Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Recviem pentru Doko
Andreea Nanu - - - -
2018-02-13
Cultura
1

ORCHESTRA TITANIC, de Hristo Boicev • Regia: Felix Alexa • Cu: Mihai Constantin, Tania Popa, Mihai Călin, Richard Bovnoczki, Claudiu Bleonț • Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti.

 

Suntem la Teatrul Național, care și-a des­chis stagiunea 2018 cu o premieră în regia lui Felix Alexa, Orchestra Titanic de Hris­to Boicev; suntem în teatru, în lumea mi­raculoasă și fragilă (fiindcă e hrănită de iluzii) pe care dramaturgul bulgar o si­tu­ează într-un loc aparent lip­sit de identitate, înscris, ca și lumea noastră, în lo­gica anonimă a lui „de pre­tutindeni și de nicăieri“. Într-o gară pustie, unde tre­nurile nu mai opresc, își găsesc refugiul patru per­so­naje generice: o fostă pros­tituată, un fost șef de gară, un fost mu­zi­cian și un fost îmblânzitor de urși. În fie­care zi, cei patru oameni „care au fost“ re­pe­tă scenariul unei posibile evadări din ga­ra abandonată, din propria viață ratată. Tre­nul, oricare ar fi acela, e așteptat după un ritual cotidian, reconstituit în note de gro­tesc și absurd: „Puneți valizele în față. Hotărâți! Drepți! Zâmbiți! Bine!... să crea­dă că suntem călători adevărați“. Fiecare tentativă se soldează cu un eșec. Dar până și eșecul riscă să devină un refren plat, fără variațiuni, semn că rutina rutinei poa­te duce existența la paroxism.

 

Luko, Meto, Doko și Liubka se bat pe resturi de băutură, pe resturi de speranță, într-o joacă tragică și inocentă, într-un abandon ca­re, à la longue, paradoxal, ca­pă­tă un sens. Și dintr-o dată, un bemol, un fior tragic, cântecul lui Doko: „Doko s-a născut pe lume c-o durere fără nume“. Re­frenul lui li se potrivește de minune și ce­lorlalți. Le aflăm povestea: Luko (Mihai Cons­tantin) a fost cândva șeful acestei gări traversate de mii de trenuri, însă a pier­dut atâtea legături încât a ajuns „în afa­ra sistemului“, la marginea vieții. Liub­ka (Tania Popa) a făcut totul pentru dra­goste... fără ca dragostea să fi făcut vreo­dată ceva pentru ea; se consideră o ființă „josnică“, condamnată. Meto (Mihai Că­lin) e fost muzician, poate să citească toa­te partiturile, deși confundă muzicienii cu fi­losofii. Iar Doko (Richard Bovnoczki), fost îmblânzitor de urși, își plânge moar­tea ursoaicei ca și cum și-ar plânge moar­tea propriului suflet, trăgând după el lan­țul captivității, stigmatul umilinței. Fie­ca­re protagonist își are textul și subtextul său, iar suprapunerile de sens, laolaltă cu acest permanent du-te-vino între real și me­taforă dau adâncime, punând în pers­pec­tivă amplă, caleidoscopică, drama uma­nă: singurătate, alienare, sărăcie, mar­gi­na­lizare, ratare, dorința de evadare, frica de moarte. Toate ni se comunică prin firul „du­rerii fără nume“.

 

Un al cincilea personaj își face apariția: Harry, magicianul (Claudiu Bleonț). Op­ti­ca spectacolului se schimbă, ritmul devine mai alert, realitatea socială se convertește la realismul magic. Harry este și păpușă (ma­chiajul îi acoperă fața ca o mască de Ar­lechin), dar și păpușar, îi manevrează vizibil pe ceilalți, în timp ce el însuși pare manipulat de resorturi invizibile. Harry e și memoria teatrului, menită să acom­pa­nieze saltul aventuros al personajelor „în lumea spiritului“. De la Augustus Cezar (lumea vrea „pâine și circ“) la Gabriel Gar­cía Márquez (care evocă sosirea cir­cu­lui în Macondo, sătucul pierdut dintr-Un veac de singurătate), la Pedro Calderón de la Barca (Viața este vis), culminând cu Sha­kespeare („Lumea e o scenă“), refe­rin­țe­le se aglutinează pe fundalul unor de­mon­strații de magie, culminând cu un gest simbolic, revelator: fiecare personaj va primi un bilet de tren, valabil pentru data de 20 august. „Ursoaica“ vin­de bilete, tot ea conduce trenul care, sfidând orice aș­teptare, oprește dându-le po­sibilitatea să urce la bord. Dar a călători nu este același lucru cu a găsi un sens. Fericiții pasageri de­vin dintr-o dată ne-fericiți, dorindu-și chiar să fie un tren „cu bom­bă“ - pretext pentru a-l putea părăsi. Gus­tul aventurii și al riscului dispare, semn că nu oricine are vocația revelațiilor. Nu sun­tem întotdeauna dispuși să plătim prețul adevărului. Iluzia, comoditatea vor fi întotdeauna mai confortabile, ne vor oferi o plasă de siguranță. Urmează testul fi­nal. Harry îi invită pe cei patru pro­ta­goniști să pășească alături de el, pe rând, în cufărul-confesoar. Aflarea adevărului nu mai permite întoarcerea la existența de dinainte, ceva se schimbă (se alte­rea­ză?) iremediabil. Printr-o alchimie mis­te­ri­oasă, patru personaje dispar. Doko, îm­blânzitorul de urși, rămâne singur. În­cear­că să repete ritualul dispariției celorlalți, dar în cazul lui nu funcționează... poate fiindcă „nu are cine să încuie după el“. Unde se află? În viață? În moarte? În vis? Are o singură certitudine: e cu desăvârșire singur. Abandonat, se așază la marginea peronului pustiu și strigă printre lacrimi: voi aștepta!... voi aștepta!...

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-andreea-nanu-1-1455.jpg

Imagine din spectacolul Orchestra Titanic, în regia lui Felix Alexa

 

Personajul creat de Richard Bov­noczki mi-a amintit de La Stra­da lui Federico Fellini, purtând semnul vizibil al lui Zampano, lanțul, și nebunia melancolică a Gelsominei. De-a lungul piesei, Doko se in­tegrează perfect în „cvartetul de coar­de“ al celorlalți, Orchestra Titanic dirijată pentru un scurt intermezzo de însuși Harry magicianul. Doko primește șansa să fie una cu toți, să facă parte dintr-o co­munitate; iluziile, visele, tristețile lor frea­mătă la unison, armonios, consolator, răs­cumpărător. „Concertul“ imaginar cul­mi­nează cu Simfonia a IX-a: în fiecare din­tre noi există o fărâmă din această Odă a bucuriei beethoveniană, în care vibrează întreaga umanitate, redusă la esență. Fie­care este, într-un mod cât se poate de de­mocratic, „alesul“, chiar Harry îi „unge“ cu sabia de mucava pe care și-o smulge din gât! Însă, încetul cu încetul, arcușul realului alunecă strident pe coarda ima­gi­narului, anunțând începutul unei diferen­ți­eri. Ursoaica - semnul „celeilalte vieți“ - își face apariția; mai întâi vinde bilete, apoi conduce chiar trenul salvator. Însă cea­laltă viață, de dincolo de vis, îi apare numai lui Doko, făcându-l să fie mai ales decât ceilalți. Simetria începe să se strice, în zidurile imaginației apar fisuri. Uni­versul fizic nu-și mai este suficient, cu­fărul devine poartă către misterioasa „lu­me de dincolo“, a spiritelor. Dispariția ce­lorlalți ne dă de înțeles că ceea ce am nu­mit „realitate“ nu a fost de fapt decât o pro­iecție interioară a lui Doko, am fost mar­torii unui vis în ramă. În momentul în care rama realului se distruge, visul ră­mâne singur, bântuitor, dezolant. Doko e omul contemporan, singur și alienat, mar­ginalizat de propriile „păcate“ sau de indi­fe­rența generală. Atâta timp cât imaginația - panaceu universal - învinge, viața e su­por­tabilă, are un sens, un echilibru. În clipa în care realitatea iese la suprafață („E te­ri­bil să rămâi singur pe lume!...“), exis­ten­ța devine tragică: „Vreau să dispar! Vreau!“. Luciditatea și discernământul nu sunt atuuri, ci capcane, arme ascuțite ca­re lovesc și mai mult conștiința rănită a lui Doko. Chiar dacă în viață a îmblânzit ani­male sălbatice, pe sine nu s-a putut „do­mestici“, nu îndeajuns încât să poată trăi printre oameni, după legile civi­li­za­ției. Moartea lui a început în clipa în care și-a pierdut sensul - Katia, ursoaica, „si­nucisă din dragoste“. Exilat, mutilat de tea­ma de moarte și, mai ales, de sin­gu­ră­tate, ca în Zilele frumoase ale lui Beckett, Richard Bovnoczki mi-a amintit de Regele pescar, parabolă teribilă a omului con­tem­poran, alienat în lumea noastră sufocată de bunăstare și de singurătate. Finalul e de o umanitate sfâșietoare, ca o răstignire în care răzbate, cu puritatea unui Stra­divarius, ecoul întrebării cristice: „De ce m-ați părăsit?“.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-andreea-nanu-2-1455.jpg

Imagine din spectacolul Orchestra Titanic, în regia lui Felix Alexa

 

Scenografia realizată de Andrada Chiriac este sugestivă, eclectică și plină de culoare, susținând vi­zual ritmul piesei, așteptarea în­frigurată. Proiecții cu imagini oni­rice alunecă la răstimpuri pe scheletul arcadelor care par să se lichefieze, amintindu-mi de Catedrala scufundată a lui Claude Debussy, sugerând permea­bi­li­tatea realității, omniprezența viselor bân­tui­toare care ies din ascunzișurile minții precum animalele de pradă. Ilustrația so­noră potențează, în acorduri abrazive de coarde, sfâșierile, tensiunea, coliziunea per­manentă dintre straturile suprapuse a ceea ce numim, mai mult sau mai puțin convențional, „realitate“. Prin contrast, frag­mentul din Oda bucuriei strecoară o rază de lumină, un licăr de speranță între sincopele realului.

 

Toate elementele vizibile, prezente în sce­no­grafie sau doar în text, își au cores­pon­dentul lor ideatic, în lumea nevăzutelor: gara pustie e metafora paradisului pier­dut; trenul așteptat este o a doua șansă; repetiția evadării (exultație sau recviem) e metafora cotidianului iterativ, care capătă sens doar atunci când așteptăm ceva mai presus de noi înșine; dispariția e moartea; timpul, prezentul ucigător de lung, e chi­pul întors al veșniciei. Lectura regizorală a lui Felix Alexa amplifică prin detalii această dualitate a realității, făcând din Orchestra lui Hristo Boicev și o pledoarie pentru Teatru. „Lumea e o scenă. În­țe­legeți?“ Însă iluzia și teatrul nu sunt echi­valente, iar definiția teatrului ca o formă superioară de iluzionism poate trimite în derivă. Poate, paradoxal, teatrul îmi apare ca suprema realitate, o realitate trans­fi­gu­rată tocmai de adevărul care, pe scenă, ie­se la iveală, ajutându-ne să ne vedem așa cum suntem, goi, înveșmântați doar în umanitatea noastră.

 

Într-o lume amenințată să se scufunde pre­cum Titanicul, în ciuda apelor în­ghe­ța­te pe care navigăm - piesa lui Boicev a fost adeseori interpretată politic și social -, tre­buie să încercăm să credem că muzica, Oda bucuriei noastre de a fi, „încă se mai aude din adâncurile oceanului“. //

TAGS :
Comentarii
dan petrea 2018-02-13
Distinsa doamna cronicar. Stagiunea este 2017-2018. Este un lucru elementar pe care ar trebui sa il stiti. Se poate vorbi despre anul teatral 2018. Cu astfel de artificii se lucra in perioada comunista. Mai cititi nitel, scrieti si mai putin si, pe urmă, mai vorbim!
Total 1 comments.
Mai multe din Cultura
2633
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22