OSCAR 2018 America nu crede în lacrimi

Un bancher ușor contrariat că nu o mai conduce la orgasm. Care vine drept de la aeroport cu un buchet bogat și-o erecție pe măsură. Și care nu și-ar părăsi în veci extraordinara soție. Un mai tânăr actor cam bețiv, în­grijorat de rutină, care re­gre­tă noaptea sfârșită-n pat. Și care nu-i capabil să-și anunțe soția de inima lui se­cătuită. Un coleg de breaslă gelos care-o îndeamnă să-și dea din când în când dru­mul, fără a mai ține cont de sentimente. Și care-i bâr­fește cu succes iubiții. Un fost soț deja afectat în ale amorului. Și care profită de cotutela fetiței pentru a mai împărți ocazional patul. Un misterios partener de dans, tandru și viril, dar nu prea adaptabil. Un vecin cam caraghios, flecar și răbdător. Un alt coleg, mai de­li­cat, dar ezitant.

Imagine din filmul „Un beau soleil intérieur / Lumina dinăuntru „ (r. Claire Denis)

Aceasta-i oferta pentru Isabelle, care, inevitabil, bocește mult sous le ciel de Paris în filmul Un beau soleil intérieur / Lu­mi­na dinăuntru (r. Claire De­nis). Artistă quinquagenară, vulne­ra­bi­li­ta­tea erotică o pune în situații mai degrabă dureroase. Bărbații nu lipsesc din preaj­mă, dar criza ei pare fără sfârșit. Dacă ti­nerii ar ști și bătrânii ar putea – nu acest proverb i se potrivește năbădăioasei pa­rizience. Nu e nici pe departe trecută, în schimb, continuul glisaj o arată departe de virtuțile maturității. La o privire mai aten­tă, eșecul ei pare previzibil. Datorat nu doar meschinăriei masculine – indis­cu­tabile –, ci și inadecvării afective. Vârsta are un rol, dar nu decisiv. E pripită și ușor pro­vocatoare, dorește (derutant) să fie con­trazisă, are resurse masochiste, e invi­dioasă pe orgasmele altora și caută con­fir­mări improprii, dacă nu fanteziste. Sigur, cu ceva timp înainte, era privită mai des drept o partidă bună de mai multă in­ves­tiție, iar ea era mai puțin disperată. Viața care a trecut a schimbat vestmintele sufle­tului, dar poate mult mai puțin structura acestuia. Astfel încât ceea ce trăiește acum denotă nu atât un impas circumstanțial, cât o insidioasă problemă de mai veche da­tare, pe care acutele derute ale vârstei au scos-o brutal la lumină. Pe urmele sa­tis­facției erotice, lunecăm de zor ca pe pa­ti­noar. Uneori ne izbim dureros, alteori doar caraghios. Dar climatul general pare unul de frenetică distracție, întreținută de repetatele trânte. Pentru a ne scoate de pe gheață, romantismul introduce contra­punc­tul obstacolului, care conferă tragi­cu­lui un alt aspect decât cel derizoriu al ne­statorniciei de bâlci. Obstacolul poate fi de diverse naturi: familii învrăjbite, un soț legitim, o maladie prematură, un răz­boi, un monstru răuvoitor. Dar ce s-ar fi întâmplat ulterior, dacă acesta n-ar fi com­­promis viitorul? Cum ar fi trăit Ro­meo și Julieta împreună până la adânci bă­trâneți? O mare iubire e mai la în­de­mâ­nă decât una de durată. Repetat umilită, Isabelle (Juliette Binoche) pare a valoriza deja, în ciuda incoerenței sale, a doua ca­te­gorie. Care vizează să depășească con­tra­dic­țiile cu care tinerețea se putea încă făli, deși riscau să erodeze, mai devreme sau mai târziu, orice cuplu. Pentru a face un salt de calitate, trebuie ieșit din stricta ero­tică – o asceză nu la îndemâna oricui.

Isabelle, acum pe gheață, lunecând în toa­te direcțiile și în toate posturile, s-a con­fruntat, neîndoielnic, mai de demult cu dorințe contradictorii. Acum pare mai pu­țin pretențioasă – în joc e și capacitatea ei exemplară de a se autoamăgi –, dar e vorba mai mult de re­tra­geri tactice. Răbufnirile o readuc pe adevăratul ring, dând la o parte conflictele de duzină – își dă seama, de pildă, că nu poate nă­dăjdui la infinit în or­gas­mul masochist, cu gândul doar la cât de nemernic e partenerul. Are încă gusturi romantice – îi plac învăluirile unui dansator galant, deși nu va suporta mult excesul de mister. Are încă accese (atenuate) de gelozie – nu pe soțiile înșelate, ci pe trecutul înde­păr­tat al unui fost iubit. Vrea naturalețe în pat, deși mai mult decât un criteriu de au­tenticitate vizează controlul. Nu-i displace multiplicitatea, deși poate fi doar o asi­gu­rare suplimentară împotriva singurătății. Nu ezită uneori să forțeze (cam isteric) no­ta, chiar dacă ar putea intui, măcar din experiență, urmările. Nu (mai) visează să le schimbe viața bărbaților, dar nu se mulțumește nici cu un rol minor. În orice caz, ar fi meritat să ajungă nu la un ghi­ci­tor, ci la un psiholog bun – care s-o fi ci­tit măcar pe Karen Horney, pentru a-i ex­plica că frenezia ei sexuală cam sterilă as­cunde serioase carențe afective. Pe de altă parte, ghicitorul – un Depardieu irepro­șa­bil, într-un rol episodic – rezumă perfect du­hul tribulațiilor ei. Nu mai există, în fond, vreo logică în haoticele sale mișcări, iar speculațiile asupra acestora sunt doar mistificări grosolane, cel mult sedative – pers­pectiva unei minunate lumini inte­ri­oare ne ia ochii în așa beznă. O com­bi­na­ție de naivitate (disperată) – din partea ei – și meschinărie profitoare – din partea ce­lorlalți. N-o s-o sfâșie nimeni, dar or s-o ciugulească mulți.

Alții par mai norocoși. De pildă, distinsul domn Woodcock, un elegant croitor (de lux) de pe vre­muri, în Phantom Thread / Fi­rul fantomă (r. Paul Thomas An­derson, Os­car pentru costume). Suc­ce­sului în afaceri nu-i corespunde, în schimb, cel amoros, chiar după o lungă ex­periență de viață. De fapt, e o chestiune de inter­pre­ta­re: tinerele, integrate pala­tu­lui-atelier pen­tru perioade nu prea în­de­lungi, se suc­ced frenetic. Dar burlacul îm­pă­timit mai întâi le sortește unui rol (ultra)discret, apoi le face vânt. Ce-i lip­sește e, totuși, o mireasă. Contează prea puțin părul său cărunt: e chipeș și bogat, nu-i e greu să se­ducă încântătoare chel­ne­rițe de țară. Mai ales că deja a pus mâna, pentru a le îm­brăca, pe destule prințese și aristocrate – să nu nesocotim patosul con­curenței.

Imagine din filmul „Phantom Thread / Firul fantomă” (r. Paul Thomas Anderson, Oscar pentru costume)

În astfel de condiții, accentuate de o pedan­te­rie proverbială de artizan, cu­plul e ex­trem de dezechilibrat. Tânăra Al­ma, care-i va veni de hac (seducătorului ca­re se pre­gă­tea s-o abandoneze), mai în­tâi dă greș – metodele ei sunt prea banale. Va apela, în disperare de cauză, la un fel de bondage cu aromă campestră: omleta cu ciuperci. Otrăvitoare, dar nu într-o do­ză letală. Scur­tele episoade morbide se vor succeda cu regularitate erotică – sus­cită nu doar dependență, ci și o nouă filo­sofie. El își ce­dează din când în când vigoa­rea (tom­natecă), ca și cum cusăturilor sale atente și metodice – cu riscul de-a în­corseta vita­litatea – le corespunde un sa­lutar contra­punct: unele mai trebuie și des­făcute. Din când în când, firul fantomă poate fi tăiat – o metodă de echivalat cu prelevările de sânge la care recurgea pe vremuri (ha­zardat) medicina. Dar dacă distinsul domn Woodcock n-ar fi avut o nebănuită coardă masochistă, iar omleta ar fi rămas în farfurie?

Succesul Almei a depins de pros­pe­țimea ei tinerească și de crea­ti­vi­tatea ei gastronomică. Cel al Eli­sei a decurs un pic diferit în The Shape of Water / Forma apei (r. Guillermo del Toro, câştigător a patru Premii Oscar, printre care Cel mai bun film). Ce-i drept, și ea își seduce par­te­ne­rul cu ouă – fierte, de data aceasta, și neotrăvite –, dar efortul ei e mai serios. Frumoasa – o umilă femeie de serviciu nu tocmai curtată, dovadă și metodica ei masturbare cotidiană – își va salva Bestia de amenințarea unei civilizații trufașe, dar aceasta, la rândul ei, îi va risipi blestemul de a trăi în afara apei, adevăratul paradis erotic. Pasiunea satiric-tandră pentru anii ’50 americani nu l-a cuprins recent doar pe Guillermo del Toro – i-a inspirat și pe frații Coen, de pildă, în Hail, Caesar!. Une­le tușe sunt comune: isteria – justi­fi­ca­tă, am fi zis noi, de dincoace de Cortina de Fier – anticomunistă, pasiunea pentru musical și coregrafii exuberante, pentru kolossal hollywoodian, bunăstarea post­be­lică. Forma apei adaugă mai caustic: ra­sism, homofobie, belicism, marketing îna­inte de toate, publicitate deșănțată, gust de fast-food, spectrul concedierii. Colo­ne­lul întruchipează o Americă detestabilă, cocoțată în rol de jandarm al lumii, crudă și intolerantă, plină de sine (și de limuzine și electrocasnice), supunând știința (și chiar arta) războiului și profitului. Dar mi­za e un basm, nu un denunț ideologic. În care există izbăvire și pentru femei sin­gure și invizibile – în locul Sburătorului, Amfibiul, pentru care merită să inunzi lu­mea ori cel puțin apartamentul. De altfel, apa joacă de la început un rol afrodisiac – ritualul masturbării are loc în cadă, iar ouăle (cu potențial de seducție) se pre­gă­tesc tacticos tot prin imersie.

Imagine din filmul „The Shape of Water / Forma apei” (r. Guillermo del Toro, câştigător a patru Premii Oscar, printre care Cel mai bun film)

Noul romantism presupune, ca și cel vechi, o retragere în spa­ții naturale mai puțin in­vadate de răutățile civilizației. Dar Bes­tia nu e doar mai tandră – cu femeile mai mult decât cu pisicile – și știe să prețuiască ceea ce oamenii ignoră, ci are și virtuți taumaturgice. De pildă, reduce calviția inhibantă a unui bătrân sor­tit meșelor. Păcat că trebuie să se re­tragă în adâncul apelor – nedemni, oa­me­nii rămân cu cheliile lor. Dă (cu greu) lo­vitura de grație unui monstru, dar ne lasă pradă, pe pământ, tuturor celorlalți. Cel puțin până când un semen de-al lui nu va isca, din nou, dragostea unui semen de-al noatru. În această perspectivă, șansa cuplului e mezalianța speciilor. Dacă vrem ca o relație să țină, să-i evităm pe cei prea asemănători – în fond, singurul căruia Frumoasa cea umilă îi mai trezește in­te­resul erotic e monstrul.

În orice caz, America e ca și Moscova din memorabila melodramă sovietică – nu crede în lacrimi (1980, r. Vladimir Men­şov). Cu alte cuvinte, după eșe­curi sen­ti­men­tale și umilințe, Katia își găsea, chiar și tardiv, bărbatul pe măsură. În­tre timp urcase scara socială de la sta­tutul de mun­ci­toare la cel de directoare de fabrică – un mesaj clar despre opor­tu­ni­tățile de carieră asigurate de regim. Americanii, care stau mai bine cu efectele speciale și fabrica de vise, oferă opor­tu­ni­tăți cu nuanțe fan­tas­ti­ce. De o virilitate tăi­nuită, dar redutabilă. Iar lumea veche intră la apă – poate și de-atâta plâns. De­și, ca să fim sinceri, nu toți dincoace de ocean au fost așa bocitori. De pildă, Chur­chill – pe care The Darkest Day / Ziua de­cisivă (r. Joe Wright) ni-l pre­zintă mai degrabă ca tandru familist –, într-atât de preocupat de sus­cep­tibilitățile aliaților la începutul răz­bo­iului, încât și-a repatriat personal fosta amantă pentru a evita un scandal printre puritanii Ame­ri­cii. Lui Do­ris – căreia un amic îi re­com­an­dase să scrie o carte au­to­biografică cu ti­tlul: Around the World in 80 Beds –, în­curcată între timp și cu fiul lui, purcelușul Winston i-ar fi declarat du­pă o noapte îm­preu­nă: „ai fi în stare să învii și un cadavru“.