Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Don Carlo(s) la ONB, o montare grandioasă în clarobscur
Doina Papp - - - -
2018-02-27
Cultura
0

Don Carlo, de Giuseppe Verdi, la Opera Națională din București este o creație ambițioasă realizată cu nostalgia stilului grand opéra, pe care minimaliștii moderni aproape că îl repudiază.

 

Aproape sincron, dar în contrast cu în­scenarea modernistă din toamna-iarna lui 2017 de la Opera din Paris, în regia unei vedete ca Krzysztof Warlikowski, având o distribuție de zile mari în frunte cu Jonas Kaufmann, montare focusată la limită pe teme politice și fluierată la premieră, realizarea de la Opera Națională Bu­cu­rești cu Don Carlo(s) de Ver­di e, dimpotrivă, o am­bi­ți­oa­să revenire la stilul grand opéra. Opțiunea pen­tru va­rianta italiană milaneză a acestei complexe creații ver­diene - care îl italienizează pe spaniolul Car­los, căruia francezii, cunoscuți pentru stilul original de a franțuzi numele pro­prii, îi respectă paternitatea -, vine la pa­chet cu atracția pentru intriga din zona iu­birilor romantice, pe care opera o conține pe baza unui libret atent la zbuciumul în­drăgostiților despărțiți de restricții sociale și disputa clasică între sentiment și da­torie. E vorba de iubirea dintre Don Car­los, nepotul magnificului Carol Quintul, și regina Elisabeta de Valois, promisă aces­tuia, dar devenită mamă vitregă prin căsă­toria impusă cu Filip II-lea, fiul celebrului imperator spaniol. Cu siguranță, Friedrich Schiller, din a cărui operă dramatică se in­spi­ră libretul acestei creații de vârf a com­ponisticii verdiene, s-a aplecat asupra epi­sodului istoric pomenit mai ales pentru alte considerente. Cunoscut fiind spiritul revoluționar al celui care adoptase deviza sturm und drang ca fiind corespunzătoare convingerilor sale vizionare, poetul ger­man a urmărit, firește, să amendeze com­portamente despotice fie că aparțineau coroanei sau bisericii, proslăvind în ace­lași timp lupta pentru libertate a unor aris­tocrați luminați, precum infantele Don Car­los și Marchizul de Posa. Intriga sen­ti­mentală ocupă, credem, un plan doi, chiar și la Giuseppe Verdi, animat, cum se știe, de înalte trăiri civice, pentru care a su­ferit în viață nu de puține ori chiar și per­secuții. Dar împletirea celor două pla­nuri, politic și moral-sentimental, e atât de organică încât disocierea a fost posibilă doar pe terenul istoric al unor poziționări obligatorii. Astfel că francezii, cu vocația lor revoluționară, au valorizat încă de la pre­miera din 1867 temele eroice (în fond, eroică e și iubirea ascunsă dintre Don Car­los și Regină), iar italienii, mai sen­ti­men­tali și contemplativi, au comprimat la pa­tru ore, într-o variantă pe care, spun is­toricii, a agreat-o și Verdi, interesul pen­tru pasiunile romantice ale eroilor, fie ei regi sau luptători pentru libertate.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-papp-1-1457.jpg

 

Spectacolul de la București, în re­gia lui Mario De Carlo, italian și el, cu o experiență românească considerabilă (are la activ mai ales montări la Opera din Ti­mi­șoa­ra), se vrea, așadar, o frescă monu­men­tală în perfect acord cu suflul ro­man­tic al ope­rei, valorificând în același timp tendințele wagneriene ale partiturii prin­tr-o tentă te­nebroasă de clarobscur de bun efect sce­nic. În cele aproape patru ore de spec­ta­col, tabloul de epocă servit nouă se lăfăie în brocarturi și catifele somptuos etalate de costumele splendide (scenografia apar­ți­ne regizorului, ca și light designul) care dau nota de eleganță și noblețe de la curtea unuia dintre cei mai puternici conducători ai Eu­ropei acelor vremuri, cel ce a întrupat ideea de putere absolută. Nu avem pereți strivitori, ca în mon­tările baroce ale lui Franco Zeffirelli, ci doar elemente de decor sugestive, precum biroul impunător al regelui Filip, cripta regală cu catafalcul lui Carol sau o re­producere din seria Sclavilor lui Miche­langelo, menită să sugereze întemnițarea măsluită a lui Carlos. În pătratul negru din perdelele care bordează scena sunt și câteva proiecții bine alese, între care o re­producere după tripticul Grădina plă­ce­rilor, de Hieronymus Bosch, în unica sce­nă mai senină dominată de nurii ducesei de Eboli, sau fundalul în roșu și aur dez­velit de rege pentru a lăsa vederii celebra sentință din Apocalipsă Vanitas vani­ta­tum et omnia vanitas. Scenografia de at­mosferă și mai ales costumele dau greu­tatea necesară acestei montări, preocupată să impună un ton grandilocvent specific operelor cu caracter istoric. Nuanțele, acel clarobscur invocat, sunt induse de un ecleraj savant care valorifică nu doar pa­leta coloristică, ci și mai ales planul secret tenebros al intrigii. Pe planul înclinat al podelei lustruite strălucitor e desenată o tablă de șah, metaforă cam uzată când e vorba de jocurile puterii, dar funcțională în economia acestei montări, care deli­mi­tează astfel un spațiu al confruntărilor din­tre care cea mai reușită este aceea în care un careu de ași - Filip, Elisabeta, Don Car­los și Eboli - plasați în colțurile pătratului își încrucișează replicile, sentimentele și vocile. Mai sunt și alte scene fastuos ela­borate care se rețin, cum ar fi proster­na­rea regelui la picioarele Marelui Inchizitor, în care regizorul dovedește că stăpânește tehnica efectelor spectaculoase care stâr­nesc în sală aplauze. Deși construite în aceeași logică, momentele de ansamblu în care intervine la vedere corul au însă, une­ori, un grad de artificial, subminând sin­ce­ritatea mesajului în scene vulnerabile prin ele însele, cum ar fi aceea a au­to­dafeului, când sunt aduse în fața mulțimii victimele alese să dea o lecție celor ce se abat de la credință. Poza acestora și ac­țiu­nea în sine cu prim-planul celor patru-cinci con­damnați dezbrăcați, îmbrânciți de guarzi, e clișeistă, în ciuda splendidei partituri a co­rului, executată impecabil de acest foar­te bun ansamblu al Operei Române pre­gătit de Dan Jinga. Prin contrast, scena arestării deputaților flamanzi acuzați de erezie, care-și cer în genunchi dreptul la cu­vânt, are adevăr și relevanță pentru cau­ză. O bună idee regizorală este și rapelul la momentul întâlnirii celor doi îndră­gos­tiți, Carlos și Elisabeta, de la Fontaine­bleau, printr-o pantomimă care suplinește eliminarea din versiunea italiană a acestui act inițial anticipând povestea.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-papp-2-1457.jpg

Imagine din spectacolul Don Carlo de la Opera Naţională din Bucureşti

 

Lunecând pe luciul lustrului cău­tat al acestei montări, înțelegem poate mai bine de ce, în timpul definitivării versiunii operei, din 1883, compozitorul îi scria edi­to­rului său: „În această dramă, oricât de strălucitoare ar fi în formă și oricât de no­­bile ar fi sentimentele care o animă, to­tul este fals... Don Carlo era un om slab de în­ger, coleric și instabil ca spirit, Eli­sa­be­ta nu a fost niciodată îndrăgostită de el. Posa este, în ceea ce-l privește, un per­so­naj imaginar, care nu ar fi putut exista și rezista lui Filip al II-lea, regele care-i spune, de altfel: Păzește-te de Ma­rele In­chizitor. În fine, nu există în aceas­tă dra­mă nimic cu adevărat istoric...“ (din cu­vân­tul prof. univ. Grigore Constan­tinescu).

 

Așadar, avem de-a face cu un joc ipocrit, menit să dezvăluie adevăruri imposibil de rostit într-o epocă pe care Schiller o găsea asemănătoare Spaniei Inchiziției. Sub poj­ghița aurită a dramelor de curte, teme pre­cum prietenia, libertatea, eroismul, pu­te­rea statului și a bisericii mocnesc și se cer exprimate, generând tensiune și un sub­text subversiv. Aici intervine cerința unei pregătiri actoricești capabile să redea toate aceste subtilități.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-papp-3-1457.jpg

Imagine din spectacolul Don Carlo de la Opera Naţională din Bucureşti

 

În reprezentația din 22 februarie, rolul ti­tular i-a revenit unui invitat din străi­nă­ta­te, tenorul Hector Lopez, care a fost mai de­grabă corect. Prestanța marchizului de Posa în interpretarea lui Ștefan Ignat s-a impus mai ales prin vocea bine pozată a bari­to­nu­lui. Fără căldura și implicarea aces­­tui ge­ne­ros erou romantic, personajul e însă de-a dreptul șters. În plus, ambii in­ter­preți nu sunt capabili să dezvolte o re­lație plauzibilă, trec unul pe lângă celălalt, chiar și când se privesc în ochi. Aceeași me­teah­nă domină, din păcate, întreaga dis­tri­bu­ție. Nu există comunicare și cu atât mai pu­țin flux emoțional, rezultat ca­re, mai ales în scenele în doi, devine obli­gatoriu. Reușește în schimb Dragoljub Ba­jic (Ser­bia), un bas bine timbrat, care con­feră for­ță dramatică rolului regelui, izbu­tind o ade­vă­rată performanță în mono­lo­gul de după descoperirea dragostei tră­da­te. Re­gi­na Elisabeta în interpretarea Made­lei­nei Pas­cu, invitată în reprezentație, are un m­o­ment bun după mărturisirea iubirii ei vi­novate, datorat mai ales inflexiunilor blân­de, suave ale vocii cu care cucerește pu­blicul. În rest, ne mulțumim să-i ad­mi­răm toaletele fastuoase când intră în scenă lă­sându-și trena în grija unor paji des­prinși parcă din tablourile lui Velasquez. Prin­ci­pesa Eboli în interpretarea Sorinei Mun­teanu nu e nici ea personajul cu­ce­ritor ima­ginat de Schiller-Verdi și preluat de li­bretiștii Joseph Méry-Camille du Lo­cle, chiar dacă pe alocuri calitățile vocale in­con­testabile ale mezzosopranei dau stră­lucire partiturii verdiene (e cunoscută con­tribuția marelui compozitor la impunerea acestui gen). Horia Sandu, în cele două apa­riții ale unui inchizitor fanat, de mu­ca­va, salvează rolul prin prestanța vocii apre­­ciatului bas.

 

Structura componistică a operei, despre care s-a spus că atinge apo­geul romantismului la Verdi, e abordată de di­ri­jorul Tiberiu Soare în toată com­plexitatea ei, subliniind alternanțele între sonoritățile puternice și acelea camerale, despre care dirijorul ne povestește cu bi­necunoscuta-i vervă intelectuală în caietul program.

 

Don Carlo, de Giuseppe Verdi, la Opera Na­țională din București este o creație ambițioasă realizată cu nostalgia stilului grand opéra, pe care minimaliștii mo­derni aproape că îl repudiază. Cum fiecare partitură își cere stilul ei, dincolo de re­interpretări de conjunctură, să admitem că prin această montare repertoriul operei bucureștene își adaugă un titlu de elită, alături de altele pe care le așteptăm re­lua­te, precum Fidelio şi Falstaff în regia lui Graham Vick, Oedipul Valentinei Carrasco sau Don Giovanni, varianta Andrei Șer­ban, dispărut și el prematur de pe afiș.

TAGS : Don Carlo Giuseppe Verdi Opera Națională București Jonas Kaufmann opera paris Krzysztof Warlikowski
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
2992
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22