Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Carnea lui Foucault: mărturisiri contra anateme
Eugen Ciurtin - - - -
2018-03-13
Cultura
0

Mecanismele omniprezente de reprimare, sublimare și verificare, actele de disciplinare și control în care confesiunea a jucat rolul cardinal, scot pentru Foucault sexualitatea în afara nebuniei și la liziera operei.

 

Joi, 8 februarie 2018, Gallimard a publicat cel de-al patrulea volum, complet inedit, din Istoria sexualității a lui Michel Fou­cault. Primele trei volume fuseseră pu­bli­cate în 1976 și 1984. Ulti­mele două apăreau în anul morții autorului, cu „moar­tea autorului“ și cu „moar­tea omului“ decretate ge­neric oricum puțin mai îna­inte. Inventarul arhivei Fou­cault de la Biblioteca na­țio­nală a Franței acoperă 40.000 de pagini ma­nu­scri­se. Textul publicat acum da­tează din 1981-1982, pe­ri­oa­dă a unor turnante decisive în șantierele vaste ale istoriei sexualității occidentale, în plină renegociere între modernitatea vic­toriană și Antichitatea mediteraneeană. Anticipând interesul global pentru Les aveux de la chair, un colocviu parizian in­ternațional a avut loc cu câteva zile îna­inte de apariția cărții, la BnF și Sorbona: Foucault, les Pères et le sexe, la care a participat (sub formă epistolară) chiar și venerabilul Paul Veyne, comiliton supra­vie­țuitor din aceeași generație. Foucault, literatură de sertar? Legatarul a împins ine­ditul până foarte târziu. Modă cul­tu­rală, hermeneut gigantic, monstruos de in­teligent, Foucault nu poate fi ocolit.

 

Din 1995, opera lui Foucault a fost tradusă și în română și reeditată într-o bună măsură și cu varii calități sau efecte, la editurile de Vest, Univers, Humanitas, Polirom, RAO, Idea Design & Print. Primele trei volume din Istoria se­xualității au apărut în 1995, într-unul sin­gur, la Editura de Vest, într-o traducere inexpertă (și cu un curios bun de tipar din primăvara lui 1994). Decalajul față de opera lui Foucault a fost, în România, de exact o generație. A fost un șoc public apa­riția Cuvintelor și lucrurilor (în 1996, la Univers, cu o postfață exemplară a lui Mir­cea Martin). Se împlinesc anul acesta pa­tru decenii de la Orientalismul lui Ed­ward Wadie Said, titlu fondator al stu­diilor culturale care cupla într-o en­do­ga­mie aventuroasă acest Foucault și marea La Renaissance orientale a lui Raymond Schwab (în deficit de traducere și cu­noaș­tere în francofonii închipuite). De oriunde ar surveni analiza operei, vulgatei și mo­dei culturale, lui Foucault i se datorează într-un grad înalt ceea ce înțelegem, în Europa și de fapt în emisfera nordică, prin „intelectual public“. A fost mai ales au­to­rul unor întrebări imparabile. Întâi de toa­te, cea asupra relațiilor sistemice din­tre cu­noaștere și putere, chiar și când a în­ca­sat critici antropologice ironic-devas­ta­toa­re ca cele ale lui Marshall Sahlins (Wai­ting for Foucault, 1993, devenită în 2018, la a cincea ediție, What the Foucault?).

https://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-ciurtin-1459.jpg

MICHEL FOUCAULT - Les aveux de la chair. Histoire de la sexualité IV
(Édition établie, avertissement, index des ouvrages cités par Frédéric Gros, Collection Bibliothèque des Histoires, Gallimard, Paris, februarie 2018, 448 pp.

Dacă „opera, prin definiție, nu e ne­bu­nie“, sexualitatea, prin definiție, nu e ope­ră – și poate fi nebunie. Abstinența nefi­ind o descoperire animală – nu func­țio­nează nicio abstinență fără arondarea la principii necorporale –, o suită de dis­ci­pline și științe au căutat să distingă, or­ga­nizeze și explice aceste principii ne­cor­porale. În orice caz, mecanismele omni­pre­zente de reprimare, sublimare și veri­fi­ca­re, actele de disciplinare și control în ca­re confesiunea a jucat rolul cardinal, scot pentru Fou­cault sexualitatea în afara nebuniei și la liziera operei. Din 1970 până la moarte, catedra sa la Collège de France s-a numit Istoria sis­temelor de gândire și e, așadar, paradoxal că Fou­cault, demarând anchete ex­ploratorii vaste și acute, a acordat atât de puține sta­mine macrosistemelor de gândire cu­nos­cute mai ales sub numele de religii, mai istorice, mai complexe și mai redutabile decât oricare altul ar putea fi evocat. Cum a fost cu putință? Ar fi prea multe de spus: cert e însă că aici își ia revanșa stu­diind patristica, ceea ce, desigur, înseam­nă că revanșa și-o ia un sistem religios (în acest caz, creștinismul numit timpuriu, con­trastat cu lumea antică pe care a abo­lit-o). Textul poartă urmele unei consi­de­rații intensificate pentru surse, mai multe, mai acurate, mai atent investigate decât în trilogia antumă. Pare probabil ca Fou­cault să fi înțeles mai clar că în la­bo­ra­toa­rele gândirii patristice s-au operat mu­tații, ulterior proto-europene și colonial circumterestre, a căror magnitudine și fi­nețe scăpa întrucâtva analizei anterioare (cum s-a născut omul dorinței, care e ar­heologia libidoului și ce nu mai e activ sau permis din versiuni de sexualitate care precedau, în zonă, creștinismul). Dar se în­tâmplă ca nici cei mari să nu se cu­noască între ei, câteodată nici chiar când ar avea foarte multă nevoie. A scrie despre sexualitatea (pre)creștină fără a cunoaște trilogia Confessione dei peccati a lui Raffa­ele Pettazzoni (Bologna, 1929-1936) e pro­vincial. Unui istoric al religiilor (celui mai mare) îi datorăm demonstrația că genul în­suși al autobiografiei derivă din instituția religioasă a confesiunii. Nici Foucault, nici Jean Delumeau, de pildă, în L’aveu et le pardon (Fayard, 1990 & Polirom, 1998), nu luaseră cunoștință de magnificul pre­de­cesor, ceea ce la primul e și o scăpare a pa­tronului său infinit mai erudit, Georges Du­mézil. Nici literatura patristică siro-gre­co-latină nu oferă omogenități normative sălcii. Destule episoade hagiografice homo­erotice au fost atacate, cu sau fără Fou­cault, de atunci încoace, de altfel inclusiv de studioși de origine română (de pildă Cris­tian Gașpar, la NEC și CEU). E sigur însă, citind noul volum, că nu există „se­xo-marxiști“: în tot cazul, nu mai mult decât ar exista otorinolaringo-nietzscheeni sau hepato-kantieni.

 

Nu știu cât i-au folosit (re­cep­tării) lui Foucault coregrafiile patrimonializării minuțioase. Ca manevrabilitate, secu­la­ri­za­rea extremă a fostelor practici ale omniscienței își impune ravagiul: vom avea în curând ediții cu toate atingerile de balon pentru cutare atacant în întreaga sa carieră sportivă filmată, cu antrenamente, cantonamente și prezentări la echipă, cu pensionare, meciuri demonstrative și re­lu­ări cu tot. Bulimiile tezaurizării fac vic­ti­me, fie și victime alteori fericite: la fel a pățit însuși Glenn Gould, sub numele că­ruia în toamna lui 2017 au fost „editate“ cinci „noi“ discuri Bach, incluzând ab­so­lut toate încercările și comentariile emise în sesiunile de înregistrări pentru Var­ia­țiunile Goldberg (1955). Dacă cumva ca­meristele de la Cannes sau Davos colec­ționează deja eșantioane de „Do not dis­turb“? Editarea a 13 (!) volume de cursuri la Collège de France, ca și cum ar fi fost din capul locului un clasic (și încă: unul vechi german), a sporit cu certitudine nu­mărul și diversitatea doctoratelor și „apli­cațiilor“ la câte o temă a lui Foucault, apoi la câte o temă vecină, în fine – pen­tru mimetici și ceilalți debutanți – la orice temă. Dar el însuși s-a „exportat“ și a fost exportat cu brio în singura cutie de re­zo­nanță parizian dezirabilă, cea americană, și dacă a generat vogă amplă – parte și câteodată epitom al întregului pentru French Theory – e deopotrivă pentru pres­ti­giul confirmărilor franceze (și moartea prematură), pentru unele timidități filoso­fice din Lumea totuși Nouă și pentru for­midabilul instinct european de operă re­flec­torizantă pe care Foucault l-a deținut încă de la debut. Mărturisirile cărnii apa­re târziu, când raftul Foucault din biblio­tecile contemporane e arhiplin. Dar e un volum mai intens și, da, mai actual decât alte spuse și scrise.

 

Autor, între altele, al unei fi­lo­sofii a plimbării (2009), edito­rul Gros e campion în materie, căci el l-a panteonizat pe Fou­cault în Bibliothèque de la Plé­iade, cu două mari volume în 2015. Ediția de față pornește de la manuscris și apare inclusiv digital: regenerat astfel, textul lui Foucault e marcat el însuși de spect­a­cu­loase tranziții foucaldiene. Autorul decla­rase că nu vrea să audă de postume, dar nici măcar interdicția testamentară nu primează. Iată-l deci pe Foucault proiectat și el în chip de contemporan al mișcărilor #metoo sau #balancetonporc. Însă ediția e mai ales parafată de tranziția către noile medii ale scrisului: nu va mai exista, se poa­te reaminti implicitul, nici operă (ar fi lipsită de integritate), nici postum (ar fi iluzoriu) dacă încetează să existe scrisul de mână. Chiar și astfel de ediții arată că în­cetează. Sunt mesageri întârziați – pla­cați oricum de faimosul tapuscrit – ai ideii de arhivă. Ceea ce este pus sau lăsat deoparte devine direct textul de mâine, nicidecum (fișier alienabil printre atâtea altele) arhiva de ieri. Arhivele nu dispar pentru că nu ar mai avea viitor, unul si­mi­lar cu orice procedură editorială de tot­deauna. Ci pentru că nu se mai pot instala într-un trecut, nu mai au un trecut din care să decurgă, incert, instabil și opac nu e viitorul recuperării, ci trecutul, filiația, proveniența. Au lichidat complet ideea de manuscris (nu au lichidat-o însă definitiv) tehnicile de stocare eternizate prin natura mult mai invincibilă a suportului și prin patronajul inevitabil infernal al copierii și distribuției.

 

Un manuscris (aproape) definitivat și com­plet, care începe să trăiască în răspăr cu diferitele jaloane ale unor „acte de ade­văr“: pandemia de SIDA responsabilă de moartea lui Foucault a fost între timp con­trolată, revoluția sexuală globală a telesco­pat multe alte episoade acerbe în multe alte societăți, canonizarea lui Foucault se luptă cu ramificațiile post-adevărului și supraputerii. Sunt aici și pagini dedicate suporterilor Coaliției pentru Familie care nu suportă titlul. Carnea pe care o admit întrucâtva acești biopolitici care se ignoră nu are mărturisiri de făcut, este ficțiune propagandistică pură, mini-algoritm ri­di­col încruntat, vertiginoasă inflație: uni­son olograf a milioane de sfinți potențiali într-o țară care altminteri scârțâie, caragialesc și desigur euro-atlantic, din toate încheie­turile.

TAGS : Foucault Gallimard Istoria sexualității
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
3640
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22