Desfigurarea democrației și aservirea universităților

Instalarea celui de-al treilea cabinet al coa­liției majoritare după alegerile din de­cem­brie 2016 a trecut, ca și precedentele, ca „o scrisoare la poștă“, cum spune o ex­presie franțuzească (ce-i drept, ușor in­com­pre­hen­si­bilă în cazul Poștei Ro­mâ­ne). Și, de fiecare dată, ele­mente fundamentale ale de­mocrației și statului de drept sunt puse la în­cer­care, aruncate în derizoriu și tratate ca un decor su­părător pentru afacerea pri­vată care a devenit guver­narea României de un an și două luni încoace.

Învățământul nu a scăpat nici în Cabinetul Dăncilă, dar lovitura a fost aplicată chiar înainte ca ministrul titular al portofoliului să fie avizat de comisiile de specialitate ale parlamentului, pe 29 ianuarie. De data aceas­ta, Consiliul Național al Rectorilor (CNR), organismul creat pentru a repre­zenta interesele mediului universitar, este cel care a declanșat o acțiune de fra­gi­li­zare a ideii de autonomie universitară fără precedent după 1989. Este vorba de acel Consiliu despre care se poate citi chiar pe pagina instituției că veghează la aplicarea Legii educației naționale și a „altor pre­vederi normative de profil“, precum şi la „asigurarea autonomiei universitare“. Vizitatorul paginii mai poate afla că CNR „reprezintă universităţile acreditate din România, în raport cu autorităţile sta­tu­lui, fiind singurul organism de pro­mo­va­re a intereselor universităţilor în raport cu acestea, inclusiv în procesul legislativ ca­re afectează educaţia şi cercetarea“.

Deplin conștienți de implicațiile rolului asu­mat, 30 de rectori membri ai acestui or­ganism (45, după 12 ore de gândire și muncă de convingere, 44 după încă 12 ore) au considerat că cel mai bun mod de a-l duce la bun sfârșit este redactarea și sem­narea unui text de sus­ți­nere a viitorului posibil – la data respectivă – mi­nis­tru de resort, dată fiind ex­punerea mediatică negativă de care acesta avusese deja parte în intervalul de timp scurs de la publicarea pro­punerii de cabinet. Textul a fost îndelung comentat, la fel și modul cum s-au cu­les semnăturile de sus­ți­ne­re. O scurtă analiză a numelor prezente și absente conduce către desprinderea a trei categorii distincte. Prima, evident și cea mai numeroasă (după chipul și ase­mă­na­rea democrației noastre desfigurate și strâmbe), îi reunește pe acei rectori care, din oportunism, servilism sau frici de di­verse tipuri, nu au văzut nimic rău în an­gajarea în acest demers trist a comu­ni­tăților academice care i-au votat să le re­pre­zinte interesele. A doua categorie (re­du­să la un singur element) îl aduce în sce­nă pe rectorul Universității „Babeș-Bo­lyai“ din Cluj, care, după 12 ore de tăcere – timp în care semnătura sa a circulat în spațiul public, a încins discuțiile prin uni­versități și i-a mobilizat pe studenții de la Cluj să redacteze un mesaj public de pro­test –, a realizat că trebuie să întreprindă ceva. Domnul rector a declarat în al 14-lea ceas că nu și-ar fi dat acordul pentru includerea UBB pe lista de adeziuni. O a treia categorie o formează absenții: acei rectori – de la Universitatea din Bu­cu­rești și Universitatea de Vest din Ti­mi­șoa­ra în mod special – care au arătat că în­țe­leg pe deplin sensul mandatului în­cre­dințat de comunitățile lor academice.

Ceea ce rămâne imposibil de digerat pen­tru universitarii onești și cu adevărat con­știenți de rolul mediului academic și al studiilor superioare este capacitatea celor aleși în fruntea lor de a angaja în mod abu­ziv, prin semnătura personală, ins­ti­tuțiile pe care se presupune că trebuie să le ape­re. Textul slugarnic de adeziune asumat de atâția rectori din țară evocă în mod ne­plăcut și profund îngrijorător celor care au trăit perioada respectivă – sau au stu­diat-o – scrisorile de adeziune inundând pa­ginile Scânteii și României libere în perioada comunistă, înainte de Congresele PCR.

Misiunea universității, așa cum se defi­neș­te ea de la înființarea primelor instituții de acest fel în Europa (sfârșitul secolului al XI-lea) și în orice caz de la marile re­forme ale universităților la jumătatea se­co­lului XIX, este asigurarea independenței de gândire, a spiritului critic și a avansului cunoașterii în deplină libertate de con­știin­ță. Însăși ideea redactării unui text de sus­ținere – extrem de precar, trebuie re­mar­cat, chiar și la nivel stilistic și al redactării – pentru un viitor posibil ministru într-un ca­binet departe de a fi amenințat cu in­va­lidarea și fără vreo competență minis­te­rială dovedită este devastatoare pentru apă­rarea acestei misiuni.

Dacă mai există speranțe, ele vin din par­tea puținelor comunități academice încă vii și active, care au ținut să se delimiteze de nesăbuința reprezentanților lor. Așa s-a întâmplat la UNATC din București, unde Senatul a dezavuat semnătura rectorului printr-un comunicat dat publicității pe 31 ianuarie.

Din păcate, reacțiile de acest fel rămân izo­la­te, iar tăcerea altor universități devine cu atât mai apăsătoare. Scrisoarea celor 45-1 va fi probabil una dintre piesele de rezistență în dosarul distrugerii pro­gra­ma­tice și conștiente a democrației post­co­mu­niste românești, aflate într-una dintre ce­le mai tulburi și amenințate perioade din ultimii 28 de ani.