Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Cel viu, cel mort și cel rău
Catalin Bogdan - - - -
2018-02-13
Cultura
0

1945 (Ungaria, 2017) • Regia: Ferenc Török • Cu: Péter Rudolf, Tamás Szabó Kimmel, Bence Tasnádi, Dóra Sztarenki • Distribuit în România de Asociaţia Filmtett.

 

Șeriful Will Kane – un Gary Cooper tom­natec – tocmai se pregătea să se pen­sio­neze. Proaspăt mire, are deja în vedere o viață de tejghetar tihnit pe alte meleaguri. Îi strică planurile un fost pușcăriaș întors pentru răzbunare. Va sosi cu trenul de amia­ză, așteptat de complici. Speriați, con­citadinii își abandonează șeriful, orașul de­venind ca și pustiu pentru asimetrica con­fruntare. Cronica unei morți anunțate ur­mează tactul ceasornicului, potențat de eta­pele progresivei hăituiri. Fiecare colț dat e un avertisment și o apropiere de fati­dicul deznodământ. Dar bătrânul vulpoi va răsturna, cu un pic de ajutor și de la (nu suficient de) pacifista sa mireasă, sum­brele previziuni. Și va părăsi cu dispreț un oraș nedemn.

 

Notarul István Szentes se pregătește de nun­ta fiu­lui, când tocmai sosesc în gară doi bărbați și un cufăr. Tocmesc un că­ru­țaș pentru ba­gaj și îl urmează îndeaproape pe jos. Par­curg cu pas constant drumul până-n sat, îl traversează și pătrund în țin­tirim. Să­tenii se coalizează, cuprinși de o panică moc­nită, și-i încolțesc la ieșire. Străi­nii, du­pă ce îngroapă câteva obiecte, părăsesc sa­tul. Nu mai suntem în săl­ba­ti­cul New Mexico și în epoca de glorie a pis­tolarilor, ci în pusta maghiară la început de pace post­belică. Rușii fac legea, tinerii recruți se întorc acasă, iar nunțile profită de amu­țirea armelor. Sătenii au ce dosi, îmbo­gățiți nu demult cu bunurile tentante ale vecinilor luați de jandarmi. Cei doi s-au în­tors nu cu cadavre, ci cu mici obiecte ră­mase de la pușcăriași decedați. Sunt evrei veniți doar pentru un kadiș. Dar par­cursul lor e resimțit, în aceeași măsură, drept o pro­vocare.

 

 

 

Asemănarea nu este întâm­plă­toa­re. Regizorul Ferenc Török își asu­mă în 1945 lecția lui Fred Zinnemann din High Noon. Dar ce are de-a face westernul cu Holocaustul? Mai mult decât am bănui. În primul rând, granița (mult) mai pre­cară dintre civilizație și sălbăticie, dintre jus­ti­ție și arbitrar, dintre demnitate și supra­vie­țuire se potrivește bine nu doar aca­pa­rării Vestului american, ci și spațiului vital pregătit de stăpânii Europei la în­ce­putul anilor ’40. O mulțime de oameni cu trăgaciul la îndemână au împânzit întinsa regiune numită de Timothy Snyder pă­mânt mănos, un spațiu destinat colo­ni­zării și udat, în consecință, cu mult sânge. Vărsat nu doar de trupe regulate, ci și de destui pistolari de ocazie – la nevoie, cu ustensile gospodărești de prin ogrăzi. Unii pretindeau să se răzbune – vinile ima­gi­nare proliferau ca zvonurile în epoca te­legrafului/telefonului cu sincope –, alții li se alăturau din plăcerea vânătorii. Un cli­mat saturat de virilitate frustă, unde ho­tă­râtor era cine scotea arma mai grabnic din teacă, fără griji pentru vreo normă a due­lului, se substituise unei urbanități ori­cum problematice. O astfel de proximitate cu sălbăticia a corespuns unor ambigue mo­dele de eroism, pentru care legea e doar o stea de șerif de prins în pieptul ce­lui mai redutabil. Dacă westernul n-ar fi fost o prosperă industrie culturală (și pa­tri­otică), cei ca Will Kane mai degrabă n-ar mai fi apucat pensia. Cum nici evreii n-au prea apucat pacea.

 

Pe lângă râpele unde supra­vie­țuirea depinde de cât de ageri se dovedeau caii, spațiul locuit al westernului – orașele (de-abia încropite) sunt ca niște mici sate – devine paradigmatic pentru un anumit tip de confruntare. Traseele al­ternative sunt puține – timpul e prin ur­mare comprimat, deznodământul aproa­pe, amânările iluzorii –, persienele nu pro­te­jează cu totul – spectatorul nu-i inocent –, ușile batante reconfigurează brusc ta­be­re­le – zăvoarele sunt inoperante –, opririle sunt ca avertismentul unei armări – exis­tența e grăbită spre moarte –, atenția e vir­tutea prin excelență – dușmanul e me­reu aproape –, crâșma e mai mult de pa­rastas – se bea mai tot timpul din cauza mor­ților. În orice caz, nimeni nu ignoră răfuiala – într-un fel, îi privește pe toți, chiar și baricadați în casă. Ulițele devin arterele pe unde circulă sângele reglărilor de conturi – un model politic mai degrabă greu de retușat, pe care nazismul & co. l-au exacerbat.

 

În astfel de condiții de semnificative miș­cări de populație (în Vestul american ori în Estul european), străinii devin pre­zen­țe mai puțin discrete. Coboară într-o gară cam pustie, o apucă pe drumul spre cen­tru, înaintează sub privirile tuturor, în­vestiți cu speranțe ori temeri. În orice caz, între ei și noi granița e strictă, ca o te­nace diferență antropologică. Nu ves­tmin­tele, ocupațiile ori moravurile, ci intențiile greu de bănuit ne separă decisiv. Priviți ca profund perturbatori, suscită o os­ti­li­tate când surdă, când cruntă. Fun­da­men­tala dialectică între bun și rău e pervers substituită de cea amăgitoare între venetic și neaoș. Să ne amintim de Hombre – al­bul crescut de indieni, întruchipat de Paul Newman –, un străin salvator, nu doar al unor semeni cam nedemni, ci și al dem­ni­tății altruiste.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-catalin-bogdan-1455.jpg

Imagine din filmul maghiar 1945, în regia lui Ferenc Török

 

Șerifii sunt niște personaje interesante. Uneori sunt eroici, alteori lași. Uneori co­rupți, alteori singuratici îndârjiți. Relațiile cu orășelul lor nu sunt tocmai stabile. Fluctează ușor, în funcție de cine își face apariția prin zonă. Între el și interesele con­citadinilor apar deseori neconcordanțe – simptome și de război cultural, în sens larg. Câteodată îi are – fie și mai dosiți – ală­turi, alteori sunt părăsiți – ca Will Kane – drept inevitabili perdanți. Expresie și a unei hegemonii morale și ideologice, su­pra­viețuiesc ori dispar odată cu aceasta. Ca și notarul din pustă.

 

Cât despre consoarte, se cuvine nu doar să le dea o mână de ajutor șerifilor în­col­țiți, ci și să-i înfrunte în principii. Ceea ce nu-i chiar de ici, de colo într-o lume pre­cumpănitor meschină. Și cum alții sunt mai chipeși ori mai avuți, bărbăția nu-și gă­sește ușor prețul între un mariaj bur­ghez și o aventură romantică. Mai ales că, așa expusă, prima răpusă e femeia, pradă mai ușoară în condiții tulburi. You are lost and gone forever, dreadful sorry, Clementine.

 

Tot ocupați să pricepem mobilurile crimei, am uitat de furt. Care ex­plică mai mult decât ne-am aș­tepta. În O faptă rușinoasă – expresia îi aparține chiar lui Mus­tafa Kemal Atatürk, care altfel n-a ezitat să-și lase trupele să-i extermine pe creș­tinii din Smirna –, Taner Akçam identifică unul dintre motivele pentru care turcii re­fuză încă obstinat să recunoască genocidul armean: rolul jucat de nenumăratele bu­nuri rămase de la cei uciși în constituirea noii burghezii post-otomane. Să nu ne mi­răm că până și BOR, cu etica ei evan­ghe­lică, n-a pregetat să-și îndemne parohiile, în timpul războiului, să preia din cele lă­sate de evreii goniți sau fugiți. Așa și-au schimbat multe obiecte, peste noapte, stăpânii. La noi, o astfel de tâlhărie s-a nu­mit românizare, parcă pentru a întări te­za marxistă despre proprietatea ca furt. Ungurii din 1945 au furat după puteri: unii niște veselă, alții o prăvălie.

 

Nici în Ida noii locatari nu se gră­beau să se mute. Uneori ma­sa­crele au continuat după răz­boi, tocmai pentru a preveni întoarcerea evreilor la casele lor cu sârg preluate de alții. Funesta con­curență a cifrelor va continua, dacă nu în memoria colectivă, cel puțin în paginile istoricilor: cine a omorât mai mulți evrei? Nemții sau noi – polonezi, lituanieni, ucrai­neni, români etc.? Nemții erau în tre­ce­re, dar noi am rămas – cu case, ma­gazine, jucării și cristale. Iar comuniștii – oricât de iudeobolșevici îi bănuiam – nu s-au grăbit neapărat să întoarcă bunurile evreilor. Cei doi din film revendică (mut) doar locurile de veci. Unde nu au trupuri de înhumat, ci mici obiecte rămase de la cei gazați, arși și cu cenușa împrăștiată – 1945 e, oarecum, urmarea celor din Fiul lui Saul, ca și cum bucăți din vestmintele copilului ar fi fost găsite și întoarse în țin­tirimul baștinei sale.

 

În fond, ca și în filmul lui László Nemes, mi­za e un kadiș. Precum tovarășii lui Sa­ul, ne mirăm de preocuparea isterică pen­tru un mort. Spiritualiști cum suntem, con­si­de­răm că partida e oricum jucată în altă par­te, iar trupul e (deja) o pierdere de timp. Să piară trupul, pentru a se mântui su­fle­tul – un astfel de nobil obiectiv as­cun­de, din păcate, multă nedreptate făcută seme­ni­lor; nu este refugiu mai călduț pen­tru perverși, de altfel, decât știința teo­di­ceei. De obicei, cu mici excepții, nu acor­dăm unui trup viu nici puținul respect oferit unui cadavru în prag de înmor­mân­tare. Dar ce facem când însuși trupul mort – cu toate sforțările unora ca Saul – lip­sește? Când ne înfățișăm la groapă doar cu un cufăr cu lucrușoare. Obiectele con­tează, nu doar în astfel de cazuri, ca pre­lungire a unei le­gă­turi afective. Ca și ma­ma cea bună căreia îi încredințează Solo­mon copilul disputat cu alta, proprietarul cel bun e cel care poa­te renunța la bunuri pentru a le în­gro­pa cu cei dragi – într-un sens simbolic; alt­­fel, vorba lui Iov, omul se întoarce gol în pământ. Dacă local­ni­ci­lor înavuțiți le-ar dispărea copiii, ar putea îngropa în lo­cul lor jucăriile luate cândva de la vecini?

 

Parcursul celor doi evrei prin mica lo­ca­litate e și o metaforă a conștiinței. Ceva străin încearcă să pătrundă, înaintând fără a putea fi oprit. Reacțiile sunt felurite, iar celor suscitate de zvonuri le succed ce­le iscate de apropiere. Nu știi despre ce-i vorba, dar începi să faci unele legături cu fapte trecute. Nu ți se adresează direct, dar inevitabil îți declanșează amintirile. Une­le insuportabile, altele prompt gonite, iar câteva ținute sub obroc o vreme, până se mai calmează atmosfera. Anumite opți­uni se reconfigurează sub presiunea noilor sti­muli. Chiar dacă la final intrusul se re­trage, ceva s-a schimbat. Și asta chiar da­că aparent n-ai cedat. Nu trebuie să te atârni în ștreang pentru ca vinovățiile să te inunde iremediabil. Mai ales că o con­știință e un întreg – ca un sat. Astfel încât nu contează prin ce fisuri mai vulnerabile se scurge poțiunea iritantă. Ustură, mai de­vreme sau mai târziu.

TAGS : Ferenc Török 1945 Ungaria 2017
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
1896
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22