerează o mare grabă în a răspândi alegația asupra posibilului ajutor sovietic și în afara granițelor țării. Prin aceasta, era întărită, căci fenomenul de ecou avea atunci o putere considerabilă.

Mă distanțez totuși de o evaluare a dvs.: cea în care vorbiți despre „incompetența procurorului miliar Dan Voinea”. Am mai citit o astfel de sentință, dar în acele contexte se putea bănui că e vorba despre zvonistica unor interesați. Dan Voinea este cel care a făcut primele investigații în Dosarul uciderii lui Gheorghe Ursu. El a oferit accesul public la Jurnalul inginerului-poet, el a identificat probele asupra crimei, fără de care identificarea vinovaților și condamnările de după două decenii nu ar fi fost posibile. Dan Voinea a făcut cercetări esențiale în Dosarul Mineriadei. Inculpase un număr mult mai mare de persoane implicate în represiunea din 13-15 iunie 1990 decât cel aflat sub acuzare în acest moment – între absenții de astăzi, Răzvan Theodorescu, președintele TVR de atunci, al cărui rol în intoxicarea populației a fost decisiv.

Lui Dan Voinea i s-au luat Dosarul Gheorghe Ursu, Dosarul Mineriadei, ca și Dosarul Revoluției când ajunsese prea departe. La Dan Voinea am auzit prim oară că în investigațiile sale nu apărea absolut nici un terorist palestinian ori spion sovietic. A-l asocia categoriei celor care au „ratat” informațiile despre marile vinovății de dinaintea și din timpul revoluției nu este doar inadecvat. Este și nedrept.
Mircea Ordean 2018-02-11
”Pas pe care fosta Securitate şi complicii ei actuali l-au făcut deja, în eforturile lor disperate de a şterge istoria adevărată şi de a o înlocui cu una care să îi disculpe.”

Eu unul m-aș feri de acel adjectiv, disperat.
Căci mi-ar trăda dor de umilire a celuilalt.

Știu că-i ceva omenesc, acolo, dar simt că totuși pică prost așa ceva, în zisele unui istoric de luat în seamă.
Gwn 2018-02-10
De ce se neagă intervenția KGB/GRU în România, cu ajutorul ungurilor în prima fază, în timpul și după revoluția din 1989, încât a fost nevoie de Roman să le ceară rușilor să-și extragă agenții, care se numărau 20 de MII de operativi pe teritoriul țării la acea vreme?
De ce se neagă existența turiștilor sovietici?
De ce i se spală, indirect, cazierul generalului Militaru?
Ce au comentat (dacă li s-a cerut opinia, părerea, argumentația) profesorul Cristian Troncotă și Filip Teodorescu la aceste articole episodice?
Alexandru Cerbu 2018-02-08
Ce simplu pare acum totul! Mai ales dupa ce ne-ati lamurit dvs.... Rusii voiau una, Ceusecu alta, lumea era nemultumita si, deodata, pac-pac s-a rezolvat totul.
Ce KGB, ce GRU si Spetznaz! Astia se ocupa cu altele. Cu chestii mai importante, pe care nu le putem pricepe noi.
Ce agentura sovietica? Aia care erau, probabil uul-doi, ca sa fie de samintza, stateau ascunsi in subsolul ambasadei si tremurau de frica. Nimeni nu avea interese aici: nici rusii, nici, ungurii, nimeni. Ce simplu era totul! Multumim ca ne-ati luminat.
Liviu 2018-02-08
Asa arata o analiza lucida a unui fenomen istoric - asa ceva trebuie sa faca scoala !
Mircea M. Cociu 2018-02-07
Subscriu demersului istorico-politic al autorului! Un mic detaliu de istorie militara din zilele post 22 decembrie 1989: Comandant al apararii perimetrului Ministerului Apararii Nationale, aflat in zona Drumul Taberei-Ghencea, este numit colonelul Ioan Safta, la acea data redactor-sef al publicatiei teoretice lunare "Probleme de arta militara", iar comandant al subunitatilor dispuse in perimetrul de aparare al ministerului (s-au sapat si transee!), secretarul general de redactie al acestei reviste. Avansat general-maior de Ion Iliescu, Ioan Safta a fost in anii 1991-1994 director al Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară.
Pop Sever-Agstin 2018-02-07
Este un eseu cu vagi tendinte de realitate [cel putin pentru contemporanii acestor evenimente,plasati in timp si spatiu , astfel incat avem un punct de vedere]. Ramane o tema de discutie, insa a scoate din analiza panslavismul,sustinut de panortodoxismul -traditional- romanesc, presupun ca este o ipoteza nerealista.Avem inca in viata actori principali ai acelor ani, care ar trebi interogati de asa maniera incat sa cunoastem ADEVARUL. Post mortem vorbim de presupuneri si interpretari
mai mult sau mai putin fanteziste
Marius Nicolescu 2018-02-06
Impecabil. Magistral, domnule Hodor. Dar cine sa-nțeleagă? Adepții " conspirațiilor " și ai " comploturilor " ? Aș fi dorit să vă adresez o întrebare, dar mi-am dat seama că mi-ați răspuns în finalul articolului: " Cred că suntem în continuare (și vom fi mult timp de acum încolo), în ceea ce privește evenimentele din decembrie 1989, prizonierii unei propagande îndelung și abil întreținute, care amestecă rusofobia noastră seculară cu ostilitatea față de Ion Iliescu (justificată de politica lui ulterioară) interesele financiare ale așa-zisului " DOSAR al REVOLUȚIEI " cu " Omerta " prin care serviciile i-au protejat zeci de ani pe cei care au intrat în structurile lor mânjiți de sângele revoluționarilor, incompetența unor procurori militari (de exemplu Dan Voinea), cu impostura unor istorici și jurnaliști și, nu în ultimul rând, apetența pentru -conspirații- și -comploturi- a unui public ușor de manipulat, cu nevoie de justiție ". Sau mai scurt spus: Îngroparea unui popor slab de către Securitatea cea veche și cea noua a națiunii. Vă mulțumesc, domnule Hodor, Unul dintre îngropații de vii.
Total 9 comments.
Recomandari
5796
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22