#METOO continuă

Nu, mișcarea #metoo, declanșată în oc­tom­brie 2017 în Statele Unite, în presa online și apoi pe hârtie, nu s-a răsuflat deja, cum și-ar dori, grăbit, detractorii. Valul de măr­turisiri publice a mii și mii de femei, în social-me­dia și nu numai, despre abu­zurile sexuale de care au avut parte de-a lungul vie­ții și pe care le-au măr­turisit abia acum, nu s-a liniștit după câteva luni, nu s-a prăbușit în rapidă ui­tare. Pentru că nu e vor­ba de o modă mediatică, de un simplu subiect de scan­dal de o zi sau o săptămână. Este vorba de un fenomen de societate mult mai pro­fund, care abia acum răbufnește la o mag­nitudine neașteptată, după decenii și de­cenii de acumulare subterană, sub­con­știentă, a unei tensiuni aparent irezol­va­bile între cele două jumătăți de umanitate, masculină și feminină. Scandalurile punc­tuale de dinainte s-au transformat abia acum într-un adevărat tsunami de men­talitate.

Așa cum presa din lumea întreagă a pus în lumină, afacerea Weinstein a provocat nu doar depășirea unui tabu – posi­bi­li­ta­tea/dreptul/libertatea femeilor de a de­pune mărturie publică despre violențele sexuale îndurate –, ci ea repune radical în discuție raportul esențial dintre bărbați și femei din societate. Sigur, feminismul exis­tă ca mișcare politică – controversată, frag­mentată, contestată - încă din anii 1970 și continuă și în prezent. Sigur, s-au vo­tat peste tot (sau cel puțin în lumea eu­ro-atlantică) legi care urmăresc să impună o progresivă și prezumtivă egalitate între bărbați și femei în viața politică, în fața legii, pe piața muncii. Dar, de facto, în men­talități și metehne foarte puțin s-a schimbat. De facto, bărbații continuă să aibă de multe ori o atitudine agresivă sau violentă, disprețuitoare și nepoliticoasă, fie fizic, fie verbal, fie ex­plicit, fie im­plicit, la adresa corpului fe­meilor – fără să fie taxați, rușinați, pe­dep­siți.

Or, mișcarea #metoo este în primul rând o bătălie de mentalitate. Este despre dreptul femeilor de a se ex­prima liber despre se­xua­litate și de a se lupta pen­tru a-și păstra această li­ber­tate. Cele mai multe dintre femeile din aceas­tă mișcare doresc pur și simplu să fie auzite și ascul­tate, să împărtășească și să fie (totuși) res­pectate. A vorbi public des­pre hărțuirile cu tentă sexuală la care ai fost supusă ca fe­meie reprezintă deja o ma­re eliberare psi­hică și morală. E un mod de a trans­forma culpabilitatea/jena/răul in­terior în conștiență și responsabilitate. E un mod de a transfera „povara rușinii“ de pe ume­rii femeilor în „povara vinei“ pe umerii bărbaților. Faptul că nu ești sin­gură în aceas­tă situație deranjantă, uneori muti­lan­tă, care, iată, poate fi exprimată în gu­ra mare, și ascultată, și chiar accep­tată, re­prezintă deja un mare pas înainte de mentalitate.

Unele luări de poziție, mai ales din lumea anglo-saxonă, au clamat că nu s-a mers destul de departe în a sublinia statutul de victimă al femeilor sexual abuzate. Alte lu­ări de poziție au strigat că s-a mers deja prea departe - vezi scrisoarea celor 100 de femei franceze din ziarul Le Monde, care refuză să vadă femeile doar ca victime în această chestiune delicată. Sigur, există ris­cul derapajelor, al resentimentelor per­sonale transformate în vendete îndreptate împotriva bărbaților-vedete (mai mult sau mai puțin) mediatice. Dar există și riscul minimizării acestui fenomen de masă, care atinge toate straturile sociale. Și oare ce mare mișcare de societate, care ne obli­gă să reinventăm raporturi interumane apa­rent imuabile, nu a avut uneori ma­lentendu-urile și excesele sale? Acolo unde morala a rămas practic patriarhală, unde normele civilizate nu sunt eficace cu adevărat, acolo unde legislația lacunară în vi­goare nu poate încă pătrunde, acolo doar revoluția de mentalitate mai poate sparge blocaje psihice sau morale, poate arunca în aer cutume arhaice, acceptate pasiv sau servil.

Dar actuala bătălie a femeilor pe social-me­dia (și nu numai) nu e un război îm­po­triva bărbaților, cum ar putea părea unor spirite superficiale și mai ales conser­va­toare. Bătălia femeilor este pentru propria lor libertate: libertatea de a denunța abu­zul sexual, dreptul de a vorbi liber, fără frică, rușine și autocenzură despre umi­lin­țele de acest tip și, plecând de aici, liber­tatea de a avea controlul propriului lor corp, controlul propriei lor demnități, fi­zice și morale.

Și aici mișcarea #metoo își arată portanța transformatoare, de eveniment istoric pen­tru emanciparea mai rapidă, mai con­știentă, a femeilor. Căci această eman­ci­pare nu a avut loc peste tot în lume, și nu în aceeași măsură, și nu suficient de pro­fund, de complet – știm bine că există di­ferențe mari între țări, culturi, religii, con­tinente. Or, mișcarea #metoo - dacă nu va fi oprită stupid de pudori anacronice și reticențe inacceptabile - poate deveni o bătălie politică. Căci niciun drept nu există cu adevărat și nu rezistă în timp dacă nu câștigă și o dimensiune politică, da­că nu a fost recunoscut și impus și po­litic. E adevărat, este greu să legiferezi în chestiuni delicate, în raporturile intime dintre sexe, în comportamente mai de­gra­bă imorale decât ilegale. Dar nu e im­po­sibil să găsești și să impui – prin educație, cultură și legislație - forme juste și re­zo­nabile de dialog și comportament civilizat între sexe. Pe acest câmp fragil și minat, bătălia de mentalitate trebuie îmbinată la nevoie – în mod inteligent și pe termen scurt, mediu și lung - cu bătălia politică. //

(Urmare a articolului „Bătălia femeilor - pe social-media”)